Foto: Mihai Constantin/Artindex

Lucrari din Muzeul de Arta Brasov:

Ioan Andreescu
(1850, București – 1882, București)

„Andreescu e cel mai mare artist pe care l-a avut ţara, y compris moi! Dacă ar fi trăit ar fi devenit negreşit marele nostru artist naţional.” Nicolae Grigorescu

Ioan Andreescu s-a născut în Bucureşti, într-o familie de condiţie înstărită. Tatăl său, Andrei Dobrescu, avea un han în mahalaua Staicului, undeva în apropierea deja foarte celebrului local Crucea de Piatră. Copilul Ioan, primul născut din cei şase, a avut o copilărie fericită şi lipsită de griji. Tatăl său a fost preocupat să-i asigure o educaţie cât mai bună şi l-a înscris în pensionul particular al lui Andreas Apostolas. În 1863 a fost înscris la gimnaziul Lazăr din Bucureşti, apoi la reputatul Colegiu „Sfântu Sava”. La îndrumarea profesorului de desen, C. I. Stăncescu, în 1869 Andreescu se înscrie la recent înfiinţata Şcoală de Belle Arte.

La Academia de Belle Arte din Bucureşti Andreescu studiază desenul, dar sunt unii biografi ai săi care consideră că ar fi luat şi lecţii de pictură. Puţinele lucrări care s-au păstrat din această perioadă reflectă unele abilităţi tehnice, însă majoritatea acestora au mici stângăcii compoziţionale evidente. Interesant este că, încă din această perioadă de început arta lui Andreescu are o componentă personală, vizibilă în libertatea de penel care contrazicea academismul învăţat în şcoală.

Din Muzeul de Arta Ploiesti:

Încă din ultimul an de studii la „Sfântu Sava” tatăl pictorului s-a îmbolnăvit şi nemaiputându-se ocupa de han situaţia financiară a familiei s-a înrăutăţit considerabil. Ioan Andreescu nu poate continua cariera artistică fiind nevoit să lucreze pentru a se întreţine. După absolvirea cursurilor Şcolii de Arte din Bucureşti, condusă de Aman, Andreescu se vede claustrat într-un mediu anartistic : cu mari dificultăţi, în 1872 este angajat profesor la Seminarul episcopal din Buzău. Izolat în îndepărtatul orăşel de provincie, începe să lucreze după natură : peisaje, naturi moarte, portrete.

Lucrare din colectia Aurel Stroe

Lucrările sale de început sunt nesigure şi rezervate, lăsând să se vadă căutările permanente ale artistului în linia unui realism complex, profund în concepţie şi observaţie. Opera lui timpurie anunţa capodoperele realizate câţiva ani mai târziu, în perioada de maturitate. Imboldul spre meditaţie, vigoarea şi precizia limbajului, austeritatea şi melancolia rămân notele dominante ale întregii sale opere.

Încă din ultimul an de studii la „Sfântu Sava” tatăl pictorului s-a îmbolnăvit şi nemaiputându-se ocupa de han situaţia financiară a familiei s-a înrăutăţit considerabil. Ioan Andreescu nu poate continua cariera artistică fiind nevoit să lucreze pentru a se întreţine. După absolvirea cursurilor Şcolii de Arte din Bucureşti, condusă de Aman, Andreescu se vede claustrat într-un mediu anartistic : cu mari dificultăţi, în 1872 este angajat profesor la Seminarul episcopal din Buzău. Izolat în îndepărtatul orăşel de provincie, începe să lucreze după natură : peisaje, naturi moarte, portrete. Lucrările sale de început sunt nesigure şi rezervate, lăsând să se vadă căutările permanente ale artistului în linia unui realism complex, profund în concepţie şi observaţie. Opera lui timpurie anunţa capodoperele realizate câţiva ani mai târziu, în perioada de maturitate. Imboldul spre meditaţie, vigoarea şi precizia limbajului, austeritatea şi melancolia rămân notele dominante ale întregii sale opere.
Din colectia Macovei:

