Gorzo, Gorduz și publicul mofluz (de Erwin Kessler)

Gorzo, Gorduz și publicul mofluz

 

de Erwin Kessler14 comentarii

SURSA: Revista 22

În Traianul lui Gorduz e de văzut altceva – acoperirea conștiinței unui mare artist de bălăriile verzi și uscate ale protocronismului ce toca mințile altor creatori ai vremii.

În 2004, o televiziune națională dezvăluia un fapt atroce: peste noapte, mâini cri­mi­nale lipiseră pe pereții multor clădiri din centrul Bucureștiului sute de mogâldețe ovoidale din ipsos, vopsite într-un roz strident. Re­por­tajul TV, umflat cu efecte pompierești (mister, beznă, ceață artificială, sunete lu­gu­bre) și condimentat cu o pseudoanchetă pe stradă (în care tot omul își dădea cu presupusul despre sem­ni­ficația obiectelor respective – unii văzându-le drept un manifest pro- sau contra- avor­tului, alții înțelegându-le drept noua formă a bulinei ce marca riscul seismic al imobilelor ș.a.m.d.), se încheia cu interviul luat unui istoric „specialist“.

Aces­ta lămurea publicul avid de sen­zațional că da, era vorba despre marcarea teritoriului de către o grupare satanistă, concluzie la care conducea, ca și reportajul, întreaga sa „analiză“. Și da, aveam de ce să ne fie frică, pentru că țărișoara era invadată și disputată de di­verse grupări oculte. Grotescul situației a fost demascat peste câteva zile, atunci când autorul acțiunii, artistul con­tem­po­ran Dumitru Gorzo, a determinat postul TV să dea o dezmințire în legătură cu abe­rațiile reportajului în cauză, care acuza fără niciun motiv acțiunea sa de în­fru­mu­sețare (rujare cu roz) a obrazului decrepit și ruinat al Capitalei. „Coconii“ săi vroiau să aducă un zâmbet pe buzele bucu­reș­te­nilor, dar aceștia-și prinseseră fălcile-ntr-un rictus funest. În subsidiar, Gorzo (autor, printre altele, și al bine cunoscutului sten­cil sarcastic – vizibil tot pe pereții imo­bi­lelor centrale – cu figura lui Ceaușescu-heruvim, însoțit de inscripția „Vin în 5 minute“) chiar așteptase să vadă răs­pun­sul societății la provocarea sa, dimen­siu­nea prostiei omenești și adâncimea spai­melor colective. Televiziunea și-a făcut mea culpa. „Specialistul“, nu. Istoricul în cauză este, acum, chiar directorul Mu­zeu­lui Național de Istorie. Indiscutabil spe­cia­list în domeniul său, arheologia, el reci­di­vează pe tărâmul estetic, boicotând o altă operă de artă contemporană pentru care știința istoriei nu este suficientă, dacă vrei să-i înțelegi rostul. Este vorba despre sta­tuia lui Traian, de Vasile Gorduz, ampla­sată chiar pe treptele Muzeului Național de Istorie, de unde se dorește să fie în­depărtată. Traianul lui Gorduz este, ca și Coconii lui Gorzo, o provocare pentru pri­vitor. Nu este monumentul de for public pe care și-l dorește tot omul, respectiv un obiect oarecare, tip secolul XIX, care să nu deranjeze, să facă puțină umbră pe timp de vară, străjuit de o băncuță pe care vizitatorul epuizat se așază să citească cine a fost și ce a făcut respectiva per­so­nalitate bronzată de nația recunoscătoare. Ca și Coconii lui Gorzo, Traianul lui Gor­duz sare-n ochi, intrigă și – ideal – ar tre­bui să pună pe gânduri. Nu neapărat pe gândurile (intențiile) lui Gorduz, care con­tează mai puțin, ci pe gândurile noastre. Pentru că, deși nu este nici pe departe una dintre capodoperele lui Gorduz, prin Traianul său se întrezărește o parte din abisul mentalităților colective recente. Pro­dusă de fapt în 1983, combinația fri­so­nantă dintre trupul de lupoaică și fularul acesteia ce se transformă-n balaurul cu cap de lup – stindardul dacic – este, îm­preună cu elementul uman portant, figura lui Traian, o mărturie a catastrofei cul­tu­rale prin care au trecut și unii dintre cei mai profunzi artiști sub pre­siunea ideologiei ofi­ciale, național-comuniste, în anii ‘80. Pe-atunci, alde Burebista, Decebal, Traian, voievozii, Horea, Cloșca și Crișan, războinicii, răs­cu­lații și revoluționarii din istoria noastră erau toți înjugați la carul triumfal al Conducătorului unic și suprem. Poate doar Gân­di­torul de la Hamangia, un sceptic avant la lettre, scăpase de jugul recuzitei trium­faliste. În rest, toate aceste figuri, cu sim­bolurile lor aferente, constituiau un vo­ca­bular obligatoriu, făceau parte din coti­dia­nul cultural al propagandei generalizate și apăsau creierul oricărui protagonist al lumii creatoare. Gorduz, singurul nume semnificativ în sculptura autohtonă după Brâncuși, are o operă marcată, ca și aceea a maestrului cu atelierul acum la Beau­bourg, de un umor voluntar, căutat prin înșurubarea subtilă, perfidă, a formelor și a sensurilor. Capodoperele sale, Himerele grăbite, Pasărea obișnuită, Conversația cu iarba sunt mici monumente de vir­tuo­zitate și de poezie, în care surâsul șăgal­nic, senzualitatea și ironia mușcătoare se îmbină în entități aparent absurde, dar care răsună de o muzică lăuntrică. La fel, o perfectă înșurubare de contrarii, de ele­vat și de truculent, strălucitoare și scan­daloasă, Prințesa X a lui Brâncuși a fost ținta atacurilor lui Picasso, care vedea în ea (nu fără motiv) un falus, nicidecum un portret, așa cum mai înainte autoritățile vamale americane văzuseră în obiectele brâncușiene nu sculpturi, ci piese in­dus­triale. Similar, în Traianul lui Gorduz e de văzut altceva – acoperirea conștiinței unui mare artist de bălăriile verzi și uscate ale protocronismului ce toca mințile altor creatori ai vremii (Ioan Alexandru etc., etc.).

