Muzeul National Cotroceni



Mariana Lazar Madalina Nitelea

 

Spatiu cu o incarcatura istorica deosebita, ansamblul de la Cotroceni a dobandit in cele peste  trei secole de existenta functionalitati diferite, relationate fie cu mediul ecleziastic, fie cu cel laic – a fost pe rand manastire domneasca si resedinta princiara, palat regal, palat al pionerilor si, in final,  palat prezidential si muzeu.

In urma cu 332 de ani, la Cotroceni domnul Tarii Romanesti, Serban Cantacuzino(1678-1688), zidea unul dintre cele mai reprezentative asezaminte monastice ale spatiului romanesc, act de credinta si de recunostinta. Hramurile alese pentru noul lacas de cult erau “Adormirea Maicii Domnului” si “Sfintii Serghie si Vach”.

 

 

Gandita a deveni necropola familiei domnitoare a Cantacuzinilor, manastirea Cotroceni a fost construita intr-o perioada relativ scurta de timp (1679-1681), ansamblul preluand forma traditionala a manastirilor romanesti, cea patrulatera. Biserica ocupa pozitia centrala in interiorul patrulaterului, pe laturi fiind dispuse constructiile specifice unui asezamant monahal, dintre care se remarcau impunatoarele case domnesti, devenite in secolele XVIII-XIX resedinta princiara, carora li se adaugau casele egumenesti, chiliile, clopotnita, cuhniile si trapeza. Ulterior, catre 1780, in timpul sederii sale la Cotroceni, Alexandru Ipsilanti a dispus construirea in coltul de sud-est al ansamblului a unui foisor cu elegante coloane, de unde se infatisa ochilor o incantatoare priveliste.

In evolutia arhitecturii medievale romanesti din a doua jumatate a secolului al XVII-lea manastirea Cotroceni a reprezentat un monument de referinta, individualizandu-se prin tehnica de constructie, prin calitatea materialului utilizat, prin sculptura deosebita in piatra ce impodobea portalul cu pisania, coloanele pridvorului, ca si pe cele din pronaos, ancadramentele ferestrelor, precum si prin pictura interioara.

 

 

Concomitent cu edificarea manastirii, Serban Cantacuzino a manifestat o preocupare deosebita pentru dotarea ei. Odoarele bisericesti destinate cultului, carti liturgice cu ferecaturi, vase si vesminte sfinte impresioneaza prin tehnica executiei, a cizelarii si auririi, a migaloasei broderii cu fir de matase, aur si argint pe stofe scumpe, aduse de la Venetia, Florenta sau Constantinopol. Pentru intretinerea manastirii si a comunitatii monastice a donat sate, mosii, vii si hanul “Serban Voda” din Bucuresti, una dintre cele mai impozante constructii de acest tip. In octombrie 1682 o inchina ca metoh  comunitatii monastice de la Muntele Athos.

Atunci cand Serban Cantacuzino si-a dat obstescul sfarsit (29 octombrie 1688), a fost inmormantat in cripta din biserica de la Cotroceni, ulterior manastirea devenind o necropola a familiei Cantacuzino.

In intervalul 1679-1863 manastirea Cotroceni a functionat ca una chinoviala, presupunand traiul in comun al membrilor sai – locuire, masa si ruga comuna si a fost administrata de aproximativ 30 de egumeni numiti de Comunitatea de la Athos. Prin stradania lor si prin sustinerea credinciosilor, in secolul al XVIII-lea acest asezamant religios a devenit unul dintre cele mai importante ale tarii. Datorita prestigiului dobandit i-au fost inchinate ca metohuri alte lacasuri de cult: manastirea Valenii de Munte, Biserica Doamnei din Bucuresti, manastirea Micsani, manastirea Cataluiu, schitul Budisteni.

 

 

In decursul existentei sale manastirea Cotroceni a trecut si prin situatii dificile, determinate in primul rand de conjunctura politico-economica in care a evoluat societatea romaneasca. Practic, in timpul celor sase confruntari armate ruso-austro-turce din secolele XVIII si XIX desfasurate pe teritoriul romanesc, incaperile manastirii au fost ocupate de trupe militare, pentru situatia ei consecintele fiind negative. In timpul revolutiei din 1821, conducatorul acesteia, Tudor Vladimirescu, si-a stabilit cartierul general  la Cotroceni, organizand tabara militara pe platoul din fata manastirii, in urma lui manastirea fiind ocupata de turci.

