Chitac Marcel

1988---Autoportret-cu-sapcaMarcel Chiţac
-    Născut la data de 8 mai 1953 în localitatea Horodiştea, judeţul Botoşani.
-    Licenţiat în arte plastice, specialitatea pictură de şevalet, Universitatea de Artă „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, 1974-1978.
-    Ca student, execută restaurarea unor scene de frescă la Mânăstirea Humor, în cadrul programului UNESCO pentru mânăstirile din Bucovina în 1976.
-    Locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Bucureşti din 1978.
-    Este autorizat ca zugrav de icoane de către Comisia de Pictură Bisericească din cadrul Patriarhiei Române în 1979.
-    Membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1989.
-    În perioada 1979-1986 lucrează ca muzeograf la Muzeul de Artă al Municipiului Bucureşti.
-    În 1986 devine absolvent al programului de perfecţionare în istoria genurilor şi tehnicilor artistice cu durata de trei ani.
-    Între 1991-1993 activează ca profesor de cromatologie şi desen la Facultatea Athaeneum.
-    În perioada 1996-2000 colaborează ca expert în domeniul artă-patrimoniul naţional cu Ministerul Justiţiei.
-    Din 1986 până în prezent este angajat ca artist plastic la Studioul de Arte Plastice al Armatei, unde participă în fiecare an la expoziţiile studioului.chitac_marcel_atelier2013-sophie
-    Expoziţii personale
-    1979 – Galeria Amfiteatru, Bucureşti
-    1983 – Galeria Eforie, Bucureşti
-    1986 – Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti
-    1989 – Galeria Eforie, Bucureşti;
-    Galeriile de Artă Ştefan Luchian, Botoşani
-    1992 – Galeria Simeza, Bucureşti;
-    Sala Rondă, BANKCOOP, Bucureşti
-    1993 – La Galerie Rytz, Nyon, Elveţia
-    1994 – Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti
-    1995 – Galeria Artelor, Cercul Militar Naţional, Bucureşti
-    1999 – Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti;
-    Galeriile de Artă UZINEXPORT, Bucureşti
-    2002 – Galeria Orizont, Bucureşti;
-    Galeria de Artă Casa Vernescu, Bucureşti
-    2004 – Casa de Cultură Darabani
-    2007 – Galeria Artelor, Cercul Militar Naţional, Bucureşti
-    2009 – Casa Caragiale, Bucureşti
-    2013 – Galeria Artelor, Cercul Militar Naţional, Bucureşti1995-mesteceni
-    Expoziţii colective şi de grup
-    1979 – Expoziţia Tineretului, Braşov;
-    Expoziţia „Imagini ale tinereţii”, Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti
-    1979 – 1980 Salonul Municipal, Muzeul de Artă al R.S.R.
-    1980 – Expoziţia „Bucureştii de ieri şi de azi”, Ateneul Român;
-    Expoziţia anuală de pictură şi sculptură, Sala Dalles
-    1980 – 1981 Salonul Municipal, Sala Dalles
-    1981 – Expoziţia Tineretului, Sala Dalles
-    1981 – 1982 Salonul Municipal, Muzeul de Artă al R.S.R.
-    1982 – Bienala de pictură şi sculptură, Sala Dalles
-    1982 – 1983 Salonul Municipal, Muzeul de Artă al R.S.R.
-    1983 – „Cântarea României”, faza municipală, Muzeul Colecţiilor de Artă
-    1983 – 1984 Salonul Municipal, Sala Dalles
-    1984 – Bienala de pictură şi sculptură, Sala Dalles;
-    Expoziţia Tineretului, Sala Dalles
-    1991 – Expoziţie itinerantă Austria
-    1992 – Expoziţie itinerantă Franţa, Belgia;
-    Expoziţia „Lumină de toamnă”, World Trade Plaza
-    1993 – Expoziţia „Femei misterioase”, World Trade Plaza
-    1994 – Budapesta, Ungaria;
-    La Galerie Rytz, Nyon, Elveţia
-    1995 – Ipoteşti, Botoşani
-    1996 – Galerie Janu, Praga, Cehia;
-    Ipoteşti, Botoşani
-    1998 – Zakopane, Polonia
-    1999 – God, Ungaria;
-    A treia bienală a Salonului bucureştean de pastel, Galeria Artelor, Cercul Militar Naţional, Bucureşti
-    2001 – Salonul bucureştean de pastel, Galeria Artelor, Cercul Militar Naţional, Bucureşti
-    2002 – Solnyok, Ungaria
-    2004 – Expoziţia taberei de pictură, Muzeul de Artă Medgidia;
-    Expoziţia „13”, Galeria Galateea, Bucureşti
-    2005 – Domsod, Ungaria;
-    „Pictori de azi la Balcic”, Galeria Artelor, Cercul Militar Naţional, Bucureşti;
-    Suwalki, Polonia
-    2006 – God, Ungaria;
-    „Pictori de azi la Balcic”, Institutul Bancar Român
-    2007 – Expoziţia taberei de pictură, Muzeul de Artă Medgidia
-    2008 – Lubliniec, Polonia
-    Din 2004 este Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer la categoria arte plastice.
-    În 2008 este ales „Cetăţean de Onoare” al comunei Păltiniş, judeţul Botoşani.
-    Participă la tabere de documentare şi de creaţie în România şi în străinătate.
-    Are lucrări de pictură în muzee şi în colecţii particulare din ţară, precum şi din Elveţia, din statele Uniunii Europene, Statele Unite ale Americii, ţările Americii Latine, Senegal, Canada, Australia şi Israel.
-    Este autorul cărţilor: Omul de hlei – crochiuri şi eboşe literare şi Găina afonă – istorii, editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2012, 2013.2006-nud-griMARCEL CHIŢAC – CRONICI PLASTICE

Este un soi de bucuroasă încredere la baza acestor rânduri menite a se tipări în catalogul primei personale a lui Marcel Chiţac. Aceasta pentru că am convingerea că fiecare din lucrările aici înfăţişate se clădeşte pe seriozitate.
Obstinaţia evoluţiei simple, fireşti – fără salturi spectaculos hazardate – mi se pare că notează calea proprie a devenirii unui om pentru care pictura e deopotrivă faptă vitală a minţii şi a sufletului.
Într-un fel prodigios pentru un tânăr care cu un an în urmă mai era încă student, Marcel Chiţac se face exponentul voinţei de a aborda viaţa cu o seriozitate care îi structurează fiinţa: de la prestanţa neserpentinată, acuzat verticală, în care îşi ţine trupul, până la refuzul constant pe care îl operează văzul lui faţă de banalul privirii comune.
De aici senzaţia de echilibru a unei picturi pentru care lipsa de ostentaţie, umilinţa aparentă a subiectelor, liniştea melodioasă gânditor introvertită a personajelor, severitatea subterană a compoziţiei, armonia cromatică fermă şi lipsită de artificii – sunt tot atâtea coordonate cu funcţie de manifest… şi tot de aici, încrederea că ne aflăm în faţa unui om care, dăruindu-se picturii, a determinat-o să ne mai dea un pictor.
Doar munca şi timpul mai au cuvânt de spus.
LIVIU H. OPRESCU,1979

Echilibrul pictural din peisajele şi compoziţiile foarte tânărului Marcel Chiţac vestesc un talent solid, care-şi păstrează încrederea neabătută în virtuţile tradiţiei româneşti.
DAN GRIGORESCU, 19831992-antusa-(01)

