ELENA UŢĂ CHELARU
“Timpul de creaţie este însăşi viaţa noastră…”

Un interviu realizat de Gabriela Bidu

foto: Mihai Constantin

Realizând coeziunea dintre obiect şi atmosferă, Elena Uţă Chelaru eliberează un pictural fascinant. Arta ei este făcută din metamorfozele imaginii sale pe care, printr-un act absolut de voinţă, le-a căutat şi le-a recunoscut pretutindeni în universul înconjurător. Rară, pură ca diamantul, grecească după imaginea pe care ne-o facem noi astăzi despre Grecia, strigăt al unei materii divinizate, penetrantă, arta Elenei Uţă Chelaru ne apare mereu riguroasă, unică, concepută în semeţie şi splendoare. Pentru convorbirea transcrisă mai jos, artista m-a primit cu aceeaşi simplitate şi prietenie, ca şi cu prilejul altor discuţii despre artă şi viaţă purtate de-a lungul anilor. Pe domnia sa o găseşti mai întotdeauna lucrând, dar acest fapt nu o împiedică niciodată să-ţi vorbească calm, deschis şi profund despre tot, ceea ce înseamnă creaţie şi viată.

– V-aş ruga, stimată Elena Uţă Chelaru, să vă opriţi puţin asupra principalelor teme care v-au preocupat în creaţia dvs?
– Pot spune că am iubit şi am cultivat în egală măsură peisajul, portretul, compoziţia şi miracolul ascuns în petalele unei flori. Ca mulţi alţi artişti din generaţia mea, am plecat de la studiul motivului din natură, ca să ajung la imaginea conceptuală, amplă şi umană, bogată în rezonanţe şi simboluri; m-aş referi aici la ciclul meu citadin, oraşul cu viaţa modernă, simbol al verticalităţii, edificat generaţie după generaţie, ca un imn în care omul îşi afirmă puterea.
– Au existat personalităţi sau ambianţe care v-au influenţat într-un fel sau altul?
– Întrebarea este foarte complexă, ea cuprinde, de fapt, o adevărată autobiografie cuprinzând încă din primii ani de facultate admiraţia pentru marile personalităţi ale istoriei artelor plastice de la începuturi, de pe vremea când arta egipteană cu rigorile, echilibrul şi perfecţiunea liniei, constituia pentru mine un miracol unic. Portretistica lui Velasquez, Tiziano şi Rembrandt mi-au reţinut multă vreme preocupările în dorinţa de a descifra misterele cunoaşterii sufletului uman. Alături de aceştia i-am studiat şi pe maeştrii picturii româneşti: Luchian, Tonitza, Andreescu şi Comeliu Baba. Studiile şcolii Bauhaus (’68-’70), teoriile culorii ale marelui teoretician care a fost Johannes Itten, studierea operelor lui Klee şi Kandinsky, toate m-au ajutat să pătrund în problematica atât de complexă a artei moderne, în înţelegerea noilor raporturi cromatice culoare-spirit. Cubismul în accepţia lui Braque a exercitat în permanenţă o certă fascinaţie asuprea operei mele după anii ’61-’62, odată cu prima mea  întâlnire de la Muzeul Puşchin din Moscova cu operele sale de început şi cu cele ale lui Picasso. În aceeaşi perioadă şocul creat de întâlnirea cu cele peste 40 de pânze Matisse a contribuit la naşterea primilor muguri în creaţia mea cu caracter fauve, (lucrările au fost expuse în Bucureşti în 1970).