In intervalul 1803-1806 egumenul Visarion a reconsolidat si renovat cladirile manastirii afectate serios de marele cutremur din 20 octombrie 1802, inclusiv biserica, retencuind-o si repictand-o, pentru sustinerea cheltuielilor fiind nevoit sa imprumute sume considerabile. Urmatorii egumeni au reusit sa achite datoriile, au renovat cladirile in urma altor ocupatii militare (1821-1822, 1848-51, 1853-1856), conferind totusi o anumita stabilitate acestui asezamant monastic. In momentul secularizarii era cea mai bogata dintre manastirile inchinate.

In decembrie 1863, prin legea secularizarii averilor manastiresti, mosiile manastirii Cotroceni au trecut in proprietatea statului, cele mai valoroase vase si vesminte liturgice fiind preluate de Muzeul de Antichitati. Statutul manastirii Cotroceni s-a modificat esential, trecand din subordonarea fata de comunitatea de la Athos sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Romane. Biserica de la Cotroceni avea sa functioneze ca una parohiala, pentru ca la inceputul secolului al XX-lea sa devina Capela a familiei regale; in aceeasi perioada era declarata monument istoric.

Era momentul cand statutul si functionalitatea manastirii Cotroceni s-au modificat esential, din asezamant monastic devenind resedinta princiara. Aceasta functie o mai detinuse temporar si anterior, in secolul al XVIII-lea, insa la mijlocul secolului al XIX-lea casele domnesti din cadrul manastirii erau desemnate drept resedinta de vara oficiala a principilor tarii. In 1852 din initiativa domnitorului Barbu Dimitrie Stirbei (1849-1853, 1854-1856) au fost modernizate aceste cladiri si anexele, dupa planurile arhitectului Anton Hefft si a fost amenajata gradina Cotroceni de catre peisagistul W. Mayer. Renovarile, redecorarile si amenajarile interioare, dotarile cu mobilier si obiecte de arta decorativa europene sunt inregistrate si ulterior, in 1862 fiind alocata in acest scop o suma de 4600 de galbeni (arhitecti P. Tabai si S. Benes, ulterior G. Burelli). Treptat i se conferea  infatisarea unei resedinte moderne, demne de domnul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza (1859- 1866) .

 

Pe colina din apropierea manastirii, din initiativa doamnei Elena Cuza la 29 iulie 1862 era pusa piatra de temelie a unei institutii de asistenta sociala, dar si de educatie, destinata fetelor orfane si celor sarace, asezamant care-i va purta numele: “Azilul Elena Doamna”.

Venirea lui Carol I de Hohenzollern ca principe al tarii in anul 1866, obtinerea independentei statului (1878) si proclamarea Romaniei ca Regat (1881) au marcat decisiv evolutia ansamblului Cotroceni. In data de 10/22 iunie 1866 Corpurile Legiuitoare atribuiau principelui Carol ca resedinta vechile case domnesti de la Cotroceni. Asadar, pana la terminarea reconstruirii marelui palat din Calea Victoriei principele Carol I alaturi de principesa Elisabeta, cu care se casatorise in 1869, si-au stabilit resedinta domneasca si regala la Cotroceni. Principesa Elisabeta de Wied, cunoscuta sub pseudonimul literar de Carmen Sylva, era o mare iubitoare a artelor si deseori a transformat palatul Cotroceni intr-un templu al culturii, unde numerosi literati, muzicieni de valoare erau invitati la resedinta acesteia. In timpul razboiului de independenta (1877-1878), principesa Elisabeta a organizat la Cotroceni un spital, venind in ajutorul celor raniti. Totodata, continuand opera caritabila a predecesoarei sale, a manifestat o preocupare deosebita pentru Azilul “Elena Doamna”, unde din initiativa sa a fost zidita si o Capela (1873-1874). In iunie 1877 familia princiara ii primea la Cotroceni pe tarul rus Alexandru al II-lea si pe marele duce Nicolae. Festivitatile ocazionate de incoronarea regelui Carol la 10 mai 1881 s-au desfasurat atat la Palatul Regal din Calea Victoriei, cat si la Cotroceni.

