de Ana Amelia Dincă
Critic de artă   

Traian Brădean are un loc binemeritat în galeria artiştilor români din a doua jumătate a secolului XX. Apărută pe armătura desenului, pictura sa este îndreptată spre filosofia omului simplu, ieşind victorioasă din pluralismul tendinţelor începutului de veac XXI şi aşezându-se de la sine printe reperele figurative de factură modernă ale artei româneşti.
Artistul se situează în ereditatea postciucurenciană, fiind privit din perspectivă istorică în ambianţa ultimei generaţii a maeştrilor din care mai fac parte Ion Sălişteanu, Aurel Nedel, Vasile Grigore, Elena Uţă Chelaru, Constantin Piliuţă, Rodica Lazăr, Marius Cilievici, Iacob Lazăr, Vasile Celmare, Angela Popa Brădean., Viorel Mărginean, Virgil Almăşanu etc.
Plasticianul s-a aflat în plină forţă creatoare până în ultima clipă, iar noi suntem în faţa unei opere care nu s-a încheiat, fascinându-ne din ce în ce mai mult prin desenul care descrie forma, în dorinţa de disciplinare a compoziţiei pictate născută din culori puţine, esenţiale, opţiune menţinută pe parcursul cristalizării treptate a personalităţii artistice.

Desenator de mare talent, coborând din latura europeană a fenomenului, prin atenţia de care a dat dovadă în studierea desenelor lui Michelangelo Buonarroti, Albrecht Dürer şi Rembrandt van Rijn, în fenomenul românesc fiind continuator al unor nume ilustre ale domeniului, precum Theodor Pallady şi Camil Ressu, vocaţia artistului pentru simplitatea monumentală şi rigorism concurează cu voinţa de a rămâne în interiorul limbajului propriu, opera sa detaşându-se de generaţia din care face parte prin tipul de identitate creatoare asumată rezultată din demersul antropologic şi din latura eminamente umanistă a viziunii. Cele două coordonate ale opţiunii plastice, cea de desenator şi cea de pictor, nu trebuie private doar din punct de vedere al imaginii cu efect agreabil ochiului, ci necesită o disecare dincolo de raţionalitatea intimă care se stabileşte între structura senzitivă a artistului şi transpunerea echilibrată a lumii microcomice din Banat. Acest discurs vizual parcurge drumul unei opere vaste, de la percepţia energetică a naturii lucrurilor explicit evocate, până la eliptic şi detaliu, în desen. În pictură, nu de puţine ori elementele concrete traversează un drum contradictoriu, în sensul că în deliberarea căutărilor formale intervin succesiv trimiteri spre o artă de factura unui modernism revigorat pe linia Pallady-Ciucurencu, ce persistă în dorinţa artistului de a păstra anumite precepte de rigurozitate, dar avem de-a face şi cu o latură de postmodernism în ceea ce priveşte reevaluarea liniei şi culorii între aceleaşi limite ale raţionalului. Acest din urmă aspect este vizibil nu doar în păstrarea tehnicilor tradiţionale şi deopotrivă a stilizării, ci ţine inclusive de atitudinea pe care pictorul o are faţă de actul artistic prin distribuirea luminii şi abordarea elementelor de limbaj plastic după principii compoziţionale, a implicării unei cromatici personale dominată pe de o parte de ocru, alb, verde, albastru, iar alteori de eclerajul excesiv, care cucereşte ochiul. De la pensulaţii fluide şi strălucitoare asemănătoare vitraliilor, până la opacitatea griurilor colorate, de la esenţa spiritului la sinteza stilistică, de la materialitate la aplatizarea materiei cromatice şi de la academismul însuşit la cotele sale maxime prin desen, până la sugestiile ce apar aievea în ceaşca de cafea, lucrările sale au o raportare tacită la ceea ce înseamnă filiaţia şcoilii româneşti  de pictură, în direcţia reevaluării formei şi solidităţii conferită acesteia de consistenţa materiei picturale  în peisaj, natură statică şi portret, impactul cromatic de factură ciucurenciană sesizându-se în formularea subiectului plastic, însă cu menţiunea că Traian Brădean a căutat să se detaşeze, transformându-şi investigaţiile din sfera limbajului vizual experimentat prin rapelul la tradiţia creată de maestrul său, în preţioase repere pentru elaborarea unui autentic sistem stilistic, vizibil în primul rând în desen, apoi în culoarea care cunoaşte de-a lungul anilor transformări osmotice.

Plasticianul a abordat şi arta monumentală, mozaicul parietal de la Suceava dezvelit în toamna anului 1983 a decorat hala principală a fostei Întreprinderi de Utilaje şi Piese de Schimb, fiind realizat în acelaşi stil inconfundabil.
Traian Brădean este un nume de referinţă şi în pictură, chiar dacă crochiurile, schiţele şi studiile ni-l recomandă ca fiind cel mai important desenator roman din a doua jumătate a secolului al XX-lea, depăşind rigorile academismului prin capacitatea de suprindere sintetică a modelului în notaţii de o clipă realizate cu siguranţă şi mare uşurinţă a execuţiei sau într-o cercetare analitică prin intermediul căreia evocă naturaleţea atitudinii personajelor, căutând întotdeauna nu numai idealitatea anatomică a corpului printr-o conturare gestuală cu ajutorul liniei, ci şi noi modalităţi de expresivizare a formei, la fel ca în portrete unde ne demonstrează că diversitatea caracterelor umane este nelimitată.

(Photos by Mihai Constantin)