Printre aceste pânze: “Arcade”, “Ritmul Carpatin”. De asemenea, pregătirea din atelierele Institutului de Arte Plastice cu profesorii Catul Bogdan şi Al. Ciucurencu a avut o mare însemnătate pentru formarea mea artistică. “Ciclul urban” s-a născut în creaţia mea după 1970,  anul întâlnirii mele cu Parisul – Oraşul lumină. Marile saloane de artă ce le-am vizitat, Salonul de toamnă al pictorilor şi sculptorilor parizieni din anul 1970 şi marea retrospectivă Marc Chagal, Paul Klee, Expoziţia Kadinsky, Târgul internaţional de Artă Contemporană, precum şi o suită de mari expoziţii în galeriile pariziene au constituit şi vor constitui sfere de influenţă pentru creaţia viitoare, rămânându-mi în memorie şi conducându-mi arta în contemporaneitate, prin îmbogăţirea viziunii şi înţelegerea artei secolului 20. În marile compoziţii cu tematică urbană, căutările cromatice, tuşele ritmate tind spre esenţializarea imaginii, tonalităţile de culoare compun suprafaţa îmbinându-se în tonuri de griuri, ocruri sau violetur, într-un ritm continuu, aşa cum ne apar întotdeauna marile metropole, centre urbane şi spirituale, conglomerate de structuri pe o verticală continuă. Aceste pânze cu tematică urbană mi-au pus continuu probleme de compoziţie – o compoziţie modernă de umbre, ceţuri şi lumini realizate în tonalităţi de griuri colorate puse cu tuşe mari, urmărind rigoarea echilibrului ce trebuie să compună o pânză, dar şi tumultul vieţii   ce   caracterizează  oraşul   modern,  într-un  cuvânt, dinamismul vieţii  a dus la îmbogăţirea artei, la diversificare şi stilistică, la extinderea modalităţilor de exprimare. O efervescenţă de preocupări pentru tehnici înnoitoare, ajungând la o diversitate fără precedent au invadat atelierele artiştilor dornici de originalitate co orice preţ. Căutarea esenţei lucrului în sine, investigarea în zonele cele mai profunde ale spiritului, concretul şi visul, fantezia şi realitatea trăiesc într-o perfectă simbioză. Dar originalitatea  până la urmă izvorăşte din continuitate.
– În plină eră a pluralismului estetic, a celor mai neaşteptate invenţii de tehnologie artistică, artistul contemporan are în faţa lui în permanenţă o mulţime de tehnici fluctuante. Subiectul pare uneori că îşi pierde din însemnătate, dispare pentru a lăsa cu culorile şi formele să vorbească ochilor. Fapta ca act devine oare mai preţioasă decât ceea ce exprimă?
–  În efervescenţa de preocupări pentru tehnici înoitoare şi forme noi, arta suferă mutaţii radicale cu originea în zonele cele mai profunde ale spiritului omului modern, în mişcare, cu transmutări de la real la ireal, de la pământ la cosmos. Suprafaţa pânzei se rupe de legile compoziţionale intrate în tradiţie, semnele, diagonalele, arcadele, linia, punctul sunt la fel de valabile ca şi imaginea concretă. Imaginativul înlocuieşte realul în dorinţa permanentă de a înţelege şi explica legile cosmice, fenomenele naturii în care trăim şi creăm. Pictăm razele de lumină în cele mai diverse forme, le căutăm cu înfrigurare în amestecul infinit al culorilor, pictând secunda de farmec ce pluteşte pe obiecte sau în imaginaţia noastră şi dorim cu ardoare să transmitem publicului toate aceste stări şi sentimente.
– Pictaţi, pe de o parte, foarte multe tablouri ritmate, iar pe de altă parte, nişte personaje, în genul iconografiei populare. Cum raportaţi cele două tendinţe?
– Tablourile ritmate – desigur că vă referiţi la ciclul meu citadin, parizian – au constituit o preocupare constantă de compoziţie spaţială, într-o viziune cât mai modernă, şi personală în acelaşi timp. Aş vrea să citez câteva din aceste pânze, care au obţinut aprecieri în ultimii ani şi au intrat în colecţii particulare sau muzee, fiind reproduse de diverse publicaţii: “Ceaţă pe Sena”, “Dialog cu timpul”, “Insula La Cite”, “Panoramă pariziană” şi “Catedrala Notre Dame”, în diverse variante. În ceea ce priveşte figurile emblematice, izvorîte din iconografia populară, vă referiţi desigur la personajele mele din “Imnurile României”, care-mi aparţin prin origine şi iubire pentru ceea ce este etern, autentic şi frumos în acest popor. Din totdeauna ţăranul român şi satul românesc au constituit o sursă de inspiraţie pentru scriitori şi pentru majoritatea pictorilor noştri de valoare. Compoziţiile mele din “Cântarea României”, figurile emblematice din serigrafiile inspirate din viaţa ţăranilor maramureşeni au fost de asemenea, o preocupare constantă în creaţia mea. Cele două volume “Inno alia România”, editate la editura lui Carlo Emanuela Bugatti, autor al unui volum de poezii dedicate României şi ilustrate de mine cu zece serigrafii, s-au bucurat de un deosebit ecou, atât în ţara noastră, cât şi pe pământul Italiei. Şi, paralel, personajele mele din “Cântarea României” s-au grupat în alte câteva volume, ilustrând cărţi de Marin Sorescu sau “Caii de Fum” de Bucur Chiriac şi apărute în volume de artă la Ancona-Italia.