Evenimentul care a marcat întreaga sa carieră a fost o vizită la Bucureşti în vacanţa de iarnă din 1873. Andreescu vizitează expoziţia „Societăţii amicilor bellelor-arte”, în cadrul căreia Grigorescu expunea 146 de tablouri, cele mai multe fiind realizate la Barbizon. „Avea în sfârşit revelaţia resurselor vaste de care dispunea pictura, a puterii ei de sugestie, şi-l impresiona mai ales arta lui Grigorescu, atât de proaspătă, de liberă în expresie, de plină de sentiment. În prezenţa acesteia, recăpătându-şi încredea şi-a descoperit adevărata chemare. Calea ce-o avea de urmat i s-a părut limpede”.(1) Contactul cu arta lui Grigorescu are un impact hotărâtor pentru viitorul lui Andreescu. Pus în faţa unei opere mature şi vizibil moderne, diferită de tot ceea ce văzuse sau lucrase până atunci, Andreescu decide să pornească pe urmele lui Grigorescu şi să-şi definitiveze formaţia artistică în Franţa. ”Ajuns la graniţă – îi scria Andreescu unui prieten al său – mă simt slobod şi ceea ce este mai ciudat, eu care mă socoteam fără închipuire încep să fantazez… Tot timpul nu fac decât să compun în gând un Paris pe care am să-l văd curând. »(2)
Din Muzeul Zambaccian:

Din cauza condiţiilor financiare din ce în ce mai grele, studiile la Paris şi Barbizon erau în acel moment un vis care părea imposibil de îndeplinit. Andreescu predă mai departe desenul la aceeaşi şcoală din Buzău, reuşind în scurt timp să devină cunoscut în oraş. Devine apropiat al fraţilor Demetriade, pe atunci fruntaşi ai vieţii publice din localitate. Prin intermediul lor l-a cunoscut pe Alexandru Bellu, fratele medicului-colecţionar de artă impresionistă Georges Bellio, care îi cumpără din când în când lucrări. Însă, aşa cum Andreescu însuşi afirma mai târziu, gestul lui Bellu, precum şi al altor intelectuali din Buzău rămânea în limita unui gest filantropic, nefiind o recunoaştere reală a calităţilor sale plastice. Cei şase ani petrecuţi în Buzău au fost şase ani de existență dusă adesea la limita subzistenţei. Deşi se confrunta cu multe probleme, printre care şi de sănătate, Andreescu pictează continuu. Lucrările realizate în cei şase ani petrecuţi în Buzău reflectă condiţia modestă a artistului, „la început meșteșugul e prea puțin suplu, observăm asperități de contur, naivități de contrucție”.(3) Îşi alegea subiecte simple, din imediata apropiere toate compoziţiile sale emanând sobrietate. Cromatica este redusă la tonuri închise şi joase, iar nota definitorie a lucrărilor din această perioadă este folosirea din abundenţă a negrului. Alături de naturi statice și câteva portrete, Andreescu face primele încercări de peisaj, fiind primul artist român care și-a manifestat interesul pentru acest gen, care abia prin Grigorescu își câștigase autonomia, încă de la începutul carierei. Se remarcă influența lui Grigorescu în tratarea compozițiilor cu peisaj, însă lipsurile formației artistice încă nedefinitivate se resimt în continuare. Cea mai pregnantă este însă dorința artistului de perfecționare și autodepășire. În această etapă timpurie a carierei sale este remarcabil faptul că artistul reușește să fie sincer în fața motivului, imprimând pânzei părți din personalitatea sa creatoare. Într-o convorbire cu Barbu Delavrancea, pictorul G. D. Mirea afirma despre peisajele de început semnate de Andreescu: „Andreescu, în peisaj, a început cu ceea ce alți artiști abia pot uneori să sfârșească.”

Debutul public al lui Ion Andreescu a avut loc în 1874 când în ”Expoziția artiștilor în viață” a prezentat la București lucrarea ”Coacăze”, o pictură lucrată atent, cu multă finețe. Lucrarea a trecut neobservată. Ca și următoarele prezențe ale sale pe simezele bucureștene. Stilul său prinde contur și se maturizează treptat. Recurge la limbajul realist pe care îl adoptă fără artificii, ghidându-se după arta lui Nicolae Grigorescu, pe care îl admira și urmărea în tăcere. Singurul element grigorescian pe care Andreescu nu l-a împărtășit niciodată a fost lirismul idilic și exuberant. Viziunea sa aspră este concretizată într-un realism complex care reflectă în primul rând notele caracteristice ale personalității sale: austeritate, melancolie și imboldul spre meditație.