Ceea ce caracterizează pe tânărul pictor Marcel Chiţac este seriozitatea cu care studiază natura, dorinţa stăpânirii meşteşugului pictural, voinţa de a realiza compoziţii echilibrate, riguros construite prin desen şi culoare. Deşi armoniile cromatice ne amintesc de paleta lui Cezanne, tablourile sale sunt unitare, având o notă originală, în modul în care redau atmosfera şi intimitatea peisajelor şi portretelor. Apreciem de asemenea efortul spre compoziţie, realizând portrete colective temeinic aprofundate, psihologic şi social, prin intuirea gesticii, veridicitatea desenului, sugestia culorii, atmosferă. Expoziţia sa (de la Eforie) este o certă promisiune a unui talent în dezvoltare.
MIRCEA DEAC, 1983chitac_marcel_artindex_13

Această a doua expoziţie personală a lui Marcel Chiţac impune, din prima clipă, sentimentul tonic al unei evoluţii tenace şi normale, care refuză tot ce ar putea fi grabă tinerească, pusă în slujba experimentării unor efemere (şi de-obicei doar mondene) „soluţii” stilistice.
Preferând calea liniştită a verificării pe cont propriu, pas cu pas, a oricăror sugestii pe care i le prezintă natura şi lecţia marii arte, acest tânăr pictor se înregimentează şi el detaşamentului numeros al colegilor lui care pun mai presus de orice seriozitatea meseriei şi dorinţa de a-şi defini o manieră individuală, aptă să-i exprime, să-i slujească şi să-i reprezinte în mod inconfundabil.
Mai trebuie de asemenea să notăm că, prin lucrările de faţă, Marcel Chiţac aduce mărturia unui sens al echilibrului, care ne face optimişti şi pentru producţia lui viitoare. Această observaţie se bazează, din punct de vedere plastic, pe dreapta cumpănă dintre ponderea linearităţii şi cea a picturalităţii.
Contururile nete, de o bărbătească vigoare, sunt acum încă mai aspre, încorsetând dur formele – fie atunci când este vorba de trupul uman, fie când peisajul îl preocupă. Pericolul virtual al oricărui exces expresionist – la care ne duce în mod firesc declinarea unei asemenea intenţionalităţi – este îndepărtat de vecinătatea complementară şi antitetică a lirismului rafinat al culorii.
Duritatea construcţiei riguroase este astfel îndulcită, rezultatul final fiind pus sub semnul echilibrului – într-un fel care personifică pictura lui Marcel Chiţac, înfăţişându-ni-l ca pe încă o valoare certă a picturii româneşti tinere.
LIVIU H. OPRESCU,1983

Tânărul pictor Marcel Chiţac ni se înfăţişează în expoziţia sa de pictură ca un artist moderat, ocolind experimentele care au atras îndeobşte generaţia sa şi pe cea imediat premergătoare ei, încercând să-şi definească un stil personal plecând de la tradiţia picturii româneşti figurative.
Atracţia evidentă pentru compoziţie cu un desen dur, bine studiat, chiar dacă ţeapăn uneori, e contracarată de o picturalitate, „atât cât este nevoie”, care nu merge până la uitarea de sine în plăcerea picturii pentru pictură, dar nici nu se opreşte la superficiile epidermice ale culorii sau la pitorescul formelor.
ANDREI PINTILIE, 19842002-manastirea-capriana

O pictură ce mărturiseşte, fără niciun fel de echivoc, bucuria permanentei redescoperiri a unor înfăţişări familiare, a unei mişcări bine ştiute a anotimpurilor, a florilor, a frunzelor, a unduirii calme a dealurilor, a acestei vieţi pline de înţelesuri poetice pe care tânărul pictor le regăseşte cu o bucurie mereu înnoită.
În interpretarea lui, peisajele au ceva din liniştea poemului clasic; totul se clădeşte sub semnul suveran al raţiunii, priveliştea e ritmată cu un fel de solemnitate cordială. Dincolo de necontenitele prefaceri ale universului lucrurilor imediate, Marcel Chiţac regăseşte permanenţele, temeiurile pe care se ridică, ordonată şi logică, întreaga lume. El nu se mărgineşte să o contemple, ci îi caută semnificaţiile esenţiale, dându-le apoi glas în imagini capabile să-şi transmită direct mesajul liric şi concluziile unei înţelepte meditaţii asupra celor pe care le priveşte în preajmă, cu dragostea celui ce înţelege lucrurile. E, poate, ceva din augusta lecţie a lui Ressu pe care tânărul pictor şi-o însuşeşte cu pietate, dar interpretând-o potrivit propriului temperament.
Eugenio d’Ors spunea cândva că desenul e inteligenţa şi culoarea e intuiţia picturii. Din această perspectivă, Chiţac e un artist ce împlineşte o sinteză a inteligenţei şi a intuiţiei. Pictura lui evocă deopotrivă raţiunea formei şi vibraţia tainică a culorii. O pilduitoare onestitate profesională îl îndeamnă să parcurgă etapele fără să le ardă; el ştie că, aşa cum spunea cândva Blaga, etapele arse în trecut devin tot atâtea piedici în viitor.
De aceea, anticipând un drum în necontenit urcuş al acestei picturi, nu facem decât să tragem o firească şi logică încheiere.
DAN GRIGORESCU, 1986chitac_marcel_artindex_33

Ceea ce caracterizează pictura lui Marcel Chiţac, expusă la Galeria Municipiului, sunt cu precădere ştiinţa şi disciplina desenului, logica riguroasă a compoziţiei figurative şi coloritul senin, veridic în nuanţele lui. El se înscrie în pictura noastră ca un adept constant al adevărului în artă exprimat prin simplitatea, limpezimea şi exactitatea reprezentării plastice. De aici şi capacitatea sa de a aprofunda psihologia personajelor, înţelegerea remarcabilă a semnificaţiilor gesturilor lor. Peisajele reflectă şi ele, veridic, nu doar specificul naturii reprezentate, dar şi starea sufletească a artistului, sentimentele sale lirice ataşate îndeosebi de plaiurile moldoveneşti. Culoarea – aflată sub acţiunea luminii şi strânsă solid în chingile desenului – constituie şi ea un mijloc al personificării, contribuind totodată, la construcţia compoziţională a imaginii. Cu toată rigoarea bărbătească a desenului, a echilibrului compoziţiei, pictura lui Marcel Chiţac nu este lipsită de înţelesurile poetice ce transpar în scene de muncă, portrete, peisaje.
MIRCEA DEAC, 1986

Solidă, atent construită şi urmând traiectul logic de la analiza cu mijloacele figurativului tradiţional către sinteza culoare-formă, pictura lui Marcel Chiţac se află în punctul echivalării capacităţilor latente cu problemele unei arte expresive, de autonomie şi conţinut iconic. În acest moment predomină încă „motivul”, deci organizarea imaginii în raport cu o posibilă anecdotică, fără a lăsa impresia prezenţei sale autoritare, dar şi fără a renunţa la ea în favoarea efectului pictural pur. Construcţia este severă, voit accentuată ca într-un studiu prestabilit, pe filiera unui cezanne-ism asimilat, culoarea intră şi ea în sfera programului, servind unor serii tonale care pregătesc jocul liber ulterior. Desenul ferm, armătură inextricabilă, devine uneori tautologie, atunci când exuberanţa şi decizia cromatică îşi arogă primatul şi funcţia identificării, dar tocmai această dispută intimă, de factură expresivă, generează sentimentul unei picturi vii, de confruntare fertilă şi de calitate. Peisajul rural, spaţiu fericit pe care artistul îl analizează din interior, trăindu-l ca pe o perpetuă consubstanţialitate, se organizează treptat în temă autonomă, masa de culoare înlocuind analiza detaliului, iar sentimentul ambianţei începând să anuleze nevoia localizării stricte. Aici se relevă şi adevăratele disponibilităţi ale artistului preocupat de nevoia autodefinirii, bipolaritatea imaginii tinzând către soluţia de coabitare prin sinteză, fără o renunţare tranşantă şi, probabil, sterilă şi neconcludentă, la reperul figurativ. Chiţac este adeptul unei anumite atitudini în relaţia realitate-imagine, pe o filieră în care Camil Ressu reprezintă jalonul esenţial, dar culoarea sa oscilează între diluări provocate de elementul atmosferă şi eclatări de tonuri intense, pure, care derivă din adoptarea unei atitudini active, autoritare, în relaţia cu pretextul ales. Soluţia autentică se află undeva, la mijloc, asemeni unei necesare concilieri prin pluralitate, iar Marcel Chiţac ştie în acest moment către ce aspiră, căci talentul şi seriozitatea sa ne conving de existenţa unei certitudini conceptuale generatoare de stil şi valoare.
VIRGIL MOCANU, 19862011-dupa-baie-I

