de Ana Amelia Dincă, Critic de artă

Anii 1932-1933. „Arta provoacă emoţia, vrăjeşte sufletul şi îl face mai bun, mai cald, mai sensibil la frumuseţile pe care le oferă viaţa”. Acestea ar fi efectele frumosului provocate de artă în concepţia lui S.Şerbănescu, membru al baroului local care susţinuse o conferinţă cu titlul Arta şi Viaţa, la Congresul Ligii Culturale de la Călăraşi din anul 1933 . Acelaşi autor, deşi menţiunea sa făcea referire mai mult la literatură, percepea suprema artă ca fiind cea care  „reuşeşte să cuprindă în ea eternul omenesc, ceia ce durează din sufletul familiei umane” . Vorbele citate mai sus se potriveau de minune cu pictura ce avea să se afirme în această provincie culturală pe parcursul unui secol de artă dacă luăm în considerare numele lui Tudor Lorman (în fotografie) născut aici în 1876, ca fiind cea mai îndepărtată atestare a începuturilor artelor plastice în oraşul Călăraşi, deşi înaintea sa fusese menţionat Costache Predeleanu despre care ştim că făcuse pictură murală şi de chevalet, păstrându-se până la noi doar lucrarea “Domniţa Florica, fiica lui Mihai Viteazul”, inspirată după o stampă de epocă. Referirile documentare la fenomenul plastic local sunt numai câteva, dar relevante pentru perioada cuprinsă între naşterea lui Lorman şi pleiada de artişti activi la începutul sec. XXI. Nu se poate vorbi de un stadiu al cercetărilor, ci numai de câteva menţiuni contemporane în presa locală şi, mai târziu, în volumul „Portrete călărăşene” al avocatului Marin Giurcă, spirit erudit, mare iubitor de artă şi prieten cu artiştii din vremea lui, cel care ne-a lăsat mărturii importante despre boema călărăşeană a celei de a doua jumătăţi a sec. al –XX- lea. Începând din anul 2003, şi publicistul Constantin Mitulescu a scris o serie de articole în săptămânalul „Evenimentul de Călăraşi” care prezentau personalităţi artistice născute în zonă, reactivând numele pictorilor şi sculptorilor evocaţi de Marin Giurcă. Amintirea acestora în Dicţionarul personalităţilor călărăşene la care lucrează bibliograful   Marcel Tudor şi muzeograful Mihail Ionescu, readuc în faţa noastră memoria unor oameni care erau deosebiţi faţă de ceilalţi, chiar ciudaţi prin preocupările  lor bonome.
După primul război mondial ştim că la Călăraşi a  predat desenul profesorul Radu, care a dat artei locale numele unor artişti de primă mână, unii dintre ei impunându-se inclusiv în contextul naţional al fenomenului artistic al epocii. Tache Papatriandafil, Mihail Mihalcea Poiana, Simion Zaharia, Aurel Nicolescu, Constantin Săndulescu, Gheorghe Teodorescu, iată câţiva dintre elevii săi cărora le-a insuflat dragostea pentru desen . Bibliografia referitoare la subiectul pe care îl abordăm este destul de succintă, deosebit de valoroasă fiind în cadrul ei colecţia ziarului Pământul, care încă din anul său de debut, 1932, consemna activitatea artistică din oraşul Călăraşi. Fie că era vorba de o expoziţie de sfârşit de an şcolar sau de o manifestare a unui artist consacrat ori aflat la începutul de drum, această publicaţie stă mărturie asupra deschiderii culturale a urbei care nu era cu nimic mai prejos faţă de oraşele mai mari în ceea ce priveşte interesul pentru lucrurile frumoase ale unei comunităţi aflate pe drumul modernizării. Gazetari precum J.G.Vasiliu, Theo Copoiu sau Alex Bătrânu scriau pentru călărăşeni nu numai ca “să-i distragem o clipă din ghiara cotidianelor tabieturi”, ci şi pentru că “noi ăştia de la gazetă-un pumn de indivizi inadaptabili- avem naivitatea să credem că o expoziţie de pictură merită mai multă atenţiune decât isprăvile lui Gherovici ori divorţul lui Ixulescu” . Şi oricât de insistenţi ar fi fost publiciştii, numărul celor interesaţi de artă era redus, vechile obiceiuri interbelice în ceea ce priveşte atracţia pentru cultură a cetăţenilor rămânând din păcate şi astăzi acelaşi.