Începând din 1878 Andreescu își dorește tot mai mult să găsească resursele necesare plecării în Franța. Singurul cumpărător și admirator sincer al operelor sale din această perioadă era magistratul Scarlat Yarka. Yarka a devenit cel mai important colecționar al lui Andreescu, preferându-l chiar lui Aman și Grigorescu. Cu puținii bani strânși din vânzarea tablourilor și salariul pe trei luni luat în avans, Andreescu pleacă în ultimele zile ale anului 1878 spre Paris. S-a înscris imediat la Academia Julian şi lucrează sub îndrumarea unor artişti care continuau să gândească pictura în spiritul vechii tradiții academice. În anii când Andreescu frecventa Academia, predau aici, în afara de întemeietorul ei – Rodolphe Julian: Tony – Robert Fleury, Gustave Boulanger şi Jules-Joseph Lefebvre – toţi fiind orientaţi spre viziunea academistă. Andreescu trece prin Academia Julian, refuzând categoric adecvarea la normele academismului şi la creaţia în atelier.

Gustul unei autentice libertăţi şi dorinţa vie de a picta în mijlocul naturii, îl determină să plece în vara lui 1879 la Barbizon, unde ştia că lucraseră pe vremuri cele mai ilustre figuri ale şcolii de peisaj. Predilecţia pentru arta peisajului îl apropie pe Andreescu de tradiţia barbizonistă.

Şcoala de la Barbizon, un cătun situat la marginea pădurii Fontainebleu, a devenit în secolul XIX un centru important pentru artiştii „revoltaţi”, care preferau pictura după natură, în aer liber, în favoarea lucrului în atelier. Începând din 1822, în fiecare vară, tot mai mulţi artişti populau hanul Ganne din Barbizon. Brascassat, Dagnan, Flers, Huet, Français, Corot, Rousseau (care rămâne fidel locului până la moarte, în 1867), Diaz, Courbet, Barye, Millet (care deasemenea s-a stabilit aici) sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute nume de peisagişti francezi care au trecut prin pădurea de la Fontainebleu. Lor li s-au adăugat de-a lungul anilor un număr impresionant de artişti străini, veniţi din toată Europa şi Statele Unite pentru studii la Paris. Din 1850 au devenit obişnuite întânirile artiştilor cu colecţionari, critici sau doar amatori de artă pentru discuţii, care aveau loc în fiecare sâmbătă, în şopronul casei lui Théodore Rousseau. Geneza şi evoluţia artei în cadrul coloniei de la Barbizon reprezintă începtul istoriei peisajului în arta franceză, de unde s-a răspândit uluitor în toată Europa.

Plecând de la experimentele primilor barbizonişti, treptat s-au dezvoltat două dintre cele mai importante direcţii artistice ale secolului XIX: realismul şi impresionismul. Lucrul în pădurea de la Fontainebleau îi permite să asimileze realismul – asemeni lui Grigorescu – şi să experimenteze tehnici impresioniste. Aportul artei franceze în creaţia lui Andreescu poate fi urmărit deopotrivă în linia imaginii şi a stilisticii. Contactul cu arta franceză a adăugat creaţiei sale precizie şi rafinament. Atitudinea lui în faţa naturii denotă viziunea unui melancolic şi este lipsită de exaltarea şi lirismul grigorescian. Paleta sa refuză fastul oricăror dezlănţuiri policrome, fiind vizibil faptul că Andreescu nu era căutător de efecte spectaculoase. Universul lui nu are gratuitatea unui estetism graţios ci seriozitatea unui corp de adevăruri venite din raporturile misterioase dintre terestru şi vegetal. ”Spaţiul plasticii andreesciene are toate atributele spațiului metafizic, ale spaţiului problemă, în cuprinsul căruia se rezolvă clipă de clipă complicate ecuaţii tagorice. Spaţiul plasticii andreesciene este deschis spre orizonturi nelimitate. Şi totuși, nu e ca la impresionişti un spaţiu care concentrând lumina mănâncă formele. ”(4)

