Afisez aici, intr-un gest de reviriment absolut legitim, un articol foarte interesant aparut in iulie 2007 in suplimentul Cultura al Saptamânii Financiare. Materialul este semnat Miron Manega. Ma bucur de fiecare data când gasesc, în presa sau aiurea, raspunsuri la intrebari care ma macina de ceva vreme…

În caz ca va întrebati despre ce carte este vorba, iat-o:

O am in biblioteca si o consult cu placere. Însa, dupa cum spune unul dintre autori in interviul care urmeaza, aceasta carte are câteva neajunsuri: contine numai 300 de pictori, din miile care merita probabil (re)descoperiti si inserati în grila valorica a pietei de arta de la noi si apoi, toti acesti artisti mai au în comun faptul ca au pictat tot ce au avut de pictat, adica sunt morti. Ori pe mine ma atrage la lumea artistica – în egala masura cu desenele, picturile sau sculpturile – personajele care sunt de cele mai multe ori autorii lucrarilor. Oamenii cu biografiile, metehnele, bolile, lamentarile si suferintele lor pe care îi vad jucând parca intr-o piesa cehoviana. Si apoi, e un pariu mult mai mare, un rafinament aproape pervers, sa mizezi pe opera cuiva care înca mai respira, creeaza si care inca poate oferi lumii o capodopera, asteptata sau nebanuita. E cumva diferenta dintre vivisectie si autopsie, sa mi se ierte metafora. Este mult mai usor sa scormonesti prin maruntaiele cuiva care nu se mai zbate pe masa de operatii. Ori tocmai energia creatoare, ca o aura, pe care cred ca am vazut-o de câteva ori ma atrage in atelierele artistilor plastici.

Si mai e ceva, o perspectiva sucita pe care ma încapatânez s-o mentin: toate albumele, lexiconurile si dictionarele au ca unghi de observatie colectionarul, consumatorul. Este perspectiva critica fireasca si corecta dar eu prefer inca sa privesc fenomenul creatiei din perspectiva creatorului. Iar asta nu se poate face decât cunoscând omul. Este un drog inedit. Emotiile pe care mi le creaza o lucrare de arta sunt acolo si imi vor fi disponibile câte zile oi avea. Dar amestecul asta de mirosuri si culori proaspete n-o poti avea decât privind peste umarul artistului. Si îl consider un privilegiu…

Gata cu consideratiile personale, iata articolul dedicat lansarii cartii domnilor Deac si Tudor Octavian.

Noul cod de circulatie a tablourilor

publicat in Cultura pe 6 Iulie 2007 de Miron Manega

In 1995 figurau pe piata licitatiilor din Romania 107 nume de pictori; acum numarul lor a crescut la 300. Dar totalul acestora este de ordinul miilor, in afara celor care nu mai sunt in viata.

A aparut de curand, la Editura Fundatia Jean Louis Calderon, cartea �300 de pictori romani”, avandu-i ca autori pe Mircea Deac si Tudor Octavian. Cartea, care este de fapt un dictionar al pictorilor romani aflati in circulatie pe piata romaneasca a comertului cu tablouri, are toate atuurile pentru a deveni instrumentul de baza al acestui domeniu. Este, in acelasi timp, un reper cultural redutabil pentru iubitorii de pictura, fiind construita cu acribia si rabdarea specialistului. Cu cat anume a contribuit fiecare dintre cei doi autori la alcatuirea cartii, cum s-a ajuns la decizia acestui demers si cat de aplicat este acesta la dinamica pietei de arta, am aflat de la �insider”-ul Tudor Octavian, vechea noastra cunostinta.

Inceputul cotelor de piata

Cum ati defini cartea pe care o semnati alaturi de Mircea Deac? Unde ati incadra-o, la ce categorie editoriala?

Este genul de carte pe care o scoti din biblioteca atunci cand ai nevoie. Este un dictionar. Vreau sa precizez insa ca nu e cartea mea. Este dictionarul lui Mircea Deac, la care eu am colaborat intens, folosind experienta din cartea mea �Pictori romani uitati” si cu care am rotunjit-o pe asta.

Exista un traseu, o istorie sau o poveste care s-a finalizat cu acest demers la care ati subscris?

Exista. In 1995 mi-a cazut in mana un totalizator de vanzari al lucrarilor plastice de la Casa Alis, de la infiintare pana la momentul respectiv. Era un inceput de constructie a cotelor de piata pentru o seama de artisti plastici romani. Dar numai artisti morti – era conditia impusa de Casa Alis la licitatiile sale.