Emanat de autoritățile centrale, pro­tocronismul naționalist a im­pregnat pre­ocupările, temele și imaginile vremii. Ale­goria in­fan­tilă a genezei poporului român prin unirea de către Gorduz a „lupei capi­toline“ cu balaurul cu cap de lup dacic și pla­sarea acestora pe burta unui Traian cu fese de atlet (care nici măcar nu ține în bra­țe compusul respectiv, ci pare să pre­zinte monstrul de parcă ar fi picat din cer) are o (in)conștientă componentă si­nistru-comică, asemănătoare aceleia din tabloul (oficial!!) al lui Dan Hatmanu, în care Ștefan cel Mare scoate o mână din rama tabloului în care e închis pentru a ciocni un pahar cu Nicolae Ceaușescu, așa, ca-ntre doi mari conducători ce erau. Prima reacție normală la vederea acestei sculpturi este amuzamentul. Nicidecum proslăvirea, dar nici condamnarea ei: este vorba despre o operă prin care un artist își dezvăluie vulnerabilitățile. Iar vul­ne­ra­bilitățile sale sunt vulnerabilitățile noas­tre: infantilismul, metaforita culturalistă pseudointelectuală și creștinoza multi­la­teral fantasmată. Iar de acestea Gorduz se scutură tocmai etalându-le, aruncând peste ele plasa deriziunii, bancul, aluziile sca­broase sau porcoase cu care, ca și el, întreaga societate se eliberează de pre­siunea propriilor limite. Pusă în contextul cronologic corect al creării sale, sculptura relevă un întreg eșafodaj în care retorica națională a regimului comunist a penetrat nu doar patriotismul, ci și discernământul cultural, ba chiar și aspirațiile religios-spirituale ale artistului (protocronismul infiltrându-se, subtil, chiar și în apariția mișcării artistice neoortodoxiste, intens ro­mânistă, apărută exact în aceeași peri­oa­dă a anilor ‘80 și de care Gorduz a fost mereu apropiat).

