Wednesday, February 19, 2014

Str. Academiei, nr. 15, et. 2, 010014 Bucharest, Romania

ION ȚUCULESCU

19 februarie – 19 aprilie 2014

Vernisaj, miercuri, 19 februarie 2014, ora 7.00 p.m

Galeria Nicodim București are deosebita plăcere de a anunța expoziția personală a artistului Ion Țuculescu.

UN LABIRINT FĂRĂ ÎNCEPUT ȘI SFÂRȘIT

Prin perpetuarea motivului popular, Ion Ţuculescu construieşte un labirint fără început şi sfârşit. În lucrările sale, primitivul se manifestă prin forţă ajungând la o acaparare cât mai vastă a spaţiului. Ne confruntam cu o reprezentare a forţei fizice manifestată de elementele din compoziţiile, destul de statice de altfel. Toate aceste elemente provin dintr-un univers parcă placid; culorile pure, roşu – albastru – negru, expresioniste, îţi divaghează întreg centrul vizual în mijlocul lucrării.

Creaţia lui Ion Ţuculescu, în ansamblu ei şi în particular perioada totemică, atrage prin articularea riguroasă la un program complex şi autenticist, justificat gradat, reprezentat atat de descoperirea şi glisarea elementului popular într-un spaţiu concret al dialogului (monolog, mai degrabă), cât şi de caracterul subteran al creaţiei sale.

În privinţa primului aspect, acesta se manifestă prin evoluţie. Dar nicio evoluţie nu poate avea loc fără o mutaţie a corpului supus procesului. În cazul lui Ţuculescu, mutaţia se manifestă ca personificare, atât de vie încât legătura elementelor dintr-o compoziţie pare a purta un dialog într-un cod nedescifrat, complotând ieşirea sub o identitate. Elementele din discursul său estetic sunt cele de factură primitivă, însă acestea nu reprezintă o simplificare cum s-ar putea crede. Primitivul, în aparenţă simplist, se manifestă într-o unitate indivizibilă, unitară, reprezentată de forţa pura a haosului primordial şi este cu atât mai complex cu cât unitatea centrului său este o necunoscută. Astfel, un element arhaic poate căpăta întreg spectrul valenţelor de situaţie şi stare, suportând orice încărcătură emoţională străină logicii.

Tendinţa către abstract specifică artei lui Ţuculescu rezultă din faptul că formele pe care artistul le integrează compoziţiei sunt purtătoare de afecte, de stări directe şi nefiltrate prin sfera cognitivului. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care, după Bienala de la Veneţia din 1966, în care România s-a prezentat cu 80 de lucrări ale pictorului, expoziţia a fost cerută şi reprezentată, cu un mare succes critic şi public în alte ţări din vestul Europei, dar şi în SUA. Aici s-a produs o conexiune cu figurile importante ale expresionismului abstract, încă în vogă, care au trecut majoritar printr-o proto-perioadă anterioară abstracţionismului, perioadă similară cu cea totemică a lui Ion Ţuculescu, de factură suprarealistă, cu un puternic substrat existenţialist. Un caz destul de asemănător din punct de vedere estetic, şi ca sursă a motivelor, îl reprezintă perioada din anii ‘40 a lui Jackson Pollock.

Din punct de vedere al uzării elementului popular în sens estetic, Ţuculescu trece drept cel mai profund şi totodată fidel adept al perpetuării elementului folcloric arhaic. Predecesori în căutarea unui specific naţional autohton, prin recurgerea la estetica populară, găsim în perioada interbelică în prima parte a creaţiei lui Francisc Şirato, estetismul bizantin al Olgăi Greceanu şi în mod special compoziţiile mitologizante şi analitice din perioada de maturitate a lui Ion Theodorescu-Sion. Aceştia, ca de altfel şi generaţia imediat următoare lui Ion Ţuculescu, artişti care pot fi încadraţi figurativismului liric de la mijlocul anilor ’60 (Piliuţă, Ligia Macovei, Blendea, Spiru Vergulescu, etc), sau neo-ortodoxiştii de mai târziu, s-au mărginit majoritar doar la reprezentarea elementului popular, căpătând astfel exotismul culorii locale şi ca orice element periferic având strict energii evanescente. Ţuculescu recuperează cel mai mult din acest motiv personificându-l, chiar dacă această personificare este de multe ori făcută prin propriul sine ca o recuperare invazivă a corpului simbol, o translaţie sui generis.