Marcel Chiţac a avut parte de cuvinte laudative la precedenta personală, cuvinte cărora expoziţia de acum are darul să le amplifice rezonanţa şi să le confirme obiectivitatea. Dacă accentul, în continuare, îşi află locul pe seria de peisaje, nu încape îndoială că portretul şi compoziţia cu personaje constituie preocupări de căpetenie ale tânărului pictor şi că rezultatele sunt remarcabile. Tenacitate, seriozitate, în ultimă instanţă un program estetic cu luciditate definit în evoluţia configurării lui ar putea fi repere prin care „călătoria” în lumea picturii pe care ne-o face cunoscută te poate bucura. Desigur, sunt aici ecouri… ecouri în care bănuieşti strădania lui Millet într-o perioadă a „desţelenirilor” sau grava lecţie a lui Ressu, care fără patimă şi ostentaţie trasa în arta noastră rafinat, intelectual, cunoscător, câteva direcţii reperiale de extremă importanţă: „Când compune un tablou – scria Ressu –, pictorul îşi pune în faţă probleme de linii, de volume şi culoare. Acestea sunt elementele lui plastice cu care-şi construieşte tabloul”. Atât de simplu şi elocvent doar un artist, un „practician” se putea exprima. Un pictor care urmează tradiţia înţelegându-i lecţia şi aprofundând-o, doar după decenii „scapă” unor asemenea asociaţii… dar el ştie că răsplata va fi definitorie. Este cu siguranţă cazul pictorului de la Galeriile Municipiului. Raport şi echilibru, sobrietate şi lirismul atotstăpânitor care transfigurează drama sau victoria esenţială pe care ţi-o fac ştiute pâlcurile de case care se pierd în peisajul ce-şi continuă reverberaţiile dincolo de linia orizontului. Ai putea spune că nu excelează precum un colorist acest pictor a cărui paletă pare a tinde mai mult spre tonalitatea gravă şi mohorâtă. Dar, o strălucire de safir pe pereţii unei case, reflexe de aur cu străluciri inimitabile într-o… margine de pădure, acorduri smaragdiene în „golul” care face legătura între pământ şi cer te obligă să-i revezi, şi să-i revezi tablourile cerând pentru ele, zilei, lumina necesară. Portrete, autoportrete, compoziţii cu personaje şi… peisajele toate îndelung elaborate, grupate pe cicluri, în funcţie de preocuparea care le-a generat, pentru culoare, compoziţie dau încă o dată siguranţă că acest pictor îşi cunoaşte drumul şi că-l va onora neabătut.
CRISTINA ANGELESCU, 1986

La câtăva vreme după Constantin Piliuţă un alt pictor botoşănean probează – prin efectul întâmplării, desigur – parcă o anume simpatie a acestei galerii pentru artiştii proveniţi din Ţara de sus. Dedicată satului natal, această a doua personală a lui Marcel Chiţac se înscrie totuşi mai puţin în nota cu care obişnuim să caracterizăm pictura moldovenilor, lirismul discret, o poetică sfătos-contemplativă ce o caracterizează nu odată. Căci, deşi fermecat de luminile unei palete clare, fără sonorităţi dramatice, pictorul manifestă un apetit obstinat (până la manieră) pentru un desen angular în planuri stilizate după logica unei analize sculpturale parcă, sistem de construcţie ce conferă discursului său o anume rigiditate monumentală, adesea în contratimp stilistic cu atmosfera „de  gen” a temei. N-am invoca aici, asemeni profesorului Dan Grigorescu, „augusta lecţie a lui Ressu”, cât mai degrabă influenţele unei concepţii a desenului practicat din şcoala transilvăneană ilustrată de un Nagy Imre sau, mai curând de pictura clujeanului Mohi, cu care cea de faţă pare a sta destul de aproape. Dar, s-o repetăm şi noi, onest şi rezistând tentaţiei experimentelor, Marcel Chiţac va şti să înveţe şi de tensiunea convexă a suprafeţelor generate de curbe şi secretele acelui desen nevăzut pe care se articulează inefabilul imaginii bidimensionale.
FRANCOIS PAMFIL, 1987chitac_marcel_artindex_24

Pictura lui Marcel Chiţac e confesiunea unei stări de spirit. Pentru tânărul artist, întâlnirea cu priveliştile naturii e un prilej irepetabil de descoperire a unui motiv poetic pe care, apoi, alcătuirile de forme şi de culori ale tabloului îl tălmăcesc într-un chip ce pune în lumină deopotrivă un temperament liric şi ştiinţa unui constructor.
Pentru că el izbuteşte să păstreze o dreaptă măsură între impulsurile lirice şi aspiraţia de a îndeplini cerinţele riguroase ale unor legi ce guvernează arhitectura interioară a tabloului. Consecvent cu sine, pictorul îşi urmează un drum ce năzuieşte să fie al său, străin de orice emfază, de grandilocvenţă şi, în egală măsură, de monotonia formulelor desprinse într-un exerciţiu calofil, exterior actului însuşi de creaţie.
Discret şi tenace, Marcel Chiţac şi-a conturat de pe acum datele esenţiale ale personalităţii, şi un peisaj adus de el într-o expoziţie poate fi recunoscut fără ezitare, înainte chiar de a-i descifra semnătura. Se desluşeşte, de fiecare dată, o îmbinare fericită a unui temperament impetuos cu o minuţie de bijutier, ca în miniaturile ce însoţeau textul vechilor noastre cărţi. Cu singura – şi fundamentala – deosebire că imaginile sale nu sunt proiecţii ale unor peisaje ideale, ci consemnări ale unor privelişti adevărate, ale acelora în care poezia lumii s-a întâlnit cu poezia interioară a artistului.
Marcel Chiţac este un pictor al necuprinselor stări poetice izvorâte din adânca dragoste pentru lumina şi culoarea lumii pe care o descoperă necontenit, cu aceeaşi sinceră şi inefabilă uimire, cu bucuria întâlnirii cu natura şi cu sine.
Marcel Chiţac a înţeles perfect care este acel schimb de obligaţii care îl leagă de arta imaginii picturale. Cea mai importantă mărturie a conştiinţei sale artistice, cel mai convingător semn al participării sale la acest proces permanent de schimburi care se petrec între artist şi opera lui este marea onestitate cu care se înfăţişează publicului.
Aş spune – fără niciun fel de snobism – că Marcel Chiţac este un pictor de bibliotecă, este genul de artist de care avem nevoie, artistul care se formează într-o permanentă încercare de a-şi da răspuns întrebărilor pe care i le ridică nu numai existenţa cotidiană, dar şi întâlnirea cu marea cultură. Marcel Chiţac este un pictor al întrebărilor cărora încearcă să le dea răspuns.
DAN GRIGORESCU, 19892011-iarna-la-horodistea