Partea de umor (in)voluntar pe care o com­portă Traianul lui Gorduz este atât o (in)conștientă măsură de apărare îm­po­triva toxinelor propagandistice, cât și ma­ni­festarea unui procedeu recurent în opera sa: extragerea poeziei din autoiro­nie. Retorica românist-protocronist-spiri­tua­listă a sculpturii sale este umflată ca o bășică pe care o sparge privirea oricărui trecător. Probabil sunetul asurzitor al aces­tei pocnituri face ca toți cei care trec prin fața MNIR să-și ridice privirea, siderați, consternați, interesați. Lucrarea lui Gor­duz atrage astfel atenția, iar asta este tot ceea ce poate să râvnească mai mult o operă de artă actuală. Nu este nici o ne­no­rocire că atenția publicului alunecă acolo unde nu trebuie. Publicul ar fi confortabil doar cu un monument care nu spune ni­mic și care arată nicicum. Publicul s-a obiș­nuit rapid cu orori precum ecvestra din fața MNAR, cu țeapa de lângă ea sau cu mormanul de bronz regurgitat, cara­gios, în fața Teatrului Național.

Cu tim­pul, poate că acestea vor fi îndepărtate, da­torită maturizării aceluiași public. Tot cu timpul, poate că lucrarea lui Gorduz va beneficia de o înțelegere mai nuanțată, care să țină seama de relevanța ei pe mai multe paliere ale mentalului colectiv. Sau, dimpotrivă, susținut de spe­cialiști rap­sodici în spaime colective, pu­blicul va refuza să ceară mai mult de la sine, să vadă mai adânc în sine prin aceas­tă lu­crare și va opta pentru înde­părtarea ei din – totuși – extrem de bine aleasa po­zi­țio­nare neconvențională actuală, care atrage atenția și asupra muzeului, și asu­pra istoriei, și asupra grotescului nostru din­totdeauna. N-ar fi nici o surpriză înde­părtarea lucrării prin presiunea publicului, pentru că atenția cere efort, iar efortul deranjează. La urma urmelor, Tilted Arc, capodopera de peste 70 de tone a lui Richard Serra, universal aclamat ac­tual­mente drept cel mai important sculptor în viață, a fost instalată în 1981 în Federal Plaza din New York, pentru a fi scoasă doar după câțiva ani, căci îi împiedica pe amploaiații guvernamentali din clădirile din jur să-și urmeze rutina cotidiană, scur­tăturile și potecile proprii, impunându-le o rupere de ritm. Artistul încerca astfel tocmai să le împiedice prizonieratul în con­fortul unui spațiu public gol, bun doar de străbătut în fugă, fără gânduri, fără probleme. Ridica un obstacol în calea uitării de sine. O operă de artă monu­men­tală actuală chiar asta trebuie să ofere: nu o rezolvare, ci o problemă, nu o infor­ma­ție, ci o tentativă de formare, o acuitate a prezenței conștiinței fiecăruia în lumea prin care nu doar trece, ci în care se și află. //

Comentarii (14)

Adauga comentariu

  • 10.05.2012 | zsm a scris:
    respectiv publicul numai mofluz nu e. ps: aia cu pisica e bestiala. :D
    Raspunde acestui comentariu
  • 10.05.2012 | zsm a scris:
    s-a dat drumul la treaba: https://www.facebook.com/TraianUrban
    Raspunde acestui comentariu
  • 09.05.2012 | Camelian Propinatiu a scris:
    Clasa politica si intelectuala din RO era libera sa persifleze simbolurile nationale doar daca reusea recuperarea Basarabiei dupa modelul fostului aliat german. Pe-asa vremi electorale, când te poti pomeni cu principalul sprijinitor al monumentului, acad. Razvan Theodorescu, numit in locul dlui Patapievici, e imprudent ca un colaborator al ICR sa ia la misto pe contribuabilul mofluz.
    Raspunde acestui comentariu
  • 09.05.2012 | Radu Popescu a scris:
    Domle, io n-am inteles, pana la urma e misto sau nu??? Sau ne vom obisnui cu ea asa cum e?

