Interviu Paul Hitter – ”Este un proces lung găsirea libertății și, desigur, o găsim de cele mai multe ori în interiorul nostru”

Sursa: Agentia de Carte

Artistul vizual Paul Hitter este o prezență care nu poate fi trecută cu vederea în lumea artistică autohtonă, creând chiar un stil bine conturat (Expersionismul Balcanic) într-o zonă de nișă, neacoperită până acum, așa cum spune și el. Dorina Cioplea a dialogat cu Paul Hitter, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, interviul fiind realizat în totalitate online. O discuție de două ore despre arta contemporană românească, proteste și protestatari, realități sociale și politice, asumări și fabricări de imagini dar, mai ales, despre magia care răzbate, indiferent dacă acesta vrea sau nu, din creierul creatorului. ”Expresionismul Balcanic este un mod de a mă exprima într-un stil descoperit de mine. Este, în fond, libertate pe pâine. Libertatea de a spune de multe ori ceea ce alții nu au curajul să spună. Este inspirat din lucrurile văzute de mine în România”, spune Paul Hitter. Un interviu sincer și direct.
hitter_paul_artindex_010(photo: Artindex)

Stilul tău este Expresionismul Balcanic, stil pentru care și militezi. Ce reprezintă, de fapt, Expresionismul Balcanic?

Hm, întrebarea aceasta este un soi de blestem. Am auzit-o deja de zeci de ori, și am răspuns la ea de zeci de ori, până m-am plictisit. Cred că deja sunt cunoscut, măcar în Bucureștiul ăsta bătut de soartă, și cred că nu are rost să explic din nou ce este Expresionismul Balcanic. Există deja atâtea interviuri în care doritorii, sau cei care nu mă cunosc încă se pot uită, există și un manifest al Expresionismului Balcanic, ce este postat deja online, dar care a fost lansat întâi ca un preview pentru câteva persoane alese pe muchie, apoi va fi lansat presei, și în final va fi și o lansare pentru publicul larg.

Dar, poftim: îți voi spune ce nu este expresionismul balcanic. Expresionismul Balcanic nu reprezintă impresii de fals om de cultură, nu sunt impresii de snob care își cumpără cărțile de la Cărturești, Expresionismul Balcanic nu este o artă demnă de a fi expusă la MNAC (nu știu de ce, dar pot bănui). Expresionismul Balcanic nu se vinde la lictiații- nu la noi, unde toți fac aceeași șmecherie obosită, adică își cumpără singuri lucrările ca să își ridice cota, Expresionismul Balcanic nu are legatură cu “controlul”, nici cu “Expirat”, nici cu “Vama Veche”.

Te întreb pentru că, până la urmă, vrei sau nu, ți-ai legat numele de acest stil. Și trebuie să ți-l asumi și, de asemenea, trebuie să îți asumi și întrebarea asta, care vine natural.

Chestia asta cu asumarea stilului am mai auzit-o, de asemenea. Voi ce înțelegeți prin asumarea stilului? Cum să îmi asum ceva ce chiar eu fac? Nu știu dacă înțelegi întrebările mele. Normal că mi-l asum, din moment ce este făcut de mine. Chestia asta cu asumarea stilului pare un clișeu. Cred că aici este vorba de ceva ce eu fac, cu seriozitate, de ani buni de zile deja, deci nu cred că se mai pune problema de asumare. Ne mâncăm unul pe altul, eu și stilul meu.

Spui că deja te-ai săturat de întrebarea asta, ”ce este Expresionismul Balcanic?”. Îți spun să ți-l asumi, adică să îți asumi posibilitatea de a fi întrebat și de o mie de ori, de o mie de oameni diferiți, evident, ce înseamnă acest stil. Tocmai, este copilul tău. Nu poți să îl naști și apoi să îi dai drumul în lume de capul lui. Și da, spune-mi cum vă mâncați unul pe altul. Acum cine conduce pe cine? Lumea deja te cataloghează.

Îmi asum, poftim :) ) Am ajuns un asumat deja. Îmi asum că pot fi întrebat de o mie de ori , dar îmi asum sau îmi rezerv dreptul de a spune ”hei, dacă te interesează, hai, fă-mă să îți răspund în alt fel la această întrebare”. Și nu este ca și cum îi dau drumul în lume de capul său, sămânța e plantată, acum udăm copacul. Mai tăiem din uscături. M-am apucat, într-un fel sau altul, de grădinărit, în grădina mea cu tablouri.

Eu asta încerc să fac :) )) Nu vreau un răspuns pe care l-ai dat de o mie de ori, pe care îl aveai deja pregătit, fiind aproape sigur că te voi întreba asta. Nu mi se pare drept față de arta ta.

Da, dar dacă îți răspundeam clasic, ai fi avut același interviu pe care l-au mai avut și alții înaintea ta. Deci bucură-te.  Și chiar te rog să îl publici așa cum este. Oamenii s-au obișnuit să li se dea un fel de pastilă universală, pe care să o înghită dintr-odată și să înțeleagă tot.