Cu fiecare expoziţie, Marcel Chiţac confirmă calităţile prin care, de la început, a atras atenţia publicului şi criticii. Pictorul este un liric de profunzime, stările sale afective se condensează în globule strălucitoare care conferă tablourilor viaţa tainică, dar şi amprenta originalităţii. Totodată, el este un ucenic disciplinat în parohia meseriei, este un arhitect care-şi construieşte compoziţiile cu vocaţie şi măiestrie. Este eliberat de tutela unor determinări care, pe parcurs, au fost asimilate creator pentru a se integra firesc şi benefic în procesul creaţiei. Marcel Chiţac este preocupat de valorile luminii, de „filtrele” cosmice care îi asigură densitatea şi impactul cu elementele realităţii. Observator de subtilitate al naturii înconjurătoare, artistul descoperă transparenţe şi irizări… orele fantastice ale anotimpurilor. Un pod este observat toamna, iarna, primăvara cu o voluptate exacerbată, cu ochi care văd, pentru a „modela” elementele decorului. Stranietatea copacilor pe care-i pictează cu obstinaţie vrea să ne avertizeze că pictorul înţelege aceste plămădiri ale firii ca pe nişte „fiinţe”, fiecare cu viaţa-i proprie, împreună constituindu-se într-o comunitate inconfundabilă cu trecut, cu prezent, cu alaiul viitorului. Pictorul nu are o fire dramatică sau violentă, cu toate acestea, o tensiune care ţine de înţelegerea idealurilor metafizice ale existenţei îi consolidează şi îi înnobilează creaţia. Este vigoare şi muzicalitate în peisaje, o rafinată diagramă a sufletelor personajelor pe care le observă cu acuitate şi tandreţe, rigoare în naturile statice fastuos aranjate. Calităţile dominante pe care artistul şi le cultivă cu inteligenţă şi talent vor fi, cu siguranţă, de bun augur şi în viitor, după cum, până la această expoziţie, i-au adus aprecierile meritate.
CRISTINA ANGELESCU, 1989

Originar de pe aceste plaiuri, Marcel Chiţac expune la Galeriile de artă „Luchian” din municipiul Botoşani o pictură clară, figurativă, exprimând fără ostentaţie starea spirituală a unui artist credincios imperativelor misiunii sale.
Schematismul şi construcţia monumentală se constituie doar în pretexte pentru jocul armonios al culorilor care exprimă un lirism reţinut. Peisajul satului natal transpare simplu şi direct în secvenţe statice de un contemplativism puternic tensionat de căldura culorii, căpătând amprenta ardentelor impresii, emoţii şi viziuni ale pictorului.
Tablourile sale exprimă nu numai un fragment neclintit al realului, dar, chiar creează, prin logica şi rigoarea desenului, prin aspectul de clişeu fotografic, senzaţia de ordine perenă, de inextricabil. Liniaritatea orizontală a peisajului este întreruptă doar de săgeţile verticale ale arborilor cu rol de coloană vertebrală în „armătura” tabloului.
Mai puţin s-a scris despre portretele sale, unde tensiunea schematică irupe în puternice expresii caracteriale. Bine susţinut cromatic, fiecare personaj pare a urmări propriul ideal asumat cu seninătate. Energiile cumulative ale construcţiei par a ţâşni prin ochii expresivi, care constituie singurele fante de mişcare ale unei imagini statice.
În pictura sa, Marcel Chiţac caută şi găseşte punţile de legătură între sine şi lume, făcând să vibreze, la aceeaşi înaltă tensiune lirismul său şi al naturii, menţinând măsura între sensibilitate şi rigoare.
VALERIAN ŢOPA, 1989chitac_marcel_artindex_16

Un cald lirism, o inefabilă poezie a imaginilor plastice te învăluie când treci pragul celei de-a patra expoziţii personale a lui Marcel Chiţac (Galeria „Eforie” din Capitală). Peisajele sale, deşi caracterizate de un desen riguros, trasat cu aplomb, sunt totodată expresia unor mirifice stări poetice…
Desprins din pământ moldav, din Horodiştea Botoşanilor, tânărul artist are o preferinţă statornică pentru peisajul rural, pentru diversitatea naturii locurilor natale. Marcel Chiţac rămâne, totodată, un temperament prin excelenţă liric ce te uimeşte cu căldura şi bucuria pe care le dăruieşte din întreaga lui fiinţă pânzelor, odată cu materia plastică, şi în acest fel privitorului.
Este de menţionat modul fericit în care se îmbină organic în peisajele lui Marcel Chiţac, pe de o parte, aerul uşor constructivist, decurgând din fermitatea şi minuţia desenului, din rigoarea compoziţiei şi lirismul profund, uşor contemplativ, caracteristic multora dintre pictorii moldoveni, pe de altă parte. Sinergismul celor două atribute acţionează contrapunctic, determinând o rezultantă benefică. Ca portretist (Antusa, Portretul mamei, Sofian şi Portretul tatălui) pictorul impresionează prin tuşele sigure, definitorii de caractere, capacitatea de a investiga în profunzime psihologia umană. În fine, aş menţiona propensiunea artistului pentru relevarea valenţelor sobre, a reverberaţiilor grave până la dramatism ale trăirilor personajelor pe care le pictează.
CONSTANTIN POTÂNGĂ, „Lirismul imaginilor plastice”, 1989chitac_marcel_artindex_30