    • 09.05.2012 | TACEREA MORTII a raspuns:
      DA’ TU CE ZICI ?!? CARE-I PAREREA LU’ MATALE, AIA PERSONALA ! CE-I aia ” asa cum E” ADICA cum E ??? E MISTO TAICA ! E FOARTE MISTO ! Cel putin ca nu te lasa sa dormi, TE PUNE pe ginduri ! Daca ai ginduri , daca n-ai NU-I NIMIC esti si mai fericit CE MAI CONTEAZA daca e MISTO sau NU ! E MISTO ti-o spui eu, spune si la altii, E TARE MISTO. fara misto !
    • 10.05.2012 | Radu Popescu a raspuns:
      Parerea lui moi este una pur tehnica, pentru ca nu pot sa-mi permit una artistica, si anume, ca daca ar fi sa pastram proportiile autorului, poporul roman ar fi cam 90% de esenta latina si restul dacica, deoarece atat Traian cat si lupoaica trag mult mai mult la cantar decat capatana dacica cu fular cu tot. Si mai cred ca ar trebui cel putin saltata mai sus, deoarece asa prezinta pericol de accidentare, mai ales noaptea. In rest, parerea mea este ca nu-i decat o gluma de-a lui Gorduz, pe care un cap patrat a interpretat-o la propriu.
    • 10.05.2012 | TACEREA MORTII a raspuns:
      Domnule Popescu, cu stima si respect, AICI este vorba de o SCULPTURA, o creatie artistica, am incercat sa va incit un pic, e-adevarat sarjind nitel, poate cam prea, invitatia mea, plecind de la intrebarea-nedumerirea dvs. E MISTO ? provocind UN GIND PROPRIU. Restul, cu interpretarile …..filozofico………istorico………matematico…….lirico……..poetico……..natzionale……………proportzionale……….practice………..si de alte naturi auto-H-tone neaoÅŸe, presa ÅŸi mentaliatea romanească le are si si le hraneste cu mindrie patrioata din abundenta si cu grija pseudocredincioasa cu patos mult……………… Restul e Literatura. DAR DE CE NU una Artistica ??!!?? Oricum nu trebuie sa uitam ca arta de azi nu mai e aia de ieri, academismul a pierit, simbolul, (auto)ironia, derizoriul si mult –mult artificialul si pseudo-valoarea au invadat Gindul si Privirea Artistica-(estetico-provocatoare)………………… Azi se foloseste un limbaj de genul : ” Domne E MISTO ! si cum e si LA MISTO, este si MAI MISTO , DECI E FOARTE MISTO ! ” De-aceea ZIC, trebuieste Singuri sa ne Lamurim GUSTUL (bunul gust ARTistic)
    • 16.05.2012 | Tudor Serban a raspuns:
      Apropos de misto, se pare ca unii nu se prind cand sunt luati la misto. Oricum ideea cu interpretarea proportionala a originii poporului roman mi se pare foarte adecvata tonului autoironic al lucrarii.