–  Sursa de inspiraţie, atât în ceea ce priveşte motivele, cât şi o anumită tehnică – mă gândesc în speţă la tehnica iconografică – porneşte în creaţia dvs, de la spiritualitatea românească. Ce aţi mai putea spune în această privinţă?
– Permanenta prezenţă în contemporaneitate a fost dintotdeauna o caracteristică a operelor artiştilor. Caracterul naţional a însoţit mereu adevărata valoare. Arta lui Brâncuşi şi Ţuculescu a demonstrat cel mai elocvent puterea de a oglindi, într-o operă de artă, caracterul naţional. Preocuparea mea de a zugrăvi pe pânză personajele din imnurile României, compoziţiile “Cântarea României” şi ciclurile de serigrafii cu figuri emblematice de ţărani şi ţărănci din Maramureş demonstrează un efort – deloc uşor -de a găsi în modalitatea de expresie plastică esenţa specificului naţional.
– Despre raporturile dvs. cu artiştii, cu fenomenul artistic, şi mai ales cu critica, ce ne puteţi spune? Cum se dovedeşte critica românească a fi un element stimulativ pentru arta noastră contemporană?
– Conştiinţa de sine a unui artist, această autoconfir-mare în mers, nu poate fi concepută în absenţa dialogului viu şi continuu în faţa a trei oglinzi – a criticii, a confraţilor, a publicului. Până să ajungi la statura matură a artei tale, la cunoaşterea şi realizarea  posibilităţilor tale de expresie, creşti greu fără controlul şi stimulentul criticii, a unei critici de calitate, fireşte, expresie a unei conştiinţe morale, nu numai a competenţei profesionale. Nu-mi închipui cum aş fi putut evolua artistic şi cultural fără atenţia generoasă şi solicitudinea susţinută a lui Petre Comarnescu, Eugen Schileru, Niculae Argintescu-Amza sau Adriana Botez-Crainic şi Marin Mihalache în anii de formaţie, de căutare înfrigurată a inflexiunii proprii a stilului singular. Recunoaşterea primelor experimente constituie în sine o încurajare, nu mai puţin operantă decât uralele suporterilor într-un meci. Niculae Argintescu-Amza şi Adriana Botez-Crainic – doi critici, două generaţii – au avut rol hotărâtor în destinul meu artistic. Primul, care nu mai este, mi-a pecetluit debutul. Cea de a doua mi-a urmărit îndeaproape întreaga traiectorie artistică. Niculae Argintescu-Amza, decan de vârstă al faimoasei triade de critici, înglobând pe Petre Comarnescu şi Eugen Schileru, a creat şi întreţinut, alături de ei, vreme de trei decenii, un climat critic de neuitat, prin înalta lui ţinută estetică şi artistică. Ca nimeni altul, Niculae Argintescu-Amza avea harul de a intui talentul în mugure. În lungile discuţii avute în faţa tablourilor, analizele lui pertinente, înţelegerea şi aprecierea lui îţi dădeau aripi. Cu preciziunea unui clarvăzător, îţi descifra intenţiile şi-ţi argumenta realizarea sau nerealizarea lor în lucrare. Pătimaş şi totuşi obiectiv, trepidant şi totuşi plin de răbdare, îţi găsea accentul specific, nota originală, îţi evalua posibilităţile, anticipând eventualele dificultăţi sau impasuri. Sugestiile lui îţi deschideau ochiul spre noi orizonturi. Un ochi la fel de scrutător şi obiectiv m-a însoţit aproape două decenii, cel al Adrianei Botez-Crainic. Ciclul parizian şi primele tablouri în stil fov s-au născut sub atenta ei observaţie; ea mi-a fost şi un consecvent susţinător teoretic. Când personalitatea ta s-a afirmat, când eşti sigur pe mijloacele de expresie şi ţi-ai configurat problematica, iar publicul te caută şi te apreciază, critica îţi poate valorifica statura. Sau poate fi absentă – se întâmplă, şi s-a întâmplat. Dar nu mai are un efect hotărâtor asupra demersului tău artistic. Îmi pare totuşi rău că nu am putut beneficia, ca şi alţi colegi ai mei, de sprijinul susţinut al unor autorităţi recunoscute din critica