Tudor Lorman

Dar existenţa Şcolii de Arte şi Meserii, instituţie de prestigiu prin numele sonore ale dascălilor care se formau aici şi se impuneau în învăţământul local drept importante figuri ale vieţii publice, era un semn bun măcar pentru aplecarea tinerilor fie şi către forma artistică de convenţionalitate pe care o presupunea programa unei forme de învăţământ de o asemenea factură. La gazetă se consemnează faptul că, în ziua de duminică, 3 iulie 1932 se deschisese la Şcoala de Arte şi Meserii o expoziţie care cuprindea lucrări executate de elevi sub supravegherea directorului Th. Ivanovici şi a maeştrilor şcolii, Şt. Comanici, Şt. Manole, Alex. Gruia şi M. Simionescu .  Deşi articolul nu menţionează exact natura exponatelor pe care numerosul public vizitator le-a admirat, semnatarul articolului subliniază faptul că manifestarea a fost un succes.
Cu toate că nu putem spune că expoziţiile se ţineu lanţ în aceast loc doar aparent uitat de lume, în luna noiembrie a aceluiaşi an a avut loc o expoziţie colectivă de pictură la care au participat artiştii M.Teişanu, Bednarik, Pan Ioanid, Cateliu, Gr. Manea, I. Teianu, O.Raţiu, E. Nagel, G. Lazăr, Coman Ardeleanu etc. Organizată cu sprijinul avocatului Eugen Cialâc, această activitate de ordin cultural s-a bucurat de un succes nesperat, motiv pentru care organizatorul şi-a propus pentru primăvara anului următor realizarea unui eveniment similar la care să participe şi toţi artiştii ialomiţeni. Momentul era prielnic deschiderii gustului călărăşenilor pentru viaţa publică, fiindcă Cialâc dorea desfăşurarea plasticienilor concomitent cu sărbătorile centenarului oraşului . Însă nu am găsit deocamdată nici un document care să ateste vreo acţiune de gen până în toamna anului 1933, când tânărul pictor Mihail Mihalcea-Poiana îşi deschidea în sala Ileana pe 29 octombrie o expoziţie cu 50 de piese originale. Avem de-a face cu un artist prolific, aflat la cea de a doua personală  în Călăraşi . Pictorul Niţă Anghelescu îl descria ca având „o dragoste puţin comună pentru meleagurile natale” , integrând  izvoarele plasicianului în ansamblul subiectelor preferate de artiştii călărăşeni. “Peisajele sale de câmpie, ori cele din balta Borcei, pline de atmosferă locală, apăsate parcă de aerul cald, fierbinte şi împâclat al Bărăganului, evocă, metaforic, starea socială şi natura aridă din zonă, în perioada interbelică.”
Dar nu numai pictura intra în orizontul de interes al oamenilor.   Organizarea serbării din data de 24 ianuarie 1933 de la Palatul Comunal a fost prilejuită de strângerea de fonduri necesare pentru ridicarea unui monument al infanteriei în Bucureşti. Urmată de un bal la care a participat  lumea bună a oraşului, adică ofiţerii garnizoanei cu doamnele lor îmbrăcate după ultima modă, distinşi magistraţi, membrii ai baroului, corpul didactic al „şcoalelor” şi funcţionari superiori ai judeţului , concluzionăm că întreaga atmosferă se plia foarte bine pe efervescenţa intelectuală a acestei aşezări de câmpie, unde aveau loc şi concertele de cântece populare şi religoase ale „Societăţii Corale Freamătul” condusă  de  C.N.Popărescu ori ale corului „Melodia” condus de N.Ionescu , dar şi reprezentaţii actoriceşti în sala Teatrului Comunal, care străluceau din când în când prin prezenţa marii artiste Maria Filotti  , nemaipunând la socoteală Liga Culturală care îi preocupa până peste cap pe literaţii urbei, animând prin activitatea ei şi prin personalităţile implicate, acest orăşel de câmpie care începuse să se modernizeze şi să se îndepărteze de memorabila descriere a lui Petre V. Haneş .
