Despre muzeele de arta romanesti am amintiri vagi sau superficiale. Dateaza fie din perioada adolescentei cand – datorita cine stie carei profesoare – ajungeam intr-un muzeu intr-o vizita de grup, fie au o data mai recenta si au fost provocate de frugale angajamente profesionale.

Datorita unei prietene am descoperit zilele trecute un mod foarte interesant de a vedea un muzeu: cu ghid personal. 80 de lei/ora. La Muzeul National de Arta al Romaniei. Pe-al nostru il chema Cosmin Ungureanu. Umeri ingusti de intelectual. Barba de carturar. Coloana prea curbata de prea mult stat in picioare si o moliciune generala in vorba si miscari care te puteau indemna lejer la somn. Doldora de informatii si in general cu un bun simt pe care l-am verificat dupa ce ne-am dat seama ca tariful este unul orar iar noi pentru 80 de lei l-am tinut 2 ore. La sfarsitul carora am renuntat noi la serviciile sale pentru ca nu mai puteam acumula informatia si cu credinta ca i-am facut un serviciu eliberandu-l inainte de a ne petrece prin toate colectiile Galeriei Europene de Arta. Cat ne inselasem! Asa ca, multumim Cosmin!

Am vazut asadar, in 2 ceasuri, saloanele italian, german si spaniol din Galeriile Europene. Ne-am oprit la flamanzi si sper sa continui tot cu un ghid avizat in curand.

Am sa revin la niste observatii strict artistice dar vreau sa remarc pustietatea din cel mai prestigios muzeu de arta al tarii intr-o vineri dupa amiaza. Nu tu cohorte de straini, nu tu grupuri de puradei care altminteri nu au cum sa vada vreo opera de arta in apartamentele parintesti din Rahova, Colentina, Berceni sau de mai stiu eu unde. Nu tu autocare din provincie cu elevi in vizita in Capitala. Nici urma de vreun student la Arte sau elev la Toniza cu blocul de desen dupa el. Numai cateva cupluri de tineri manati intre panzele multicentenare poate numai de dorinta de a avea un cadru romantic pentru un frotaj pripit. Sunt voit rautacios si stiu foarte bine cat de greu e sa-ti treaca in prin cap macar sa mai vizitezi un muzeu in vremurile astea. Daramite sa mai si actionezi ca atare.

In plus, am platit pe intrare cam 3 euro de caciula. Numai pentru Galeria Europeana. Pentru aripa de arta romaneasca se plateste bilet separat. E mult, e putin? Imi amintesc numai ca la Metropolitan Museum din New York puteai intra cu o unica taxa de 1 dolar, in Washington toate muzeele Smithsonian au intrarea gratuita, in Elvetia la fel. E drept ca muzeele din Europa Occidentala au o consistenta si neconditionata sustinere de la bugetele locale sau nationale iar in Statele Unite exista o traditie de peste 100 de ani (da, in tara pe care multi o dispretuiesc pentru junetea sa) de organizare a unor grupuri de sprijin si de servicii in regim de voluntariat pe care comunitatile locale sunt mandre sa le deruleze. Fiecare muzeu are un board de doamne din patura prospera a societatii care se dovedesc extrem de eficiente in a colecta bani pentru institutia culturala pe care o patroneaza. As fi nedrept sa nu remarc existenta unei organizatii numite “Prietenii MNaR” care a derulat mai multe proiecte demne de lauda. E suficient de mult si de repede? Nu stiu.

Inchei prin a te indemna sa vizitezi cel putin pagina de internet a muzeului www.mnar.arts.ro si sa nu mai treci data viitoare cu indiferenta pe langa superba cladire a Palatului Regal din Piata Revolutiei. Intra!

Acum continui cu o selectie extrem de subiectiva a catorva lucrari aflate in cele trei colectii din galeria europeana vizitata.

Am fost surprins sa descoper in lumina Italiei renascentiste o pictorita! Barbara Longhi (1552 – 1638). A fost depozitara unui talent evident si a avut norocul sa fie fiica lui Luca Longhi, in atelierul caruia din Ravenna a pictat o serie de Madonne si Sf. Ecaterine de o sensibilitate si o tusa care mie mi-au atras privirile. Am cercetat un pic problema femeilor care au creat in renasterea Italiana.

Mai multe am gasit pe acest site: http://womenshistory.about.com/od/art/tp/16th_century.htm La MNaR se gaseste o Sfanta Ecaterina ca aceasta:

Apoi, tot din Scoala italiana, ochii mi s-au oprit asupra Fecioarei cu pruncul al lui Orazio Gentileschi (1563 – 1639) din Pisa. Este o lucrare achizitonata de Carol I a carei fotografie nu am gasit-o pe internet.

Mi-a mai placut din pinacoteca MNaR si lucrarea lui Givanni Paolo Pannini (1691 – 1765). Cred insa ca gusturile mele nu corespund cu cele ale celor ce decid ce fotografii se expun pe site-ul muzeului pentru ca nici asta nu se regaseste acolo. Un motiv in plus sa mergi sa le vezi personal.

In sala germana am vazut o lucrare a lui Lucas Cranach cel Batran (1472 – 1553), Venus si Amor si am aflat ca artistul a ramas cunoscut in istorie ca cel care l-a portretizat pe reformatorul Martin Luther.

In sala spaniola, pe langa ravasitoarele picturi ale lui El Greco, hipnotizante de-a dreptul, am fost atras si de delicata postura in care Alonso Cano (1601 – 1667) a pictat un Iisus resemnat si senin surprins inainte de caznele care au culminat cu crucificarea, “Hristos la stalp”:

Sper ca ti-am deschis apetitul pentru a admira personal lucrari de arta care au supravietuit vremurilor si care ar trebui sa ne ajute sa ne dam seama ca suntem ceea ce gandim, vorbim, facem si iubim.