Tot la Barbizon a avut loc întâlnirea legendară intre pictorii Ioan Andreescu şi Nicolae Grigorescu, în vara anului 1880. Portretul pe care Grigorescu îl face lui Andreescu în pădurea de la Fontainebleu, este un omagiu adus tânărului său coleg, a cărul evoluţie artistică îi este în mod evident tributară. Portretul lui Andreescu în costum de lucru, pictat în tuşe mici  de verde şi brun, se detaşează în viziune frontală, în mijlocul pădurii de la Fontainebleau, înconjurat de o bogată vegetaţie de vară. Intenţia evidentă este de a concentra compoziţia pe chipul şi silueta personajului, de a-i sublinia personalitatea visătoare prin alăturarea de  prospeţimea vegetaţiei.Lucrarea ”Femei într-un parc” face parte din seria lucrărilor de maturitate ale lui Andreescu, fiind una dintre cele mai bune realizări artistice ale sale. Participarea din 1880 la Salonul Oficial Francez îl ajutase să câștige încredere în sine, selecția totdeauna drastică a juriului parizian fiind dovada recunoașterii spre care se îndrepta orice artist. Asimilând deopotrivă lecția lui Grigorescu cât și pe aceea a artei franceze, Andreescu și-a construit o puternică și originală personalitate, o autonomie și expresie de viziune ce se detașează net de sfera grupului de la Barbizon cât și de inovațiile impresioniștilor. Lucrările din această ultimă perioadă a activității sale mărturisesc faptul că Andreescu, în foarte scurta sa perioadă creatoare reușise să ajungă la deplină maturitate artistică. ”Femei în parc” este o realizare care demonstrează faptul că artistul reuşise să asimileze tehnicile impresioniste. Tematica aleasă şi rezolvarea compoziţională îl situează într-o descendenţă directă din tradiţia barbizonistă a picturii în pein-air. Zbuciumul sufletesc, reflecția austeră asupra vieții sunt înlocuite de un calm detașat, de împăcare și mulțumire. Lucrarea este plină de sentiment și atmosferă. Cele trei femei, scăldate în lumină, reprezentate într-un moment de relaxare îi oferă artistului o experienţă cromatică inedită. Siluetele femeilor apar ca nişte pete de culoare pe verdele crud al vegetaţiei. Pentru prima dată Andreescu renunţă la tonurile sobre şi reuşeşte o reprezentare degajată. Pentru pictarea rochiilor adaugă paletei sale nuanţe de ocru, roşu şi albastru în tonuri vii, care se regăsesc prima dată pe paleta sa. Temperează tonurile folosite subtil, cu mult mai puţină rezervă decât în alte lucrări.

Exegetul operei lui Andreescu, Radu Bogdan, scrie despre această lucare: “Subiectul tabloului şi felul cum e compus îl situează în linia de preferinţă a plein-air-ismului cu nuanţă impresionistă. Cele trei femei aşezate în lumină, într-o atitudine degajată, uşor visătoare, îi oferă pictorului pretextul unei experienţe coloristice ce n-o mai încercase până atunci. Dacă în ceea ce priveşte elementele de peisaj propriu-zis acestea continua să fie exprimate în gama unui verde temperat foarte caracteristic lui Andreescu, în schimb personajele, cu cochet dantelatele lor atribute vestimentare, cu volanele rochiilor bogat etalate în iarbă, sunt pictate în ocruri gălbui şi strălucitoare albastruri, frizând uneori intensitatea tonului pur. Dezinvolt şi vioi, penelul poartă materia în tuşe savuros hrănite de pigment, cu alburi mustind pe alocuri o spumă de val. Într-un colţ al tabloului, rozul cu reflexe albastru-gri-violacee al unei umbre se învecinează cu verdele stins al frunzişului şi cu galbenul unei pălării, într-altul verdele ierbii puternic umbrite, acoperite parţial de marginea unei rochii, tinde să-i potolească acesteia tăria albastrului de Prusia, cu modulaţii ultramarine.E un albastru care împinge cu gândul spre Manet, chiar şi prin felul larg în care e aşternut, nu numai prin îndrăzneala tonului, după cum jocul variat al urmelor de pensulă, adeseori brusc trecătoare de la o culoare la cealaltă, aminteşte – ca şi sentimentul întregului tablou- pe o parte de impresionism iar de de alta de Moticelli. Totuşi, artistul s-a ferit să dizolve imaginea în freamătul atmosferic al luminii, aşa cum ar fi făcut un Monet sau un Sisley. ”(5)

1 Radu Bogdan Andreescu, vol I, ed. Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 24.
2 Ioan Andreescu într-o scrisoare către Gh. Panco apud. Radu Bogdan în Ibidem, p. 95 – nota 62.
3 Ibidem, p. 38
4 Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie, ed. Univers, București, 1980 p. 100
5 Ibidem, pp. 154 – 155.

Bibliografie:
BOGDAN, Radu, ”Andreescu”,Ed. Meridiane, București 1969
OPRESCU, Gheorghe, ”Pictura românească în secolul al XIX-lea”, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și artă, București , 1943
PLEȘU , Andrei, ”Pitoresc și melancolie”, Ed. Univers, București, 1980

Sursa: http://www.artmark.ro/catalog/index.php/ioan-andreescu-femei-in-parc.html