Continuam seria fotografiilor deja clasicizate pe cate Tudor Octavian le-a realizat de-a lungul anilor in atelierele sau in casele unor plasticieni de renume. Ceea ce face si mai valoros demersul sau este textul insotitor in care T.O. povesteste interactiunea cu artistii respectivi. Asa ca, text si foto, Tudor Octavian:

“Lena Constante este ceea ce se cheama cazul – in toate privintele paradoxal – care dovedeste cum, trecand timpul, necazurile unui artist pot sa insemne sansa artei lui.

Pana a intra in puscarie, Lena era ceea ce era si generatia ei: o pictorita care privea spre Paris, de o modernitate bine modelata de cultura si scolire, evoluand intr-o lume unde modernii erau mai degraba o secta decat o directie artistica. In inchisoare a cunoscut o femeie simpla din zona Padureni, Hunedoara, pe care a vizitat-o in libertate dupa 1964. (pe aceasta taranca Lena ar fi scapat-o de la moarte oferindu-i o parte din ratia sa de mancare n.n.). In partea aceea de tara, femeile de la sat isi brodau bluzele foarte bogat si cu niste geometrii aparte. Mergand la Padureni, Lena a vazut ca tarancile vindeau la oficiul de colectare a deseurilor bluzele purtate, rupte si decolorate, dar avand inca portiunile decorative intregi. Ea a recuperat acele parti de cusaturi cu motive decorative specifice zonei cu care a construit un gen de tapiserii-colaj cu mult succes in tara si in cateva expozitii internationale.

Specificul acestor tapiserii era imbinarea pe o idee poetica a unor cusaturi degradate in colorit prin spalare si lucrarea timpului. De aceea, Lena Constante isi permitea sa conchida: “tot ce a fost marea nenorocire in viata mea a devenit ocazia, sansa, providenta creatiei mele tarzii. Cu observatia ca sunt singura in viata dintre cei care au suportat aceleasi traume si declasari sociale ca si mine.”