În această ambianţă, artiştii erau uneori o prezenţă incomodă pentru administraţia locală. Nemulţumirea lor cu privire la distrugerea cuiburilor de rândunele de la Primărie în timpul zugrăvirii ei, este consemnată în presa locală  ca o atitudine ecologică, dar şi de sensibilizare a celor care ar putea cu bunăvoinţă să salveze acestă minunată creaţie a providenţei. Sfârşitul artistic al anului 1933 fusese marcat în presa scrisă de avant-premiera expoziţiei lui Constantin Săndulescu un tânăr de 27 de ani aflat în „tandreţă cu pictura” . Aceste instantanee artistice ale anilor 1932 şi 1933 vor fi un preambul pentru Cenaclul artiştilor plastici din 1938, care va reuni elita „creatorilor de frumos” din oraş.
Monumentele publice nu constituiau o preocupare a administraţiei locale, dar păstrarea memoriei unei personalităţi a oraşului cum era V.N.Stanciu a determinat un grup de prieteni să-i ridice un bust modest la a cărui dezvelire, în data de 5 iunie 1933, au fost prezenţi Liga Culturală şi Nicolae Iorga .
Bustul lui Vasile N.Stanciu era monumentul iniţiatorului secţiei Ligii Culturale din Călăraşi şi susţinătorul ei până în anul 1930 când a trecut în nefiinţă. Statuia a fost realizată de Constantin Baraschi şi ridicarea ei a fost posibilă prin subscripţie publică. S-a preferat amplasarea sa lângă Liceul Ştirbei unde reputatul susţinător al culturii a fost profesor . Statuia era un studiu academic riguros care avea calitatea  de surprindere a unei psihologii impozante, şi credem că frumuseţea ei a fost admirată de călărăşeni măcar pentru faptul că autorul, Constantin Baraschi, era un nume sonor în sculptura românească. Prezenţa reputatului artist la Călăraşi, demonstra deschiderea intelectulilor locului către cultura de calitate, aşa cum reiese din numeroasele documente valorificate de cercetătorii istoriei pure, dar şi ai istoriei literaturii şi teatrului, Constantin Tudor, Nicolae Ţiripan, Ilie Rădulescu.
Statuia lui V.N.Stanciu nu a fost primul monument public închinat unei personalităţii a locului în prima jumătate a sec. XX. Din nefericire chiar primul război mondial a fost motivul preocupării oficialităţilor oraşului pentru ridicarea unui nou ansamblu de for public având caracter funerar, acesta fiind închinat soldaţilor căzuţi pe front pentru realizarea României Mari.  O repunere teoretică în valoare a acestei compoziţii a fost făcută cu ocazia sărbătoririi a patru sute de ani de la prima atestare documentară a oraşului . Statuia din bronz a eroului român, datează din anul 1925 şi este aşezată pe un soclu de calcar, fiind opera sculptorul bucureştean Theodor Burcă. Aceasta era închinată eroilor ucişi pe frontul primului război mondial, pe postament fiind menţionate numele celor căzuţi în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Doctorul Constantin Tudor conferă o notă de pitoresc descrierii monumentului. „Soldatul cu arma la baioneta pe care o ţine în mâna dreaptă, iar mâna stângă este dusă la frunte privind înainte, spre câmpurile de luptă ale inamicului” .
Reputatul specialist în  istorie vorbeşte şi de o achiziţie a muzeului din Călăraşi, repezentându-l pe Constantin Muşat  în contururile unei statuete din bronz, ca tipul ideal al personajului care şi-a pierdut viaţa în timpul primului război mondial.
Eroii anilor 1916-1918, ca şi cei din lupta antifascistă, a determinat o orientare a oamenilor locului către arhitectura cimiterială, criptele cu oseminte fiind amplasate în cimitirul central al oraşului, unde a fost realizat un simbolic mormânt comemorativ din marmură neagră.