Cam cati pictori figurau in acest �inventar”?

Numarati, pictorii, graficienii si sculptorii romani care figurau aici erau 107 cu totii. Asta era toata arta romaneasca aflata in comert la vremea aceea, in timp ce in Ungaria, de pilda, se rulau vreo 2.000 de nume. In Polonia nu mai spun – vreo 10.000! Tot atunci circulau, printre cele cateva magazine bucurestene, dar si in tara, niste liste ceva mai lungi: peste 150 de nume, insa cu foarte putine date despre fiecare si cu foarte multe inexactitati. Uneori, nici numele nu erau scrise corect.

Dictionarele lui Mircea Deac

Cine alcatuise aceste liste si cum se difuzau?

Erau facute fie de negustori, fie de muzeografi, la cererea unor negustori. Ele circulau in regim de �Te rog frumos, domnu” Tudor, ti-o dau, dar n-o mai da la altu”!”. Prima precizare cu care operau aceste liste in formare era daca autorii erau romani sau ce erau.

Cam la ce preturi se vindeau atunci pictorii romani?

La vremea aceea, erau foarte mici: 100 de dolari insemnau bani multi pentru un tablou. Un prieten de-al meu, negustor, mi-a spus ca-i trecusera prin mana peste 100 de tablouri de Kimon Loghi. Cele mai multe erau cumparate de greci, care incepusera sa si-l revendice ca artist national. Un tablou de-al lui era cumparat cu maximum 50 de dolari, iar prietenul meu, negustorul, rasufla usurat ca nu pierduse banii.

Sa revenim la �traseul” acestei aparitii editoriale.

Ulterior, domnul Mircea Deac a scos, prin efort propriu, o carticica albastra – o suta si ceva de pagini, cu aspect de samizdat – cu niste biografii si cu listele complete, la nivelul informatiilor care circulau atunci. Era scoasa la o editura obscura si in conditii tipografice ingrozitoare, dar constituia primul indreptar de tip dictionar, sa spunem, din care aflai cateva informatii primare despre artistii in circulatie. Cartea a fost reeditata sub titlul �250 de pictori romani”, prin care a acoperit perioada 1890-1945. Tirajul a fost insa foarte mic si s-a epuizat repede, mai mult pe sub mana. L-au cumparat in primul rand negustorii de obiecte de arta…

Contributia lui Tudor Octavian

Deci aceste dictionare au aparut pe un teren viran?

Nici chiar asa. Inainte de asta, prin anii “70, aparuse �Dictionarul artistilor romani contemporani”, al lui Barbosa. Dar acesta era din start atat de cenzurat, incat cei mai multi dintre artistii prezentati de Mircea Deac n-aveau cum sa apara acolo, chiar daca unii erau atunci in viata. Pentru ca fie fusesera legionari, fie neagreati, fie epurati. Mai aparusera ceva carti de acest tip in Romania, dar cu caracter zonal. De pilda, un volum al lui Barbu Brezeanu, intitulat �Artele plastice in Oltenia”. Era un totalizator al artistilor care fie se nascusera in Oltenia, fie traisera, fie trecusera pe aici… A mai aparut, in Transilvania, un catalog al Scolii de la Baia Mare, cu biografiile a 70-80 de artisti… Dar un dictionar al artistilor romani, de la 1850 pana la 1950, sa zicem, in care sa te lamuresti cati au fost, care au fost, ce faceau, ce importanta au avut in epoca, nu existase.

Ce ati adus, practic, in plus fata de dictionarele anterioare ale lui Mircea Deac?

Inca 50 de nume, care sunt in circulatie, plus prefata, plus completarea si corectarea biografiilor, plus ilustrarea cu peste 400 de lucrari. Mircea Deac a incuviintat sa colaboram in felul acesta.

�Nu poti face poalele mai inalte decat varful”

Aceste 300 de nume sunt tot ce a dat pictura romaneasca pana acum?

Nici vorba! Numai in Ardeal sunt cel putin 800 de nume. Am cuprins in aceasta carte numai pictorii aflati in circulatie pe piata, in acest moment. Pe de alta parte, reamintesc, este vorba numai de pictorii care au murit, nu si de cei contemporani.

Dupa ce criterii ati ales tablourile cu care ati ilustrat cartea?