Marcel Chiţac se află în lumea picturii de mai bine de douăzeci de ani, dar statutul său profesional este recunoscut oficial de foarte puţin timp, nu pentru că nu ar fi avut calităţile care să-l susţină într-o asemenea postură, cât datorită traiectoriei solitare pe care a evoluat, fidel totdeauna crezului său estetic şi moral, deprins de la părinţii, dascălii şi confraţii lui întru petrecere prin purgatoriile vieţii. Aceasta nu l-a împiedicat, cel puţin în ultima vreme, să-şi afirme o anumită reactanţă la slăbiciunile, erorile şi suferinţele lumii în mijlocul căreia trăieşte, să-şi exerseze spiritul civic nu doar ca o gimnastică la modă şi diletantă, ci drept un răspuns calificat la întrebări şi nelinişti – ale sale, ale generaţiei sale, ale tuturor celor guvernaţi de bun simţ şi de frica lui Dumnezeu. Acelaşi resort lăuntric îi alimentează şi demersul creator, caracterizat, înainte de toate, de rigoare, simplitate a mijloacelor expresive şi o cuceritoare candoare a viziunii plastice. Artistul ni se prezintă astăzi, la Galeria „Simeza”, cu o preţioasă selecţie de uleiuri ce îmbogăţeşte întrucâtva imaginea pe care ne-o crease cu prilejul anterioarei sale „personale”, unde dominante erau peisajele. Este momentul, credem, al deplinei consacrări naţionale a acestui înzestrat pictor. O face cu mijloacele virtuozului, altfel spus, ale celui ce nu are orgoliul înainte-mergătorului, ci numai al ucenicului ce-şi depăşeşte maestrul.
Marcel Chiţac tinde spre un soi de perfecţiune a gestului pictural. El revine mereu şi mereu la acelaşi model (când ne referim la peisaj, mai ales), îi cercetează proporţiile şi armonia detaliilor, ori datele expresive, descoperă fără a osteni infinitele valori ale luminii peste o margine de sat, ori în dantela majestuoasă a unui nuc desfrunzit din Horodiştea natală… Şi el desenează neobosit şi exact mereu acelaşi peisaj, dar pe care niciodată nu-l repetă, aflând în aureola de lumină care învăluie obiectul cercetării sale plastice o nesecată sursă de îmbogăţire şi înnobilare transcendentă a percepţiei realului. Chiţac nu fotografiază, nu face o simplă memorialistică din aventura sa creatoare, deşi el sondează realitatea cu o remarcabilă intensitate a trăirii afective. El face din acest ritual un fel de canon al laboratorului său de creaţie, un lanţ continuu de probleme în planul picturalităţii. Cred că ar fi interesantă materializarea unei asemenea experienţe, când la capătul unei perioade de lucru de câţiva ani, artistul să alăture pe aceleaşi simeze versiunile aceluiaşi subiect de studiu artistic. Ca un fel de ediţie revizuită şi mereu îmbogăţită a unei opere unice. Aspiraţie care a animat personalităţi ale artei şi care a şi rodit în unele cazuri, dacă ar fi să ne gândim fie şi numai la portretistica lui Modigliani, la cele cinci serii fundamentale din sculptura lui Brâncuşi sau, mai aproape de noi, la „Grădinile suspendate” ale lui Alin Ion Gheorghiu. Numai că la Marcel Chiţac nu este vorba de un experiment şi nici de o sărăcire voită a orizontului său de investigare artistică. În jurul obiectului propriu-zis, artistul construieşte un univers de valori cromatice, o rafinată poezie a luminii care individualizează forma, îi dă, printr-o tratare diferenţiată şi sensibilă, autoritatea expresivă deplină. În aceasta se ilustrează perfect distincţia pe care o făcea, prin anii ’20, Andre Lhote – într-un eseu asupra transfigurării plastice a universului înconjurător – între nevoia de „precizie realistă”, pe care o resimte îndeobşte consumatorul obişnuit de artă, şi „precizia plastică”, pe care o ţinteşte artistul. Chiţac încearcă prin arta sa, prin rezoluţiile sale artistice, mai exact spus, să alieze aceste două năzuinţe, să le găsească numitorul comun. Calea pe care încearcă acest nobil compromis este legată de evaluarea foarte exactă a potenţialului pe care l-a conferit dintotdeauna picturii „desenul”. Marcel Chiţac este un desenator excepţional şi forţa picturii sale rezidă în rigoarea şi calitatea liniei care conturează o formă. Aceasta îi descătuşează simţurile, percepţia cromatică este totală, dar supusă unor distilaţii ce par a sfida precizia realistă (imposibilă şi dureroasă în planul culorii), dar urcând pe scara preciziei plastice până la personalizarea inconfundabilă a instrumentelor folosite. Argumentul pe care ni-l oferă pe acest plan pictorul rezidă acum în impozanta serie de nuduri, creaţii ce se află mai presus de obişnuita lecţie de atelier, în care desenul, compoziţia, armonia formelor şi ambianţa cromatică alcătuiesc un ansamblu foarte unitar, concentrat stilistic, în ciuda netei apartenenţe la marea tradiţie a picturii figurative neo-romantice şi post-impresioniste (autohtone). Şi în portretele pe care le expune în această ultimă personală, se disting aceleaşi calităţi tranşante de desenator, capabil să surprindă cu exactitate detaliile caracterologice, dar şi plutirea în inefabil a privirilor. Pictura lui Marcel Chiţac este o sinteză fericită între senzualitatea tuşei şi a tentelor de culoare şi sonoritatea încărcată de poezie şi căldură a luminii pe care o adună în pânzele sale.
Este, în acest sens, una dintre cele mai împlinite făgăduinţi ale picturii noastre contemporane, pe acel versant al gândirii artistice în care maturitatea expresiei nu umbreşte cu nimic candoarea şi prospecţiunea viziunii plastice.
CORNELIU ANTIM, „Pictură fără frontiere”, 1992chitac_marcel_artindex_21

Marcel Chiţac este un colorist sensibil, de nuanţă, cu o paletă constantă, exploatând soluţia plastică, care îl satisface astăzi. Construieşte corect în desen, dezvoltă compoziţiile cu abilitate (mai ales în nuduri), vădind simţul reducţiilor expresive în consemnarea strictă a realului. Aşadar, un pictor de formulă, bun profesionist, care atrage prin logica şi echilibrul articulărilor, prin discreţia şi distrucţia limbajului pictural…
CORNEL RADU CONSTANTINESCU, 1992

Marcel Chiţac, 36 de ani şi patru expoziţii personale, într-un interval de creaţie, ca profesionist al penelului, ce abia trece de un deceniu. Acest pictor, născut în preajma edenului mural al Bucovinei, poartă în sine clorofiliana poezie a ingenuităţii, convertită optic într-o paletă de culori ce-şi refuză obârşia geografică, deconspirând-o pe cea a spiritului, mai bogată şi mai cuprinzătoare. Pictura lui Marcel Chiţac te obligă la ritualul clasic al contemplării printr-un arsenal de mijloace bine verificate şi exersate de pleiade întregi de înaintaşi şi contemporani cu el. Nicio surpriză, niciun accident, nicio eroare (deşi poate unele probleme de construcţie, de „ecleraj” sau de valoraţie coloristică nu-s pe deplin lămurite în unele pânze). Un parcurs egal cu sine, într-o succesiune de genuri şi teme alternate metodic – peisaj, statică, portret, peisaj… – cu unele excese din partea peisajului, în care căutările sunt mai diverse şi mai aproape de firea artistului. Pictează, cu alte cuvinte, cam ceea ce-i place, aceasta putând fi, în definitiv, şi o opţiune estetică, atâta timp cât comenzile instinctului (artistic, se înţelege) sunt descifrate într-un limbaj plastic bine articulat şi cu mijloace de expresie calificate. Prin natura şi sensibilitatea sa artistică, prin refrenele stilistice predilecte pe care le frecventează în recitalul său plastic, prin frenezia plein-air-istă ce-i animă laboratorul artistic, Marcel Chiţac face parte din acea neîntreruptă filieră a postimpresioniştilor, care în această parte a Europei a născut o strălucită şi solidă şcoală de creaţie. Dar nu o situare de acest fel urmărim în judecarea operei acestui tânăr şi foarte înzestrat pictor, cât justificarea, pe un anumit plan, a tipului de spiritualitate căruia i se revendică personalitatea sa creatoare. Chiţac ar putea în acest sens să picteze la nesfârşit acelaşi cadru peisager, fără să fim lezaţi de senzaţia repetabilităţii. Cum o şi face în ultima sa expoziţie, când o circulaţie restrânsă de motive (pretexte) plastice este reluată în versiuni bine individualizate prin siguranţa desenului şi a tentelor de culoare, prin manipularea dezinvoltă a tehnicilor (întrevăd un virtuoz al picturii în cuţit) şi, mai ales, prin sinceritatea debordantă cu care notează impresia optică şi afectivă a datelor realului. Natura este pentru Marcel Chiţac prilejul unei confesiuni continue. Marile adevăruri sunt deţinute doar de inepuizabila ei matrice şi pictorul a moştenit această credinţă, morală înainte de toate, din propria sa ascendenţă. Însăşi odiseea devenirii sale artistice conţine datele unei asemenea preţioase înzestrări. De aici, forţa genuină a tuşei sale, a liniei purtată direct în culoare, a acordului sensibil şi exact între percepţia vizuală şi gestul conversiunii plastice. Este unul dintre rarii şi binecuvântaţii artişti, care pictează ceea ce vede, cu o retină ce-şi refuză alchimiile abstractizante sau conceptualizante eşuând în sterile diletaţii. El are capacitatea de a surprinde personalitatea, caldă şi vie, a oricărui colţ de lume. Satul natal, un arbore, mai ales un arbore, o casă, o şură, o răspântie de drumuri (cu perspectivă jalonată de siluete de copaci, evocând o binecunoscută pânză de Hobema), un arbore abia îngenunchiat, cu rănile gălbui-roşietice, de muşcătura joagărului, o grămadă de dovleci în vrej sau o alta de gutui mustind de pastele aurii ale toamnei, iată câteva din variantele de portret al naturii. Pentru că Marcel Chiţac este mai ales un excelent portretist. Cele câteva argumente de gen din expoziţie sunt mai mult decât convingătoare.
Cu o bună intuiţie a esenţelor, pictorul pare a prinde în pânzele sale grăunţii de frumuseţe ai universului ce suntem. Poate că nu tocmai întâmplător artistul a reţinut printre credo-urile sale şi această exclamaţie a lui Pissaro de acum aproape o sută de ani: „Fericiţi cei ce văd lucruri frumoase în locuri modeste, unde alţii nu văd nimica!”
CORNELIU ANTIM, „Un pictor dionisiac”,1992chitac_marcel_artindex_04

