Simonidy Michel (Menelas, Mihail)

Michel Simonidy (1870 – 1933)

Text: Tudor Octavian (Pictori romani uitati)

In Bennezit (editia 1999) – cel mai frecvent dintre dictionarele de artisti ce privesc comertul mondial de arta -, Michel Simonidy  (pe numele de acasa Menelas si Mihail Simonid) beneficiaza de o fisa care ar trebui sa ne umple inimile de mandrie. Dar care trebuie sa ne si intrige. Sa ne conduca la o serie de intrebari stanjenitoare. Cum e posibil ca operele unui conational sa preocupe piata internationala a picturii, cu cote peste tot ceea ce au reusit in strainatate multi dintre contemporanii cu nume de notorietate (si foarte calatoriti), iar in tara artistul sa ramana un necunoscut? Mihail_Simonidy_ConfidenteCartile noastre de istoria artei nu-l mentioneaza niciodata pe Simonidi, desi a fost unul dintre studentii cei mai premiati ai unei academii care ii numara, intre eminentele tinere, pe Luchian, Artachino, Chimon (Kimon) Loghi, Filip Marin, Ion Marinescu-Vaslan, Ipolit Strambu, Fritz Storck si Nae Gropper (devenit, la Paris, ca si Simonidi, roman cu nume frantuzit: Nicolas Gropeano).Uitarea, in ce-l priveste pe Simonidi, are datele unui proces clinic. Un soi de amnezie severa, cu acoperire nationala. Doar Mircea Deac ii dedica 14 randuri, in volumul “50 de ani de pictura, 1890-1940″. Nimeni, cu exceptia poate a unor urmasi risipiti pe aiurea, nu are destula stiinta despre opera sa, ca sa ne spuna cum este aceasta ca intreg si pentru care motive tablourile lui Simonidy obtin la licitatii preturi mai mult decat onorabile. Opiniile lui Mircea Deac vadesc un soi de rezerva politicoasa, la fel ca si in cazul altor compatrioti, mai pretuiti in afara decat in patria lor. Mihail _Simonidi_marseille_le_grand_portMarile picturi parietale din Palatul CEC dovedesc pretuirea pe care o avea artistul la inceputul veacului. Un tablou de-al sau – Moartea lui Mithridate – in maniera clasica il facuse popular si-i acreditase de timpuriu legenda talentului de rang national. O seama de portrete de oficalitati ale Bucurestiului l-au impus si ca un foarte abil observator de psihologii.Panza pe care o reproduc e din 1896. Ea are virtutile unei picturi foarte fine de la finele veacului si cateva specificitati de culoare si mestesug ce indica un mare mester. Lucrarea mi-a fost oferita in toamna anului 2000, pentru o suma modica, de proprietara unei consignatii, sensibila la ideea recuperarii tablourilor de merit ale unor “pictori pierduti”. Trebuie spus ca in nici o alta tara din Europa nu e posibil sa achizitionezi din galerii sau sa dobandesti la licitatii opere ale unor artisti cotati pe piata internationala ori chiar fara cota, dar scoliti, cu o biografie profesionala remarcabila, in rame de epoca, la preturi de numai 100, 200 ori maximum 300 de dolari.Desi acest volum e un panoramic al tipurilor de uitare, al pricinilor artistice sociale si de toate naturile ale fenomenului, un criteriu la indemana tuturor, practic si explicit de incadrare in categoria uitatilor a unor artisti de interes, ar putea fi pragul – sa-i zicem intern – de 2-300 de dolari. Un prieten, cu darul negotului in mai multe domenii, socotea ca, la 1 dolar pe an “locatia de gestiune” pentru tablourile pastrate intregi un secol, duce la ideea ca, atunci cand achizitionam tablouri ale uitatilor, platim locatia si avem opera gratis.Reiau, pentru informare si luare-aminte, fisa din Bennezit, editia 1999. Indiferent cum o citim, marcati de logica ori numai de sentimente, ea da seama de indiferenta cu care nu numai piata romaneasca si colectionarii o arata in cazul artistilor din al doilea rand al valorii, ci si muzeele romanesti. Ingrijesc altii ceea ce noi ignoram consecvent. Mai trebuie spus ca afisele sale, semnate SIM, sunt foarte ravnite de colectionari, ele avand, pe langa mestesugul fara de care nu se razbeste pe piata pariziana a genului si un marcaj al epocii fermecator.