 

 

Renovari si remobilari ale spatiilor domnesti de la Cotroceni s-au succedat astfel si dupa 1866, nu insa la nivelul pe care-l dorea principele Carol. In octombrie 1889 s-a introdus alimentarea cu apa in gradina palatului. Intentia regelui Carol I era insa de a transforma Cotroceniul intr-un palat, iar prilejul i-a fost oferit de casatoria mostenitorului tronului, nepotul sau Ferdinand de Hohenzollern cu principesa Maria de Saxa Coburg-Gotha, nepoata a tarului Rusiei si a reginei Angliei (24 decembrie 1892/10 ianuarie 1893). In consecinta, la 18/30 mai 1893 a fost deschis un credit guvernamental in valoare de 1.000.000 lei pe seama Ministerul Agriculturii, Comertului, Industriei si Domeniilor pentru renovarea vechilor case domnesti, de fapt construirea unui palat regal la Cotroceni, resedinta oficiala a mostenitorilor Coroanei.

 

 

Aspectul ansamblului a fost modificat esential, arhitectul ales de regele Carol I fiind francezul Paul Gottereau, care executase anterior lucrari de constructie si renovare la Palatul Regal din Calea Victoriei. Acesta a zidit noul palat de la Cotroceni intre anii 1893-1895 pe fundatiile vechilor case domnesti, incorporand de fapt o buna parte din zidaria acestora; cladirea era structurata pe doua etaje, la primul aflandu-se spatiile de reprezentanta, saloanele de receptie, sufrageriile, cabinetul de lucru al principelui, iar la cel de-al doilea apartamentele tinerei familii princiare si ale suitei sale. A rezultat o resedinta in maniera eclectismului francez, cu mentionarea faptului ca fiecare spatiu avea o rezolvare estetica ce il individualiza. Prin lucrarile de calitate executate acum si mai tarziu, Cotrocenii au devenit una dintre cele mai moderne resedinte, dispunand de toate utilitatile ce asigurau confortul familiei princiare, ulterior regale (incalzire centrala, canalizare, instalatii electrice de iluminare).

Principele Ferdinand si principesa Maria s-au mutat la palatul Cotroceni in martie 1896, la scurt timp organizand un bal mascat, primul dintr-o serie de baluri si serate ce vor conferi atata stralucire acestor spatii. Principesa Maria, viitoarea regina, o persoana rafinata si cu un deosebit gust artistic, manifestand deschidere catre miscarea culturala a inceputului secolului XX, a dispus modificari semnificative ale anumitor interioare (salonul de aur, salonul Cerchez, dormitorul argintiu, salonul norvegian), Cotrocenii devenind una dintre “casele sale de vis”. Succedandu-se in timp dupa 1901 pana catre 1927, intrerupte in timpul razboiului, aceste reamenajari si redecorari ale interioarelor au fost realizate prin implicarea activa a reginei Maria de catre arhitectii Grigore Cerchez, Karl Liman, Ion Ernest.

 

 

Intre cele doua razboaie mondiale, regina Maria a descoperit si a apreciat in mod deosebit stilul neoromanesc. La indicatiile sale, arhitectul Grigore Cerchez a extins si a remodelat aripa nordica a palatului. Era momentul cand s-au conturat spatiile marelui salon de receptii – salonul alb- si sufrageriei oficiale de la etajul I.

Palatul de la Cotroceni a fost nu doar o resedinta privata, ci si un spatiu de reprezentanta publica. Dineuri deosebite au fost oferite in onoarea unor sefi de state sau a unor personalitati politice si culturale. In 1896 imparatului Austro-Ungariei Franz Iosef, aflat in vizita, i s-a oferit de catre familia regala a Romaniei un dineu la Cotroceni. In 1909 regele Carol I il primea aici pe kronprintul Germaniei Frederic Wilhelm. Un dejun i se oferea la Cotroceni si printului Japoniei, Naru Hiko Higashi Kuni, in aprilie 1924.

Palatul Cotroceni a devenit in anumite momente un centru de decizii politice importante pentru tara. Astfel, in Consiliul de Coroana din 14/27 august 1916, intrunit in marele salon de receptii, a fost adoptata decizia iesirii Romaniei din neutralitate si intrarea ei in razboi alaturi de Antanta. Tot in aceste spatii tinerii regi ai Romaniei, Ferdinand I si Maria, primeau in 1918 delegatiile Transilvaniei, Bucovinei, Banatului si Basarabiei, venite sa aduca adeziunea romanilor din aceste provincii de unire cu Romania.