actuală. Când au vrut, s-a dovedit a fi adevăraţi suporteri şi chiar manageri ai artiştilor pe care-i agreează. Ceea ce mă intrigă e că n-am izbutit niciodată să înţeleg criteriile lor valorice. Critica tânără, mai tehnicistă, poate mai exclusivă, arată un interes crescut pentru experienţe şi problematizări, mai puţin pentru viziunile de artă constituite, împlinite, instalate într-o concepţie cucerită. În expoziţiile pe care le-am avut în străinătate, în Franţa şi Italia, peisajele, nudurile, florile şi portretele mele au plăcut, şi – aş îndrăzni să spun – chiar foarte mult. Aproape într-un glas, criticii au scris despre senina bucurie, vitalitatea, echilibrul armonios, solaritatea exprimată în ele şi le-au caracterizat ca sentimente specific româneşti. A treia oglindă, cea a publicului, nu are un singur focar. Amatorii de artă, cunoscătorii, colecţionarii au gusturi tot atât de diferite, pe cât de diferite sunt situaţiile artiştilor. Dialogul cu confraţii e mai complex, fie el direct sau indirect. Unde nu există afinităţi de temperament sau problematici şi căutări apropiate, e loc deajuns pentru aruncat poduri amiabile – sau bariere de opacitate, indiferenţă sau poate mai rău. Hotărâtoare sunt însă confruntările periodice de pe simeze. În expoziţii respiri vizibil climatul în care te înscrii, în care respiri, care te condiţionează neştiut ca pământul şi soarele. Acolo îţi măsori drumul cu pasul tău, căutările paralele cu ale tale. Te delimitezi, involuntar, te conturezi ferm, în propria ta expresie, te recucereşti mereu. E dialogul cel mai fertil, indispensabil, şi – prin forţa lucrurilor – loial. Personal consider că arta ce-o facem e pentru a fi iubită de public şi a aduce prinos de bucurie, un plus de spiritualiate în viaţa de toate zilele a celor din jurul nostru.
-Care este ritmul dvs. de lucru?
– Ritmul de lucru al unui pictor este întotdeauna foarte complex, el se îmbină cu activitatea la şevalet, cu ore nesfârşite în faţa pânzelor pe care trebuie să se nască miracolul imaginii create din culori şi suflet. Dar orele creaţiei nu sunt numai aici, în intimitatea dintre noi şi şevalet despre care recent se confesa maestrul Ion Popescu Negreni într-o expoziţie. Citez: “… în viaţă am avut doi mari prieteni ce m-au însoţit până în prezent – şevaletul şi singurtătatea mea alături de el”. Timpul nostru de creaţie este de fapt, total, este însăşi viaţa şi existenţa noastră în care opera reprezintă “Eul nostru”. În opere trebuie să se recunoască un permanent autoportret şi cred că aici ar trebui găsită originalitatea, unicitatea creaţiei noastre. Întotdeauna şi oriunde am fost, am căutat imaginea sau sensul ei, ce poate fi transpus într-o operă de artă. În secolul nostru atât de bogat în modalităţi noi de expresie, procesul de creaţie este un fenomen complex, iar diversitatea mijloacelor de exprimare e infinită. Ne căutăm într-o nelinişte permanentă cu semne de întrebare în faţa multiplelor întrebări şi fenomene care compun universul în care trăim. Documentările făcute periodic în ţară şi peste hotare au constituit întotdeauna puncte de plecare nu atât în descrierea imaginii, cât în ceea ce am simţit, în admiraţia, iubirea, tristeţea sau melancolia născute în preajma locurilor văzute, în ceea ce pe plan spiritual ne poate sugera o lumină sau o umbră. Ceţurile ce plutesc deasupra Senei, podurile Parisului ce leagă istorii, gânduri şi visuri, panoramele plonjante ce le-am admirat de pe turelele de la Notre-Dame, de pe Effel sau de la Sacre-Coeur mi-au generat un ciclu de lucrări la care lucrez şi acum – constituind o permanentă preocupare de construcţie a pânzei şi de redare a spiritualităţii, pe care o degajă această metropolă a luminii.