In niciun caz nu sunt lucrari reprezentative din punct de vedere al valorii. Adica nu sunt varfuri ale creatiilor plastice ale pictorilor respectivi. Ar fi fost de prisos sa dai aceleasi tablouri de Grigorescu, de Andreescu sau de Aman, pentru ca in constiinta publica stilurile sunt deja fixate. Am ilustrat cu lucrari din colectii particulare. In privinta celorlalti artisti, neintrati in constiinta publica, am ales, asa cum am spus, lucrari care circula pe piata.

Ati intervenit in listele aflate in editiile anterioare ale lui Mircea Deac?

Din prima sa carte n-au mai ramas aici decat vreo 50 de nume, iar din cea de-a doua – vreo 200. Am intervenit in economia numelor, din urmatorul motiv: multe dintre ele aveau doar o importanta zonala si nici nu sunt intrate in circuitul pietei. Iar piramida se face totusi incepand cu Bucurestiul si nu poti face poalele mai inalte decat varful. Pe de alta parte, am tinut cont de gustul public actual. Care nu este, poate, cel mai bun. Dar altul nu avem.

�La unii, detaliile biografice semnifica, la altii nu”

Exista vreo ierarhizare valorica a pictorilor prezenti in aceasta carte sau macar un indiciu in acest sens?

Exista, dar nu la modul direct si explicit. Importanta unui artist este pusa in valoare prin cantitatea diferentiata a detaliilor biografice.

Nu e usor discriminatoriu acest mod de prezentare?

Nu. Pentru ca, daca la artistii importanti detaliile sunt importante, la artistii minori aceleasi detalii nu au nicio relevanta. Exemplu: unul trece pe la Viena si se simte in opera lui ca a invatat ceva acolo; altul trece si se intoarce acasa doar cu o sticla de snaps. Asadar, la unii, detaliile biografice semnifica, la altii nu.

Nici macar Grigorescu nu e cunoscut inteleg ca dictionarul de fata este un produs cultural, determinat insa de presiunea pietei. Dar piata, in sine, mai poate aduce ceva nou, la nivel de nume noi sau de lucrari noi ale artistilor cunoscuti?

Pai aici suntem abia la inceput. Grigorescu, de exemplu, despre care avem sentimentul ca stim totul, a avut, intre 1895 si 1907, cand a murit, vreo cinci expozitii in care a expus vreo 1.500 de tablouri. Exista, in Romania, vreo carte cu 1.500 de reproduceri de Grigorescu? Nici vorba! Din opera sa tarzie sunt cunoscute, frecventate, maximum 200 de tablouri. Deci probabilitatea de a exista, pe te-miri-unde, lucrari inedite ale acestui clasic este foarte mare… Pe de alta parte, apar, din cand in cand, pe piata, lucrari noi din stocurile de tablouri ramase mostenitorilor. Si te trezesti deodata, in magazine si la licitatii, cu 200 de tablouri ale unui pictor anume. Asa a fost cazul cu Gheorghe Ionescu-Sin, Ecaterina Delighioz, Theodor Kiriacoff-Suruceanu sau, mai recent, cu Ottilia Mihail-Otetelesanu. In paralel, apar tot felul de carti de revalorificare a autorilor din anumite zone, fie si sub forma adjudecarii lor ca patrimoniu local. S-au editat de pilda, la Chisinau, monografii ale Militei Patrascu si ale lui Kiriacoff, care erau basarabeni, la Sibiu s-au scos cateva carti despre pictorii sasi (160 de nume), iar Victor Ciuca a scos la Iasi doua tomuri monumentale cu pictori ieseni si bucovineni, un panoramic de la 1800 pana in zilele noastre…

Inconveniente si calitati

Spuneati ceva despre ponderea gustului public la constructia unui pret sau a cotei de piata…

Gustul artistic al unui anumit moment este dat si de o anumita latura afectiva, in sensul ca anumiti colectionari au facut pasiune pentru un anumit pictor. Cunosc, pe de alta parte, colectionari si chiar negustori care s-au transformat in suporteri ai cartii mele �Pictori romani uitati”, care a devenit, pentru ei, un fel de reper absolut. Aceste aspecte afective functioneaza asemenea catalizatorilor din chimie, care dinamizeaza, grabesc anumite reactii.

In calitate de coautor, ati putea sa-mi spuneti care sunt calitatile si lipsurile acestei carti?

Dictionare de acest tip, care opereaza pe o piata in care valorile sunt in curs de institutionalizare, prezinta inconvenientul ca sunt permanent ameliorabile. Dar si calitatea ca sunt… permanent ameliorabile.