Dupa moartea reginei Maria in 1938, regii Carol al II-lea (1930-1940) si Mihai (1940-1947) au folosit numai temporar resedinta de la palatul Cotroceni. In conditiile izbucnirii celui de al doilea razboi mondial, Consiliul de Coroana intrunit la Cotroceni de catre regele Carol al II-lea la 6 septembrie 1939 decidea neutralitatea Romaniei.

Palatul si biserica au avut de suferit atat in urma cutremurului din 1940, cat si a bombardamentelor americane, ulterior germane, din timpul celui de-al doilea razboi mondial, situatia generala fiind deosebit de grava. Desi conditiile erau dificile, s-au executat lucrari de consolidare si restaurare a bisericii si palatului, prin interventia Casei Regale si a Comisiunii Monumentelor Istorice, conform proiectelor arhitectilor Mario Stoppa, P. Antonescu, H. Teodoru.

 

 

In 1948, dupa abdicarea familiei regale, palatul Cotroceni, aflat in folosinta acesteia, si biserica, impreuna cu tot patrimoniul lor mobil, au trecut in proprietatea statului. La 18 iunie 1948 printr-o decizie a Consiliului de Ministrii, palatul Cotroceni a fost dat in administrarea si folosinta Ministerului Afacerilor Interne. De asemenea, prin acelasi act multe dintre valorile aflate in palatul Cotroceni au fost repartizate spre gestionare unor diverse ministere. La 15 septembrie 1948, printr-o noua decizie a Consiliului de Ministrii, palatul Cotroceni era plasat sub administrarea Ministerului Artelor si Informatiilor.  In 1955 Palatul Cotroceni si biserica erau declarate monumente istorice.

Transferat in mai 1949 in folosinta Uniunii Tineretului Muncitoresc, in intervalul 1950 – 1976 Palatul de la Cotroceni a functionat ca Palat al Pionierilor, din consideratii ideologice biserica fiind  inchisa cultului. In 1976 ansamblul de la Cotroceni avea sa-si modifice din nou functia, care devenea una rezidentiala.

Afectate de cutremurul deosebit de puternic din 1977, palatul si biserica urmau sa intre intr-un vast proiect de restaurare. Ample lucrari de refacere si restaurare au inceput la 27 decembrie 1977, sub coordonarea arhitectului Nicolae Vladescu, fiind incredintate Institutului de proiectare si executie “Carpati”. In decembrie 1983, in conditiile avansarii lucrarilor de restaurare a Palatului Cotroceni si de construire a unor noi cladiri, destinate a deveni sediul Presedintiei Republicii Socialiste Romania, autoritatile comuniste au considerat ca biserica era “incompatibila” cu restul ansamblului, in iunie 1984 demoland-o cu tot protestul oamenilor de cultura. Exista un proiect de reconstruire a acesteia in parcul palatului, de aceea s-a recuperat o buna parte din pietrarie (coloane, ancadramente de usa, de ferestre, braul median) si s-au extras 49 de fragmente din fresca interioara.

Prin optiunea arhitectului, noua aripa a palatului construita pe latura de sud, precum si cladirile din incinta secundara au fost armonizate din punct de vedere al stilisticii arhitecturale vechiului ansamblu de la Cotroceni. In compunerea anumitor spatii au fost preluate elemente de arhitectura si decoratie specifice ctitoriei cantacuzine.

Din 1990 ansamblul dela Cotroceni a devenit sediu al Presedintiei Romaniei. In 1991 s-a decis ca in spatiile fostului palat regal, incluzand si incaperi pastrate din vechea manastire, sa functioneze un muzeu cu misiunea de “a prezenta istoricul ansamblului medieval Cotroceni, evolutia si transformarile survenite de-a lungul timpului”. Astfel, la 12 iulie 1991 Guvernul Romaniei a hotarat infiintarea Muzeului Cotroceni, ca institutie de reprezentare nationala, in subordinea Ministerului Culturii, fiind deschis publicului la 27 decembrie 1991. Din anul 2001, Muzeul National Cotroceni se afla in subordinea Administratiei Prezidentiale.