–  Stimată Elena Uţă Chelaru, ce importanţă are pentru dvs. întâlnirea cu publicul?
–    Atracţia continuă a noului rămâne o aspiraţie permanentă, umană. Publicul a fost întotdeauna receptiv şi captat de ceea ce este nou şi valoros în artă, această noutate îmbogăţeşte în permanenţă patrimoniul artistic naţional şi universal şi aduce noi valenţe în perspectiva creaţiei. Schimbul de idei, sugestiile, aprecierile sau critica îmbogăţesc întotdeauna orizontul unui pictor dornic în permanenţă de cunoaştere, de descoperire a mijlocului continuu pe care ni-1 oferă lumea înconjurătoare. Expoziţiile pe care le-am organizat atât în ţară cât şi peste hotare au fost un bogat prilej de contact cu iubitorii de frumos. Am cunoscut critici şi colecţionari cu care am dus dialogur fertile în faţa lucrărilor expuse. Am aflat opţiunea colecţionarilor pentru o operă sau alta, am avut modele ce au dorit să fie portretizate. Astfel, s-a născut în creaţia mea vastă o colecţie de portrete căutând la fiecare portretul psihologic şi expresia cât mai caracteristică preocupărilor mele de creaţie.

Elena Uţă Chelaru, un reper în pictura contemporană

Cunoscută încă din anii ’70 pe toate meridianele lumii, Elena Uţă Chelaru a realizat o operă care i-a adus un număr impresionant de recunoaşteri concretizate în titluri şi premii, fiind de mai mulţi ani membră de onoare a Academiei Europene de Artă din Paris. Convorbirea transcrisă mai jos a fost purtată în februarie anul 2000 în atelierul său cu prilejul aniversării zilei de naştere şi împlinirii a unei jumătăţi de veac de creaţie.
– De ce anume depinde ca un pictor, să se menţină sau să dispară?
– Pictura, în afară de a produce stări de delectare a ochilor, trebuie să degaje idei generoase în care cel care o face trebuie să creadă cu adevărat. Este convingerea mea. Dificultatea cea mai mare este, poate, aceea de a îndrăzni să traduci în forme şi culori ceea ce surprinde propria raţiune şi proprii ochi.
– Cum reuşiţi să atingeţi şi să păstraţi starea de graţie?
– De obicei, sentimental acţionează direct şi rapid. Gândirea ocoleşte şi reţine. Personal aspir către o sinteză a celor două tendinţe, dar de cele mai multe ori se dă între ele o luptă aspră şi derutantă, pe care încerc să o controlez în sensul armonizării celor două aspecte.
– Este foarte complex. Activitatea la şevalet est însoţită de nenumărate ore de elaborări mentale de analiză. Până la urmă, timpul de creaţie este, de fapt, chiar viaţa, în toate dimensiunile ei.
– Credeţi că arta modernă redă lumii o anumită stare de spirit?
– În ceea ce mă priveşte încerc să redau mai ales bucuria şi speranţa acestei lumi. Mă folosesc în acest scop de o viziune picturală proprie, care încorporează o sinteză a orientărilor şi tehnicilor clasice dar şi moderne.
– Dacă ar fi să faceţi în acest moment un bilanţ a întregii dvs. munci de creaţie, care ar fi principalele ei repere?
– Acum, uitându-mă în oglinda anilor, de ce n-aş spune-o, mă simt bine că ceea ce am făcut e temeinic. Sunt pictoriţă, este exact ce am visat. În ceea ce priveşte reperele, acestea au fost mereu aceleaşi: fenomenul artistic universal critica şi publicul. Tot ceea ce am făcut şi fac se raportează la aceste repere care mi-au condus opera şi i-au determinat evoluţia.