O înveterată carieră în istoria artelor plastice o deţine Nudul. Există mărturii din neolitic, copleşitoare prin armonia simplităţii devenite simbol mistic. Antichitatea, de la un capăt ;la altul al planetei, dar mai ales în fertilul bazin mediteranean, a proiectat nudul în Olimpul armoniei desăvârşite. De atunci încoace, artele nu au contenit a năzui la înţelegerea universului contemplând acest monument absolut al graţiei divine, care este corpul uman. Însuşi Paradisul ni se relevează ca o construcţie idilică hărăzită acestei plămade primordiale. Marele Creator în persoană, în giganticul său concept genetic, ne apare ca primul mare artist al lumii. Zămislirea Omului din lut a fost, până la actul însufleţitor, opera inspirată a unui sculptor modelator. Şi întâia lui lucrare „plastică” s-a adeverit a fi un corp uman – expresia sublimată a armoniei universale.
De atunci, stirpea celor înzestraţi cu har creativ nu osteneşte a reface, în variante ce tind spre infinit, acel gest plămăditor iniţial. Nu întâmplător, artiştii sunt socotiţi a fi, prin râvna lor creatoare, cel mai aproape de firea întemeietoare a Divinităţii.
Un tânăr artist român, contemporan cu noi, dar nu prea deprins cu agitaţia saloanelor mondene şi nici cu retorica ostentativă a gesticii nonconformiste, împlineşte, cu o tenacitate şi un zel de zugrav renascentist, o operă de reconsiderare a temei „nudului” în pictura românească. O face cu mijloacele marii arte, dar în cuprinsul unei viziuni bazate pe sintezele gândirii plastice moderne.
Marcel Chiţac, căci despre el e vorba, este posesorul unui desen precis şi rafinat, cu un remarcabil simţ al construcţiei, care insuflă tablourilor sale căldură, o sensibilitate aproape tactilă şi, deopotrivă, monumentalitate. Nudurile sale, oriunde le veţi vedea, aduc în templul picturii româneşti ceva din sacra vibraţie a Sixtinei michelangioleşti.
CORNELIU ANTIM, „Nudul – armonia absolută”, 1994chitac_marcel_artindex_14

Atracţia vizuală pe care o exercită pictura lui Marcel Chiţac, ca şi senzaţia ce ţi-o dă simplitatea rafinat colorată a motivelor aminteşte convingătorul argument plastic observat de Cezanne în arta sa de zveltă şi pură sensibilitate, nobleţea poetică de o mare fineţe.
Crezul său, aşa cum îl dezvăluie lucrările din această nouă expoziţie, de rară coerenţă şi continuitate, este materializat întotdeauna în compoziţii de semnificaţie umană. În căutarea mereu a purităţii nu departe de asceza bizantină, realitatea înregistrată în motiv se sublimează lent printr-un continuu exerciţiu de voinţă şi de meşteşug într-o adevărată reîncarnare, imagine a unei viziuni proprii, singulare, proces matur al unei concepţii cu înrădăcinată credinţă în valoarea operei de artă şi în rolul ei, străină de joc, de hazard, de gratuitate.
Culoarea îşi caută în pensula pictorului potecile întortocheate, pentru a se arăta în final în plăsmuiri transfigurate, imagine complexă a unei atotputernice şi infinit de nuanţate naturi, mustind de clocot şi prefaceri, ca adâncul unei nesfârşite întinderi imaginare.
Atât tematica expoziţiei, peisaje, nuduri, cât şi ţinuta ei artistică suscită un meritat interes, pentru că pictorul se dovedeşte de la expoziţie la expoziţie un artist stăpân pe mijloacele sale de expresie, tot mai personal şi unitar în stil şi viziune. Trăsătura caracteristică a picturii lui este marea ei discreţie lirică, ce evită orice subiecte spectaculoase prin ele însele. Cu sfiiciunea unei sensibilităţi ce nu are nevoie de imboldul şocurilor senzoriale spre a intra în rezonanţă, artistul se apropie de lucrurile şi de aspectele anonime ale existenţei noastre, dezvăluindu-le poezia, blânda prezenţă şi învăţându-ne s-o descoperim cu ochii sufletului.
Cu această nouă expoziţie, Marcel Chiţac confirmă câteva dintre calităţile ce l-au impus de la bun început: sobrietatea şi discreţia mijloacelor de expresie cu capacitate de interiorizare, dezvăluind intensitatea afectivă prin care se implică în tematica aleasă, precum şi rigurosul echilibru compoziţional, bazat pe o deosebită intuiţie a dialogurilor formale şi, desigur, rafinamentele tonalităţii de brunuri, ocruri, griuri, ce dovedesc şi ele subtilitatea şi măiestria unui pictor de autentică vocaţie.
LELIA POP, 1996chitac_marcel_artindex_03

În iarnă, semnalam tot în acest ziar un elegant „calendar” cu nuduri semnate de pictorul Marcel Chiţac, prilej cu care artistul mi-a mărturisit, în exclusivitate, dorinţa lui de a face o expoziţie numai cu nuduri (veritabilă premieră pe simeze), „asistate” însă de gingaşele „modele” transpuse de el pe pânză. Şi, iată, la Galeriile municipiului Bucureşti s-a petrecut „minunea” promisă de el pentru prima dată în coloanele ziarului „România Liberă”. Precedată de un pertinent cuvânt introductiv, rostit de criticul Radu Ionescu, şi învăluită de celestele acorduri ale harpei, întâlnirea cu nudurile lui Marcel Chiţac şi cu frumoasele foto-modele, la vernisaj, constituie unul dintre cele mai surprinzătoare evenimente artistice ale acestei toamne. Dar nu numai surprinzătoare, sau de-a dreptul şocante, ci şi edificatoare pentru forţa de expresie excepţională şi pentru seriozitatea acestui artist care reuşeşte să pună într-o fericită relaţie (de mariaj) spectaculosul subiectului cu profesionalismul şi rafinamentul desfăşurării sale pe pânză. De ce nuduri sau, mai bine-zis, numai nuduri? Ne-o spune pictorul: „Încă din facultate m-au preocupat studiile după model. Cu oarece sfială, am mai strecurat câte un nud şi în expoziţiile din anii comunismului, când faptul nu era privit cu ochi buni. Dincolo de problemele comune cu cele ale portretului sau peisajului, nudul presupune unele dificultăţi în ce priveşte raportul static-mişcare, în relaţia subiect-context, dar şi altele legate de perspectivă şi de racursiu sau în descoperirea valorilor expresive şi tensionale ale atitudinii ori a gestului. Am ţinut să fie şi modelele la vernisaj tocmai pentru a atrage atenţia asupra interferenţei realitate-artă, pe care trebuie s-o descoperim sub semnul frumosului, al armoniei şi al misterului eliberat de prejudecăţi sau de frivolitate. În fapt, expoziţia mea este un omagiu la adresa femeii, pe care o consider cea mai minunată creaţie a lui Dumnezeu. Dar şi o reacţie la kitsch, la ofensiva pornografiei din jurul nostru”.
Privind cele aproape 30 de uleiuri de diferite mărimi, de la cele de 25/30 cm până la cele de 50/100 cm, descopăr o perioadă a deplinei maturităţi în creaţia artistului, în care propensiunea pentru „geometric”, pentru linia frântă, pentru asprimea unor unghiuri, din expoziţiile trecute, s-a atenuat, cedând locul unei admirabile sinteze între formă şi culoare, sau unor iscusite decantări de lumină şi umbră, în ambiţioasa tradiţie a „clar-obscurului”. Contextul este minimal, lipsesc elementele de dialog cu subiectul, căci interesul autorului şi atenţia privitorilor sunt polarizate în cel mai înalt grad de aceste contraste între lumină şi umbră, ce fac inutilă culoarea „locală”. Tonurile de galben-violet, albastru-griuri, galben-albastru, roşu dominant sau verde albăstrui ne relevă mereu o bogăţie de nuanţe şi sugestii sub aparenta zgârcenie cromatică, totul fiind subordonat expresiei formale şi „jocurilor” de lumină, valorilor plastice ale ansamblului. Învăluite de o secretă aspiraţie către căldură şi armonie, proprie poate moldoveanului, dar adesea iscodite, fie de tensiunile albastrului novalescian sau de umbrele întrebărilor fără răspuns, fie de ritmurile „dramatice” ale volumelor şi liniilor, aceste uleiuri configurează o insolită iconografie a misterului şi armoniei corpului feminin. Spectacolul este de o rară prospeţime şi de un remarcabil calibru intelectual! Aflat la cea de-a 9-a expoziţie personală (la chinezi este cea mai fericită cifră), după demersuri însoţite de elogioase aprecieri ale criticii, atât în ţară, cât şi în Franţa, Belgia, Austria şi Elveţia, artistul şi-a însuşit perfect „lecţia” profesorilor Constantin Blendea şi Marius Cilievici, dar a reuşit pe drept cuvânt să-şi croiască un drum personal, o „estetică” proprie (ici-acolo, desenul şi muzicalitatea culorilor lui Cilievici transpar discret, într-o iscusită asimilare creatoare), fapt dovedit cu brio în acest tulburător discurs liric despre adevărul, puterea de fascinaţie şi permanenţele expresive ale nudului. Într-o vreme când sensibilitatea noastră este greu umbrită fie de vulgaritatea cărţilor şi peliculelor erotice, fie de tembelismul lacrimogen al telenovelelor, expoziţia lui Marcel Chiţac este o superbă provocare intelectuală, construită pe temeiurile talentului, ale exuberanţei şi ale bunului gust.
ION PARHON, „Nuduri pe pânză şi alături – modelele”, 1999chitac_marcel_artindex_29

Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti prezintă o Expoziţie de nuduri semnate Marcel Chiţac. Artist liric prin excelenţă, Marcel Chiţac insuflă creaţiilor lui o atmosferă de meditaţie şi de visare cu ochii deschişi. Nudurile sale sunt elegante şi voluptoase. Nuanţele de verde şi albastru, predominante, sporesc starea poetică ce le învăluie.
CRISTINA ANGELESCU, „Călătorie în lumea artelor vizuale”, 1999

Putem spune despre Marcel Chiţac (1953) că este un perfecţionist. El se întoarce obsesiv la anumite teme şi creează cicluri în care armonia picturală şi puritatea sentimentelor tind spre desăvârşire. Portretele şi peisajele, întreaga lui creaţie se remarcă prin fermitatea desenului, senzualitatea liniilor, prin rafinamentul culorilor pline de lirism şi în egală măsură prin delicateţea tuşelor. Lumina din picturile lui Marcel Chiţac este inconfundabilă, acestea putând fi recunoscute chiar dacă nu sunt semnate. Pictorul expune la Galeriile de Artă ale Municipiului (GAMB) o serie de nuduri în atitudini clasice, văzute în racursi, rafinat dispuse pe pânză. Siluete care, prin mijloacele gândirii plastice şi sentimentelor pictorului, prezintă expresivitatea „grăitoare” a trupului omenesc, a cărui frumuseţe ţine de legile cosmosului. Să amintim că pictorul are lucrări şi în Muzeul de Artă Modernă din Geneva, în colecţii de prestigiu din Europa, America de Nord şi de Sud, din Asia şi Africa.
CRISTINA ANGELESCU, „Nudurile lui Marcel Chiţac”, 1999chitac_marcel_artindex_05

Nudurile realizate de Marcel Chiţac atrag întotdeauna privirea datorită lipsei de formalitate la care artistul nu apelează plastic niciodată. Create în limita bunului gust, tablourile sale ar putea să decoreze orice spaţiu, pentru că nudurile pe care le propune iubitorilor de artă exprimă frumuseţe, acurateţe, puritate, dar şi îngândurare, dorinţă, aşteptare. Orice expoziţie organizată fie în ţară sau în străinătate îl provoacă pe Marcel Chiţac la noi căutări în această artă, căci produsul său plastic pare a fi destinat unui număr mare de „consumatori” ai acestui gen.
Venind de prin părţile Botoşanilor, de unde se trag rădăcinile multor pictori de seamă ai neamului românesc, Marcel Chiţac încearcă să-şi asume, prin ceea ce face, responsabilitatea valorică…
MARIA SÂRBU, „Nudurile lui Marcel Chiţac”, 1999

La „Orizont”, un liric împătimit de a redescoperi valenţele expresive ale peisajului şi ale nudului, pictorul Marcel Chiţac. De această dată, pariul său cu performanţa se leagă, pe de-o parte, de pastel, ca unică formă de limbaj (după ce, cu puţini ani în urmă, la Galeriile municipiului Bucureşti, ne-a oferit şi dovada virtuţilor indiscutabile ale uleiurilor sale), iar pe de altă parte, tocmai de această încăpăţânată şi fructuoasă reducţie la cele două teme, peisajul şi nudul, pe care le desfăşoară aici într-o impresionantă gamă de ipostaze, atât formale, cât şi cromatice, menite să dialogheze între ele şi să construiască laolaltă un fascinant discurs liric despre misterul creaţiei.
La aproape cinci decenii de viaţă şi un sfert de secol de la terminarea studiilor (pictura de şevalet), prezent în numeroase expoziţii personale şi de grup, în ţară şi în străinătate, artistul face din fiecare prezenţă pe simeze nu un simplu act de juxtapunere, ci o împlinită năzuinţă de a ne dezvălui încă o faţetă a talentului şi a capacităţii sale de a observa miracolul vieţii, restituindu-ne nu numai viziunea lui asupra subiectelor preferate, nu numai rezultatul cercetării valorilor expresive ale culorii, dar şi energia subiectivă, disponibilităţile intelectuale şi emoţionale de a explora un univers abordat în chip frecvent, aproape cu obstinaţie de către pictorii de la noi şi de aiurea. În acest spaţiu ce riscă mai întotdeauna să prilejuiască senzaţia unui „déjà vu”, Marcel Chiţac izbuteşte să surprindă privitorul prin atmosfera locului şi incantaţiile luminii, prin individualitatea cu forţă emblematică sau narativă a unui copac ori lăcaş învăluite în vraja amintirilor sau în voluptatea refugiului din calea platitudinii.
Verdele, ocrul, brunul şi oranjul, dar şi albastrul sau tensionatele griuri participă cu discret rafinament la descifrarea tainelor unei naturi niciodată somnolente, dar care, în locul tonalităţilor explozive, preferă ceasul amurgului, crepusculul misterios al sfârşitului de vară şi al toamnei ori prospeţimea vegetală ce pune şi ea stăpânire pe bucuria retinei. Adeseori, culoarea ne parvine ca un incitant acompaniament al desenului, de o elegantă şi frapantă simplitate, el însuşi redus la un contur delicat, la un mănunchi de linii ce întrupează o rămăşiţă de arbore, dezgolit de ireversibila şi atotcuprinzătoarea entropie. În cazul nudurilor, nu mai puţin scăldate de ceremonialul de culoare (galben – ocru – oranj – roşu – verde –griuri), particularitatea acestor pasteluri se defineşte mai ales prin originalitatea unghiurilor din care este perceput subiectul, prin ingenioase şi seducătoare raccourci-uri, ori prin expresivitatea sculpturală a corpurilor, aflate uneori cu spatele către privitor, însă întotdeauna purtătoare ale unor armonii secrete, străine calofiliei, ci mai degrabă deschise unei reconsiderări a însuşi conceptului de frumuseţe.
Există un şocant sentiment, dacă nu chiar o stranie senzaţie de unitate în toată această expoziţie, ca şi când peisajele s-ar contamina de o discretă senzualitate, iar nudurile ar respira ceva din veşnicia misterului şi armoniei naturii. Mai presus de orice, există o inflexibilă mărturie de profesionalism şi de talent bine strunit, capabilă să înfrunte cu brio concesiile de ordin comercial şi ispita demonstraţiilor sterile…
ION PARHON, 2002chitac_marcel_artindex_09