Păi într-un fel aproape că nu ai răspuns. Și, repet, nu vreau răspuns clasic, pentru că tu nu ești clasic. Și nici ceea ce faci nu e.

Ei, ne facem încălzirea ușor ușor. Da, deci revin. Dacă cuiva îi place ceea ce fac, ar trebui să îmi urmarească arta și ceea ce spun, să se documenteze. Nu mi se pare în regulă să răspund mereu acelorași întrebări. Sunt convins că, de exemplu, dacă l-ai intervieva pe Bruce Springsteen nu l-ai întreba neapărat ce înseamnă muzica rock.

Dar nici eu, ca jurnalist, nu pot spune cititorului meu ”du-te și uită-te pe interviul luat de cutare”. Și nici nu vreau o formulă universală.

Expresionismul Balcanic este un mod de a mă exprima într-un stil descoperit de mine. Este, în fond, libertate pe pâine. Libertatea de a spune de multe ori ceea ce alții nu au curajul să spună. Este inspirat din lucrurile văzute de mine în România. De prieteni întâlniți, din alte țări balcanice, din experiențele mele de imigrant. Din viață, în general. Este, într-un fel sau altul, un mare ”nu” spus artei abstracte și postmodernismului bombastic. Mi-am ales poate subiectele pentru că le-am simțit și pentru că am simțit și golul neexploatat. Bucata aceasta lipsea, așa că am revendicat-o eu. Orice artist este cumva un căutător de comori. Eu mi-am găsit comoara.

Din punctul meu de vedere tu nu spui ”nu” doar unor anumite stiluri artistice. Lucrările tale depășesc ideea de artă, trec în social, în politic.

Corect. Da, ai dreptate, Mă preocupă și socialul și politicul foarte mult. Deocamdată sunt, de la întoarcerea în țară, siderat de ceea ce văd în politic și social.

Spune-mi despre asta. De ce? Și cam ce crezi că poți schimba în mentalitatea oamenilor prin ceea ce faci?

Nu cred, sincer, că pot schimba foarte multe, O fac pentru că simt nevoia să o fac. Din experiența mea, totul rămâne cam la fel. De exemplu, luăm 1989 și o țara vecină, în 2014. S-a schimbat ceva? Același aranjament și, culmea, mulți din intelectualii români chiar au crezut. Mi se pare foarte amuzant cum Dan Perjovschi – fără să vreau neapărat să îl atac direct – și fără să am simpatii pro ruse, a făcut o adevărată tiradă împotriva rușilor. Scuze, dar privind din afară, pe americani îi sancționează cineva când invadează Irakul?

Spui că atragi atenția asupra acestor aspecte pentru că simți nevoia să o faci. În același timp, simți că ai vreo responsabilitate, ca artist, în a deschide ochii celorlalți?

Da, desigur că am o responsabilitate, Numai că, vezi tu, de multe ori masele nu sunt pregătite să o facă. Revenind la ce discutam înainte. Să ne gândim la ”1984”, de Orwell. Eurasia se lupta cu Oceania. Exact ce avem acum, Europa contra Rusia, Cei buni și cei răi. Să fim serioși! Jocurile se fac la alt nivel. Dar dacă încerci să explici asta, cei mai mulți se inflamează. Pentru că masele preferă să se lase antrenate într-o parte sau alta, să aduca flori la monumentul eroului ucrainian căzut pentru revoluție. Ei, acum utopia se întâmplă, dar puțini o văd.

Artiștii o pot vedea. Și totuși puțini sunt cei care o și exprimă. Și-au pierdut artiștii din curajul de a fi puțini nebuni și vizionari?

Păi dacă o exprimi ești luat la palme. Nu fizic neapărat.

Uite Bucureștiul. Lumea cultural-artistică este o mare gâscă. Mergem cu toții la proteste, pentru că e de bon ton. Dar dacă te ridici și pui cumva o întrebare incomodă ești luat la roșii. Mi se pare că mințile indivizilor în loc să fie deschise sunt închise. E ca și cum mi-ai spune mie acum să cred în Moș Crăciun.

Pe bune?

Hei! Eu cred. De fapt vreau să cred. E cu totul altceva. Tu ți-ai luat până acum ”roșii”?

S-a creat un fel imagine de vis a artistului și a omului de cultură. Imagine care este, bineînțeles, ușor exploatată.

Roșii, da, păi mi-am luat și de la un ONG al rromilor. Și de la oameni pe care îi cunoșteam și care s-au dezis de mine așa, elegant. Oameni care îmi propuneau expoziție la MNAC. Au dispărut. Pentru că nu m-am complăcut în mizeria lor și nu am avut timp să merg la proteste PRO LGTB. Am râs de prostestele cu Roșia Montană. Și tot așa.

În clasa a 2-a eu încă mai credeam în Moș Craciun. Ei știau deja că nu există. Acum am ajuns invers. Ei cred în el, eu nu. Se pare că am fost, totuși, mereu potrivit vârstei mele.

