Alexandru Călinescu

(Nasc1883, Râmnicu Vâlcea-Dec.1978, Bucureşti)

A fost un sculptor român..Între 1909 și 1914 a studiat la Școala de Belle Arte din București, având ca profesori pe Wladimir Hegel și Dimitrie Paciurea.
A continuat studiile la École Nationale des Beaux-Arts (Școala Superioară de Arte Frumoase) din Paris, din 1912, avându-l ca profesor pe maestrul Antonin Mercié (1845-1916), cu care învățase și Constantin Brâncuși. Începerea Primului Război Mondial, îl obligă să se întoarcă în România, unde se raliază la principiile Tinerimii Artistice și la cele ale Cenaclului Idealist.
În anii războiului a fost mobilizat și a fost integrat în grupul artiștilor plastici trimiși să se documenteze pe front pentru a cunoaște realitățile Războiului de Întregire. La 24 ianuarie 1918, a expus la Iași în cadrul Expoziției organizate de Marele Cartier General al Armatei Române.
După război a primit o bursă și s-a întors la Paris, unde a studiat cu Jean Boucher (1870–1939), între 1923 și 1925. În această perioadă, a participat la Salonul Artiștilor Francezi, la Salonul de Toamnă, în 1925 la Expoziția de Arte Decorative de la Paris, și la Expoziția Internațională de la Barcelona, unde a primit Marele Premiu pentru lucrarea Cap antic.
În 1928 a revenit definitiv în țară, unde a obținut postul de profesor la catedra de modelaj în cadrul Școlii Superioare de Arhitectură, activând ca dascăl până în 1963. În paralel, a continuat să creeze, prezentându-și lucrările în expoziții personale, în 1930 și 1931 la Ateneul Român, apoi în 1936 și 1943 la Sala Dalles.
Alexandru Călinescu a realizat cele două altoreliefuri de bronz, de pe fațada sudică a Arcului de Triumf din București, care îi reprezintă pe Regele Ferdinand și Regina Maria.

Lucrări ale sale sunt expuse în muzee din România: Muzeul Militar Național, Muzeul Municipal, Muzeul Teatrului Național, Muzeul Zambaccian din București, Muzeul de Artă din Tulcea, Muzeul de Artă din Ploiești, Muzeul de Artă din Tulcea, Muzeul de artă din Constanța.

Lucrări în colecții particulare din Anglia, Franța, România, SUA.

Sculpturi:

Basorelief în cimitirul din Focșani, 1939. Monument istoric cu cod LMI VN-IV-m-B-06595
Bustul lui Duiliu Zamfirescu, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu din București[10], realizat în 1943 din marmură de Rușchița, cod LMI B-III-m-B-20043.

Literatură:

Paul Rezeanu: Artele plastice în Oltenia, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980;
Florica Cruceru, Adina Nanu: Alexandru Călinescu (monografie), Editura Meridiane, 1988;
Petre Oprea: Artiști participanți la expozițiile Societății Tinerimea Artistică, Editura Maiko, București, 2006;
Paul Rezeanu: Sculptori puțin cunoscuți, Editura Alma, Craiova, 2007.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_C%C4%83linescu_%28sculptor%29