Senzualitate, raporturi rafinate între forme şi culori, jocuri ale umbrei şi luminii, iată doar câteva dintre atributele creaţiei lui Marcel Chiţac. Noua sa expoziţie deschisă la Galeria „Orizont” îi reafirmă particularităţile limbajului plastic. Consacrată în exclusivitate pastelului – tehnică agreată de mulţi colecţionari avizaţi – expoziţia reuneşte cicluri de compoziţii ce ilustrează temele predilecte ale lui Marcel Chiţac: nudul şi peisajul. Acestea – după cum mărturisea chiar artistul la vernisaj – nu constituie decât pretexte picturale. Compoziţiile sale datorează întreaga expresie mai des jocului subtil al valorilor şi nu ritmurilor spectaculoase. Marcel Chiţac ştie să-şi disciplineze harurile de sensibilitate, supunându-le raţiunii, arhitecturând şi armonizând diversele disociaţii apărute în fiecare parte a tabloului. Prin libertatea şi puritatea gestului său plastic, creaţia lui Marcel Chiţac trezeşte ecouri ce răsună dincolo de limitele ei fizice. Ea este o transpunere lirică, ingenuă, spontană, într-o formă care pare că se naşte şi renaşte neîncetat dintr-un focar senzual inepuizabil, din tot ce străluceşte şi scânteiază în lume. Acest pictor cunoaşte o lume mirifică, în care toate figurile şi obiectele sunt întotdeauna în raporturi armonioase, scăldate într-o atmosferă ideală de cristal pur în care niciun element nu vine să altereze aceste raporturi. Lucrările sale ne apar astfel ca un cântec spiritualizat al materiei. Tonică şi stimulatoare, creaţia lui Marcel Chiţac este un amestec aparent paradoxal de elocvenţă şi concizie, exprimări pline forţă şi în acelaşi timp de lirism.
GABRIELA BIDU, „Nuduri şi peisaje, semnate Marcel Chiţac”, 2002

„Pictor de nuduri”, o emblemă ce i se atribuie adesea artistului Marcel Chiţac, în genere legitimă, deoarece frumoasele lui „Afrodite” – expresie de senzualitate inconfundabilă – l-au consacrat definitiv în lumea celor care cântă eternul feminin. Nedreaptă, pe de altă parte, pentru că el nu este doar un poet al femeii, ci în egală măsură şi al naturii. Demonstraţia o reprezintă expoziţia sa personală de pasteluri, deschisă la galeria Orizont, prin care Marcel Chiţac infirmă toate „ştampilele” ce i se aplică. În proporţii egale, simeza este dominată de peisaje şi nuduri, două repere eterne ale frumuseţii acestei lumi, după cum ne-a declarat, reîntrupate cu instrumentele propriei sensibilităţi. Trebuie să spunem că între cele două subiecte există o seamă de elemente comune, aparent fără nicio legătură, însă ele pun aceleaşi probleme de lumină, de culoare, de perspectivă…
Nudul reprezintă o preocupare mai veche a sa, încă din timpul studiilor liceale, când îl interesau chipurile, trupul uman, provocările liniilor lui, curbelor, dar şi spiritualitatea unui corp, inspirându-se, ca şi în pictura peisajelor, din realitate, folosind, de aceea, fotomodele („costisitoare, ne spune Marcel Chiţac, dar cuceritoare”). Natura este şi ea o sursă inepuizabilă şi tulburătoare de forme, este un „model” care „pozează” artistului, mărturisindu-i tainele sale cele mai ascunse. Măreţia unei biserici, tristeţea unei păduri desfrunzite, lumina specială a stufărişurilor din Deltă, sufletul locurilor în care a copilărit Eminescu, aceste frumuseţi îşi dezvăluie treptat farmecul şi căldura. La el, nudul nu este carne, este metaforă, este iubire. Frumoasele sale sunt surprinse în atitudini fireşti ce ţin de intimitatea lor ca şi cum nu ar fi văzute de nimeni…
Peisajele sunt imagini ce compun la rândul lor locuri însufleţite, desprinse din natură, proiectate în anumite momente ale zilei (în ceaţa dimineţii, în timpul zilei sau în amurgul înecat de culorile serii) ori ale anului (toamna, vara sau primăvara). Într-un timp al experimentelor de tot felul, Marcel Chiţac a dorit să rămână un „muzician” clasic, tablourile lui fiind mărturii în acest sens, prin „sonorităţile” armoniilor pastelului. Pastelul însuşi şi chiar hârtia specială de pastel devin o partitură pe care se clădesc „notele sale muzicale”.
MARIA OPREA DOBRESCU, „Pasteluri cu nuduri şi peisaje”, 2002DSC_0968

Departe de locul obârşiei sale moldave în care cu şaizeci de ani în urmă vedea lumina zilei, Marcel Chiţac n-a uitat niciodată  „iarba verde de acasă” pe care n-a încetat s-o evoce nostalgic în peisajele sale. Pictor cu antene sensibile pentru toate aspectele realităţii, s-a afirmat cu talent în toate genurile. A adus astfel în expoziţii portrete de o adâncă bogăţie psihologică, nuduri robust construite, naturi moarte în care poezia convieţuieşte cu geometria. Adevărata măsură a măiestriei sale o vădesc însă peisajele. În acest gen, timbrul vocii sale este în adevăr inconfundabil. Chiar dacă, fără îndoială, va fi pictat adesea cu motivul în faţă, impresia pe care ne determină s-o avem este că el nu înfăţişează ce vede, ci ce-şi aminteşte. Pentru redarea pe pânză a spaţiului rural îndrăgit, el nu foloseşte culoarea locală, concretă, consistentă, onctuoasă. Iarba şi frunzişul copacilor nu au în tablourile lui, culoarea verde, acareturile unei gospodării nu sunt albe, negre, gri, albastre, precum cerul nu este nici el musai albastru. Această realitate concretă, firească ne apare de sub penelul lui Marcel Chiţac radical transfigurată în imagini aproape fantomatice. Simţul tactil al privitorului este în faţa unor tablouri de-a dreptul văduvit. Pentru că realitatea concretă, brută a fost anulată şi în locul ei avem o altă realitate: una evanescentă, învăluită într-un halou de lumină blândă, într-un văl uniformizator ca de borangic chihlimbariu. Ce ni se înfăţişează în aceste peisaje este o realitate estompată  „văzută” ca în vis, ca în amintire, construită nu din materie, ci parcă din ceva ce fizicienii atomişti identifică drept antimaterie.
Parcimonios în abordarea spectrului cromatic, sobru şi cu măsură, pictorul nostru reuşeşte să fie un virtuoz în exercitarea meşteşugului şi un poet în ale spiritului.
VASILE FLOREA, 2013chitac_marcel_artindex_22

Cititi si:

Marcel Chitac la CMN-Fotografii din expozitie