    Raspunde acestui comentariu

  • 08.05.2012 | TACEREA MORTII a scris:
    DIFERENTA INTRE A VEDEA SI A PRIVI ….intre a sti si a intelege….. Oricit se vor supara cei mai multi, Romanul, neaosul, autohtonul, locuitorul tinuturilor mioritico-vlahe, cel care trece pe Calea Victoriei si vorbeste limba romanesca, si gindeste romaneaste, si se uita romaneste si uita romaneste si injura romaneste si blesteama romaneste si scuipa romaneste si ETC romaneste, NU ARE CUM, NU POATE INCA sa se detaseze de mostenirea IN-Culturii inoculata de 50+20 de ani de comunism ( cu post sau fara post inainte ) BOALA-i GREA, reflexul lui Pavlov este Firesc, CANGRENA roade, DA ROADE De la a fi Intrigat sau a nu-ti place o lucrare de ARTA, pina la avea o atitudine Primitiva, Provinciala, Mitocaneasca, de Mahala, napadita de cuvinte Vulgare si Perversitati de toate genurile NE ARATA inca o data NIVELUL dezvoltarilor si realizarilor neamului si societatii romanesti de azi, anul de gratie 2012. VA VENI si ziua cind vom sti sa nu mai Scuipam si sa nu mai Injuram pentru, si la ORICE, dar pina atunci mai e multa vreme, iar maidanezii se vor inmulti in continuare. P.S. iata un BUN articol care incearca o LAMURIRE a lucrurilor OARE citi vor reusi sa citeasca corect, sa inteleaga ceva sa priceapa un pic ??? Ecourile nu vor intirzia sa apara !
    Raspunde acestui comentariu
  • 08.05.2012 | turnofftheglory a scris:
    Acest bullshit in sute de semne nu poate schimba un kitch de doi bani pe un scoclu de ipsos de 10 centimetri. Cateaua plutitoare cu un Traian zoofil este poate un scuipat postmodern de 500 de kilograme de bronz aruncate in pesajul bucurestean cu teapa si cartof. Alaturarea de Brancusi nu il face mai bun pe Gorduz. Ii ridiculizeaza pe bucuresteni si nepasarea lor pentru capitala Romaniei unde totul e permis intr-un eclectism de arhitectura punk. Ramane sa argumentam de ce imparatul roman are gonadele mici si lupoaica trei tate.

    • 10.05.2012 | Lakanal a raspuns:
      Care ” cel mai mare sculptor dupa Brancusi ” ? Ati aranjat , dumneata si Mihai Oroveanu sa lansati un slogan penibil . Atata .
    • 12.05.2012 | Bogdan a raspuns:
      Nu prea am auzit de faptul ca a fost realizata prin ’80 – un lucru destul de interesant. Insa totul trebuie raportat la faptul ca e vorba de arta publica, dezvaluita in 2012 pe treptele MNIR, integrandu-se noului discurs genezo-nationalist al zonei: lupoaica originala si pasajul latin. Daca nu era vorba de o lucrare publica, si cu atat mai putin de acest context (zona, noul discurs nationalist + primar si academician aferenti), interpretarea din articol era minunata. Intr-adevar, legat de impactul public, cu siguranta si-a indeplinit menirea – a atrage atentia, a pune pe ganduri, desi totul are o alura de carnaval, cu statuia in rol de paiata. Problema e ca dupa ce reactiile acestea se vor diminua, va ramane noul discurs nationalist care se prezinta foarte bine in ansamblul zonei, si din care statuia lui Gorduz nu se mai remarca prin nimic ‘reactionar’. Altfel, sa nu uitam ca in cazul Serra factorul economic a fost decisiv, angajatilor federali li se redusesera salariile, pe cand aceeasi autoritate federala investea masiv in opere de arta publice.
    • 13.05.2012 | vlad a raspuns:
      Lucrurile sunt simple: nimicnicia unor asa-zisi artisti este ridicata la rang de arta. Ma intreb cati tineri artisti, mai presus de spiritul mic, cazut, meschin ar fi putut sa fie ajutati cu toti banii care s-au cheltuit pentru operele genialului gorduz.
    • 26.05.2012 | Iosif kapal a raspuns:
      “tabloul (oficial!!) al lui Dan Hatmanu, în care Ștefan cel Mare scoate o mână din rama tabloului în care e închis pentru a ciocni un pahar cu Nicolae CeauÈ™escu” Ce fel de critic de artă sunteÅ£i domnule Erwin Kessler? Tabloul îi reprezintă pe soÅ£ii CeauÅŸescu ciocnind cu Basarab ÃŽntemeietorul.