Alexandru Calinescu
Critica Artistica
La 16 ani Călinescu era admis la cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, unde îi va avea ca profesori pe Vladimir Hegel şi pe Dimitrie Paciurea. În 1909, la absolvirea celor 4 ani de şcoală, sculptorul ieşea de pe băncile şcolii cu o bună tehnică de modelare, însă lipsurile resimţite în tehnica transpunerii lucrărilor în bronz sau piatră îl vor direcţiona pe Călinescu spre Şcoala Superioară de Arte Frumoase din Paris. Aici ajunge în 1912, şi va petrece un timp în preajma maestrului Antonin Mercié, prin curtea căruia trecuse odată şi Brâncuşi. Perioada de şcolire în Franţa nu se va încheia odată cu începerea Primului Război Mondial, chiar dacă Călinescu este forţat de împrejurări să se întoarcă în ţară. Acest lucru a reprezentat totuşi un moment important al carierei sale, pentru că la întoarcere artistul se raliază la principiile Tinerimii Artistice şi la cele ale Cenaclului Idealist.Cu un prim bagaj stilistic atribuit în urma lecţiei lui Mercié, Călinescu va fi unul dintre cei ce promovau estetica unui simbolism specific românesc, alături de un Alexandru Severin, Horia Boambă sau Anghel Chiciu. După o serie de expoziţii personale pe care le ţine în ţară, Călinescu decide să se întoarcă în Franţa pentru a-şi continua studiile. Între timp, la Şcoala Superioară de Arte Frumoase, la secţia de sculptură, profesor devine Jean Boucher, care ocupa în 1919 locul lăsat vacant de vechiul profesor al lui Călinescu, Mercié, decedat în 1916. Sub îndrumarea lui Boucher, Călinescu va fi cursant în cadrul prestigioasei Şcoli de Arte Frumoase, între 1923 şi 1925. Prezenţa lui Călinescu în Paris nu va fi una lipsită de activităţi expoziţionale; participă la Salonul Artiştilor Francezi, la Salonul de Toamnă, în 1925 la Expoziţia de Arte Decorative de la Paris, iar la Expoziţia Internaţională de la Barcelona primeşte Marele Premiu pentru lucrarea Cap antic. În toată această perioadă artistul va trimite constant lucrări pentru manifestările artistice bucureştene, fiind prezent atât la expoziţiile Tinerimii Artistice, cât şi la cele ale Salonului Oficial. A doua perioadă pariziană se încheie în 1928, odată cu revenirea definitivă în ţară, iar stabilirea în Bucureşti se va concretiza prin obţinerea postului de profesor la catedra de modelaj în cadrul Şcolii Superioare de Arhitectură. Chiar dacă Călinescu va activa ca dascăl până în 1963, el nu va neglija nicio clipă activitatea de creaţie. Personalele pe care le ţine în toată perioada interbelică denotă acest fapt, fiind prezent în 1930 şi 1931 la Ateneu, apoi în 1936 şi 1943 la Sala Dalles. Genul în care Călinescu s-a remarcat cu adevărat a fost portretul, fiind unul dintre cei mai iscusiţi artişti ce au abordat această temă. Atent observator al detaliilor, rareori pregătea schiţe sau desene la ceea ce urma să creeze. Lucrul direct în lut întăreşte acest lucru, fiind încrezător în capacitatea proprie de a manipula materia. Cel mai mult se simţea atras de frumuseţea bronzului, însă şi marmura va reprezenta o abordare preferată în alegerea materialului. În prima perioadă creaţională, în anii în care s-a apropiat de grupul de artişti tineri ce expuneau la Societatea omonimă sau la Cenaclul Idealist, Călinescu va fi profund înrădăcinat în principiile ce coordonau arta momentului. Inflexiunile simboliste se manifestau în alegerea motivului prezentat, iar tenta de idealizare sau de prezentare a unei tipologii romantice se va reflecta în realizare. În ”Tinereţe”, Călinescu prezintă modelul în aceeaşi manieră elegantă în care realiza fiecare model feminin. Chipul este singurul care primeşte încărcătură emoţională, maniera de realizare fiind subordonată idealului pe care sculptorul încearcă să îl reprezinte. Modelul nu este muză, aceasta fiind substituită de idee, iar efectul decorativ este diminuat puternic, caracteristică a întregii arte a lui Călinescu. Tipul acesta de abordare a portretului, în manieră echilibrată, clasică ne oferă o lucrare ce impresionează prin aspectul atent modelat. Chipul feminin este surprins cu un zâmbet emfazat, exagerarea acestuia ducând expresia feţei spre grimasă. Asemănarea cu chipul unui satir nu este întâmplătoare, având în vedere că alegoria are un aport important în universul plastic al simboliştilor. Temele mitologice sunt des abordate, fiind o sursă însemnată de motive, antichitatea fiind des amintită ca ideal estetic şi moral. Cosiţele din părul fetei ne duc cu gândul la abundenţă, dar modalitatea fină de modelare a feţei inspiră eleganţă şi puritate.
Bibliografie:
OPREA, Petre, ”Artişti participanţi la expoziţiile Societăţii Tinerimea Artistică”, Ed. Maiko, Bucureşti, 2006
REZEANU, Paul, ”Sculptori puţin cunoscuţi”, Ed. Alma, Craiova, 2007
REZEANU, Paul, ”Artele plastice în Oltenia”, Scrisul Românesc, Craiova, 1980

Sursa: http://www.artmark.ro/catalog/index.php/alexandru-calinescu-cap-de-nimfa.html