In intervalul 2003-2004, Administratia Prezidentiala a reconstruit sub forma unui “Memorial Cantacuzin” o parte din fosta biserica (pronaosul si pridvorul), fiind reinhumate osemintele Cantacuzinilor inmormantati aici, care fusesera recuperate la demolare. Lucrarile de constructie au fost reluate intre 2008-2009, fiind finalizata biserica (altarul si naosul) si sfintita ca un nou lacas de cult. De atunci a intrat si in circuitul de vizitare al muzeului.

 

 

In cei 20 de ani de existenta Muzeul National Cotroceni s-a impus in mediul cultural si social romanesc ca o institutie moderna, care tinde, prin organizare si prin ofertele culturale adresate publicului, sa se sincronizeze cu noile tendinte din muzeologia contemporana. Activitatea generala, programele pe care le initiaza sunt in corelatie cu dublul sau caracter, de institutie memoriala, dar si de muzeu care detine interesante colectii de arta, prezervand un patrimoniu in mare masura de provenienta  europeana.

Inca de la infiintare, conducerea muzeului a initiat un program de cercetare a istoriei medievale si moderne a Cotrocenilor in context national, dar si a familiei regale a Romaniei, care in perioada comunista nu beneficiasera de o abordare obiectiva. Valorificarea activitatii de cercetare-documentare s-a concretizat in primul rand in programele expozitionale foarte diverse organizate de muzeu, pe teme de istorie, istoria artei (de la arta medievala la cea contemporana) si de restaurare. “Restituiri istorice” reprezinta unul dintre proiectele initiate de aceasta institutie, al carui principal obiectiv este de a readuce in atentia comunitatii atat personalitati ale istoriei si culturii romanesti pe nedrept uitate, cat si monumente istorice disparute.

In acelasi sens, Muzeul Cotroceni organizeaza din 1992, cu o anumita perioada de intrerupere, un Colocviu de Istorie, Istoria Artei, Conservare-Restaurare si Relatii Publice,  in cadrul caruia specialisti din muzee, universitati si institute prezinta propriile cercetari din domeniile istorie si arta plastica si decorativa, comunica informatii referitoare la patrimoniul national, la masurile de protejare si restaurare a acestuia, precum si la activitatea de relatii publice din muzee.

 

 

Tot din primii ani de functionare in structura organizatorica a acestui muzeu exista o Sectie de Relatii Publice, al carei rol principal este de a asigura o mai buna comunicare cu publicul vizitator, dar si cu mass-media, de a promova imaginea institutiei, de a organiza programe de educatie muzeala.

De-a lungul acestor ani preocuparea colectivului muzeului a fost aceea de a extinde aria ofertelor culturale adresate publicului prin proiecte ce au vizat in primul rand punerea in valoare a patrimoniului cultural, dar a manifestat deschidere si catre arta contemporana; a organizat concerte si serate muzeale, seminarii pe teme de interes cultural si comunitar,  lansari de carte .

Activitatea sa deosebita a fost recunoscuta in mediile culturale romanesti si straine prin acordarea a numeroase premii, dintre care mentionam: Special Commendation – “European Museum of the Year Award ” (1994), Premiul I la “Festivalul National de Film Documentar de Istorie si Istoria Artei” si la “Festivalul International al Filmului Turistic” (1996), Premiul II la “Festivalul National de Film Documentar “7 Arte” (1998), Mentiune acordata de Comitetul National Roman ICOM pentru expozitia “Peisajul in pictura romaneasca” (2002), Diploma de merit acordata de Ministerul Roman al Culturii si Cultelor pentru manifestarile organizate in 2002, “Golden Award for Excellence”, acordat de Fundatia “Forum for International Communications” si “Confederatia Europeana de Relatii Publice” (2004) pentru programul “Solidaritate si integrare prin arta”, Trofeul “Romanian Public Relations Award”, Premiile “Corina Nicolescu” si “Iosif Korodi” acordate de Ministerul Culturii (2006), Premiul special acordat de “Societatea Colectionarilor de Arta din Romania” (2007), Diploma of Excellence acordata de “European Federation of UNESCO Clubs, Centers and Asociations” (2008) etc.

Spatiu de decizie si de reprezentanta, dar si de cultura, ansamblul Cotroceni se constituie astfel intr-unul din locurile memorabile ale istoriei romanilor.