Text: Wikipedia, Mihai Constantin

Foto: Artindex/Mihai Constantin

Mircea Roman (n. 24 iunie 1958 la Târgu Lăpuș, Județul Maramureș) – este un sculptor român, personalitate marcantă a artei plastice românești și europene.Este singurul sculptor român, care a câștigat Premiul pentru Sculptură al Trienalei de la Osaka, cel mai mare premiu de acest fel din lume. Mircea Roman trăiește și lucrează la Londra și București. Mircea Roman a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai sculptorului Paul Neagu

Studii

1977 Școala de Arte din Baia Mare
1980-1984 Academia de Arte Plastice „Ion Andreescu”, Cluj
Membru al Uniunii Artștilor Pastici din România, Secția Sculptură

Expoziții-selecție

2011 Expoziție Personală Trupuri și chipuri, Desen-Sculptură, AnnArt Gallery, București[1]
2011 Expoziție Personală Desen-Sculptură Galeria Recycle Nest[2]
2011 Galeria “Simeza” București, Împreună cu Sorin Ienulescu și Francisc Chiuariu;
2010 Expoziție Mircea Roman, Adrian Chira și Ioan Șulea, Muzeul de Arta Cluj-Napoca, curator Cora Fodor;
2010 „Interferențe“, Sala Constantin Brâncuși a Palatului Parlamentului, curator Alexandra Titu;
2010 Depozitul la vedere,(expoziție de grup), Galeria Recycle Nest, București;
2010 Inducții ale sacrului în sculptura contemporană românească, Iași, curator Corneliu Antim
2009 Umbria – Mitologii subiective, Rocca Paulina Perugia,
2008 Expoziție personală, Bistrița
2007 Expoziție personală, Almeolo, Olanda
2007 Viața interioară, viața exterioară:Sculptura contemporană românească, Muzeul Ianchelevici, La Louviere, Belgia;
2006/2008 Expoziție de grup, Palatul Mogoșoaia2006 Expoziție personală Dezorient Expres, Muzeul Țăranului Român București
2005 Expoziție personală Muzeul de Arte Vizuale din Galați
2004 Renaissance Muzeul Renasterii Kobe
2003 Leave to Remain BBC Londra
2002 Expoziție personală Fabrica de Ciocolată Meunier Londra
2001 Trienala Internațională de Sculptură de la Osaka
2000 Expoziție personală Riverside Studios, Londra
1999 Fin de Siecle, Riverside Studios, Londra
1998 Expoziție personală, Centre Point Gallery ACAVA, Londra
1998 Trienala de Sculptură de la Osaka
1996 Expoziție personală, Teatrul Național,București
1995 Bienala de la Veneția
1995 Trienala de Sculptură de la Osaka
1995 Deventer, Olanda
1992 Trienala de Sculptură de la Osaka
1992 Expoziție de grup 9+1, Sala Dalles, București
1989 Expoziție personală, Galeria Orizont-subsol, București

Premii și Titluri

2008 Medalia de Aur a Uniunii Artștilor Plastici din Republica Moldova
2000 Ordinul Serviciul Credincios în Grad de Ofițer
1993/1994 Delphine Studio Londra
1992 Marele Premiu al Trienalei de la Osaka
1988 Premiul Atelier 35 București

Colecții publice reprezentative

Centrul de Cultură și Artă Contemporană Osaka
Muzeul Național de Artă Contemporană București
Muzeul Național de Artă București
Muzeul de Arte Vizuale Galați

Lucrări publice de mari dimensiuni

2002 Cupa lui Ovidiu Constanța
2000 Omul-Barcă Hammersmith Londra
1999 Memorial Sag România

Schimbarea Canonului Plastic

“Secolul 20 a modificat canonul plastic în pictură și sculptură. Canonul greco-roman a fost înlocuit inițial cu formule extraeuropene, în special africane, iar ulterior cu cel abstract, odată cu mișcare cubistă. Revenirea sculpturii europene la figuratic s -a manifestat în cadrele canonului greco-roman sau, mai rar, prin recuperarea formulelor stilistice proprii artelor primitive. De aceea, recursul deschis al lui Mircea Roman la canonul egiptean – frontal, imobil, atemporal și hieratic- abordat modern, cu accentuat dramatism, subliniind voit hiatul cronologic, a fost imediat remarcat și răsplătit cu cea mai înaltă distincție:Premiul întâi la Trienala de Sculptură de la Osaka, în 1992. Se pune întrebarea: De ce alege Roman canonul egiptean? Fiind sintetic, afirmând supremația spiritualului asupra materialului, canonul egiptean s-a dovedit cel mai potrivit să exprime marile contradicții, sfâșieri și traume ale omului contemporan. Impostarea personajelor se impune intempresiv și teatral: atârnate de zid sau puternic aplecate, siluetele încremenite surprind prin tratamentul volumului, prin expresia frustră a lemnului peste care care intervine culoarea, prin modul lucrului, cu planuri obținute din multiple fragmente asamblate după logica detaliului eficient. Retorica sculpturii lui Mircea Roman reformează efectul patetic, translatându-l din zona psihologică în cea pur plastică. Forma și conținutul (golul interior) devin expresia dramaticei disocieri a trupului de suflet, a părții de întreg, a vieții de rost.În așteptatea sensului integrator, trupurile frgmentate își suportă condiția ca supliciu cu rost incert și, precum în teatrul absurd, drama constă în imposibilitatea atingerii unui sens. Prin canon, egiptenii își afirmau certitudinea participării integrale, trup și suflet, la ciclul infinit al renașterilor ca promisiune a nemuririi; pierzând legătura cu spiritul integrator, devemind un Înger ce asistă neputincios la mersul lumii, modernii au doar experiența tragică a finitudinii lipsită de noimă a vieții. Iată de ce sunt fără scăpare; stau cu spatele la zid , într-o Situație -limită – cum se intitulează ultima sculptură a lui Mircea Roman”. (Doina Mândru)

    Tribul pedepsit- Expoziție de sculptură din lemne de Mircea Roman

“Imaginați-vă mai multe mobile vechi, confecționale din scânduri bătute în cuie de lemn. Sunt puțin sau deloc funcționale; zăceau până nu demult într-o magazie – uitate prăfuite, sparte pe alocuri, dezmembrate. Deodată au prins viață, sau- știu eu- mai curând o viață misterioasă le-a cuprins pe ele, așa cum o rază de soare, intrând pe neașteptate prin fereastră, transfigurează subit lucrurile familiare dintr-o odaie. Lemnul a prins să se umanizeze: dulapurile au rodit picioare sau gambe și brațe au crescut la subsorile scândurilor. Capete chiar, cu plete lemnoase, grele, cu priviri fixe, îțepenite încă, s-au înălțat totuși, iar spinări lungi, încovoiate încă, au mlădiat șipcile. Un trib de oameni-mobile, (există printre ei chiar și un om barcă prins undeva, nu departe, de un ponton dezafectat pe Tamisa), era, așadar, pe cale de formare, pe măsură de viața aceea, insuflată de undeva din afară, încearcă să pătrundă deplin în măruntaiele eșafodajelor lor de scânduri bătute cu cuie de lemn. Când, deodată, se produce o catastrofă : o explozie lovi această viață în cumpănă, formată fragmentar, aflată în prag de eliberaredin strânsoarea materialului. Trupuri neâncheiate au fost proiectate pe pereți, altele zac răsturnate, pe altele le vezi descompletate, membrele pierdute au căzut alături, trupurile au fost retezate ; acum, rănite, sângerând, ele se deschid adânc, asemenea unor pâlnii fără destinație”. (Andrei Cornea)

    La zid

“Mircea Roman este unul dintre puținii care au câștigat Marele premiu pentru sculptură al Trienalei de sculptură de la Osaka, Japonia, cel mai mare premiu de acest fel din lume. În Anglia, unde locuiește din 1992 când a câștigat prestigiosul premiu Delfina, este probabil cunoscut cel mai bine pentru lucrarea Omul-Barcă – o figură monumentală ce pare a se lupta pentru a se elibera, lucrare fixată pe un ponton pe Tamisa, astfel încât se îneacă și revine în fiecare zi odată cu fluxul și refluzul. (…)Noua sa lucrare este gândită astfel încât să se încadreze în spațiul înconjurător. Astfel, sunt 12 lucrări pe ambele părți ale unui coridor de 3 metri înălțime și 18 metri lungime. Coridorul ar putea fi un pasaj îngust între clădiri, dar neavând un asemenea loc Roman a construit pentru această expoziție un spațiu de oțel. În aproape toate cazurile figura umană este îndoită peste o bară invizibilă, continuând sentimentul de frustrare. Concepția este evolutivă- fiecare piesă crește din cea anterioară- și acest lucru este scos în evidență de desfășurarea lineară a instalației. Fiecare piesă există în sine, dar când toate douăsprezece interacționează impactul se schimbă, devine mai complex.

Deși multe dintre lucrări au partea de sus în formă de tunel- cu gurile închise sau deschise- și nici una nu are brațe, nu este nici o îndoială că sunt siluete umane, oricât de abstracte. În opera lui Roman abstractul reprezintă elementul spiritual, iar figurativul partea fizică a corpului. Nu contează ce formă ia abstracția, rămâne spiritul lucrării, ideea. La fel de emoționantă este utilizarea roșului, sub forma cleiului roșu P V C sau, mai dramatic, ca vopsea, în lucrarea Inima mare și Rochia roșie. Nu există sculptură fără roșu, spune Roman. Roșul înseamnă pasiune.

Roman folosește diferite tipuri de lemn pentru sculpturile sale: refolosibil- de exemplu navete de vin- dar și nou. Îi place îndeosebi lemnul malaiezian jelutong, lemn ușor și colorat, ca balsa, pe care îl cumpără în cantitate mare . Pentru detalii folosește uneori stejar și mahon. Tinde să folosească lemn reciclat pentru interior și pentru părțile nevăzute ale lucrărilor, la fel ca și suruburile, dar pentru exterior preferă penele de lemn. Folosirea lemnului îl pune pe Roman alături de cei mai cunoscuți sculptori români pentru publicul britanic- Brâncuși și prietenul lui Roman, răposatul Paul Neagu .

(…) Simplitatea, demnitatea și un sentiment al atemporalității rămân semnele distinctive ale artei sale, asociate cu o conștientizare modernă, armonizată psihologic, a comediei și tragediei condiției umane”. (John McEWEN)

Pagina de internet a artistului, aici.

Mircea Roman – O oglinda a eului devastat (de Corneliu Ostahie)

Cu ocazia unei vizite in atelierul sau bucurestean, am descoperit atasamentul lui Mircea Roman pentru pisici. Regele incintei este motanul Cenusa, care te priveste ba pe sub gene, ba cu ochi rotunzi si nevinovati, dupa cum are chef in clipa aceea. Precum o adevarata felina care te tolereaza in spatiul sau.

In fotografia de mai sus, intr-un taifas ad hoc, sculptorii Mircea Roman si Dinu Radulescu.

Foto: Remus Andrei Ion:

Cititi si:

Sculptura lui Mircea Roman- o oglinda a eului devastat