În ce crezi tu, atunci, Paul Hitter?

Ei, uite întrebarea asta îmi place. Cred în primul rând în mine. Sunt un egoist, bineînțeles, și cred că așa ar trebui să fie orice artist, într-o oarecare măsură. Cred că trebuie să merg mai departe. Oricine trebuie să meargă mai departe. Cred mai degrabă în lucrurile făcute decât cuvintele spuse. Cred în seriozitate și în puterea de a nu te plânge prea mult. Cred că lucrurile se întâmplă de multe ori așa cum trebuie să se întâmple. Cred că deși lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple, poți, prin sacrificu personal, să le muți chiar dacă uneori poate doar cu câțiva centimetri.

Este, într-adevăr, la modă să mergi la proteste. De unde știu că ești un revoltat veritabil? Mulți se revoltă pentru că așa fac și ceilalți.

Păi iți spun eu care este secretul. La protestele cu Roșia Montantă am fost și eu. Două zile. În prima zi, când am văzut câțiva indivizi pe care îi cunosc cum rupeau rândurile de jandarmi deja mi-a dat de gândit. A doua zi a pus capac să văd două troleibuze sau chiar trei blocate de protestatari iar jandarmii priveau impasibili. Asta după 20 de ani de proteste care au fost mereu îngrădite, bruscate, bătute, scuipate de Jandarmeria Română și politicieni. Ei și dintr-o dată ma trezesc că sunt la Stockholm. Măi să fie! Să fim serioși. A fost și ultima dată când m-am mai dus. Tocmai pentru că sunt un revoluționar veritabil și nu mă las spălat pe creier și dus de alții de nas. Și am mai întâlnit pe drumul spre casă oameni cu aceeași părere. Cu unii am păstrat legătura. Unii s-au dus în continuare, pentru că era la modă. Alții nu s-au mai dus. Dacă ești revoluționar, fii la tine acasă.

Îți și place rolul de revoluționar. Ești un rebel cu cauză sau fără?

Recunosc că o mai iau și pe arătură și devin uneori și fără cauză. Dar totuși îmi exersez revoluționarismul, așa că lasă-mă cu fetițele îmbrăcate etno care dădeau cu sticla în asfalt. Vă dau eu revoluții câte vreți. Mă cert pe stradă. Aproape mă bat cu șoferii care nu opresc la trecerea de pietoni. Astea sunt revoluții. Ia iesiți voi, mai revoluționarilor, cu bunicii voștri de mână la proteste. Că am tot văzut oameni care o țineau cu țara, nu ne vindem țara, etc. Păi și bunicii? Că nu au bani de medicamente.

Și totuși te afectează părerea oamenilor. Uite, ceilalți te-au făcut defensiv. De la prima întrebare m-ai atacat. Cum te păstrezi pe drumul cel bun?

Uf, asta cu drumul cel bun e cam încurcată, până la urmă. Fiecare are drumul său cel bun, tocmai de aceea evit să mai spun direct ce ți-am spus ție acum. Mă gândesc și că mulți dintre puștii ăștia vor crește și poate vor întelege într-o bună zi, totuși. Poate drumul cel bun al unora este să fie manipulați. Pe tine te-am atacat pentru că, sincer, am tot refuzat interviuri în ultima vreme, Am obosit să mi se pună același întrebări. Tu ești totuși pregătită, dar am avut oameni care nu citiseră nimic despre mine. Așa că am încercat să elimin din start.

Dar dacă vrei, îți pot spune: Expresionismul Balcanic este un gulaș. Un picior în fund dat unui polițist. Un fluierat în sala de operă etc. etc. etc.

Atunci de ce ai acceptat, de la bun început, să vorbim? Totuși vrei să ajungă la ceilalți ce faci. Altfel ai face doar acasă, cu draperiile trase.

Da, vezi, tocmai asta este, Acum chiar nu stau acasă cu draperiile trase, Dacă am fi avut același interviu ca ultimul sau penultimul sau antepenultimul, atunci de-abia s-ar fi chemat că stau acasă cu draperiile trase

Revenim la prima întrebare. Ce înseamnă pentru tine balcanic? Ce este și ce nu este caracteristic cu adevărat zonei? Ce e veritabil?

Chestia asta cu veritabilitatea… Arta nu trebuie să fie veritabilă, ce înseamnă artă veritabilă?

Arta este din start o minciună, o magie, noi suntem magicieni, păcălim, facem din nimic ceva.

Ce mai e veritabil în Balcani?

Mai sunt câțiva bătrâni, cărți, muzica, bucăți de muzică și bucăți – pentru că tot vorbim de mine – bucăți din picturile mele. Vezi tu, asta imi aduce aminte de o poveste. Inițiativa unui grup ce voia să prezinte Balcanii altfel străinilor. Și mi-au zis ”nu așa, bă, ca la tine. Că nu sunt ăștia Balcanii, cu băutură, cu țigani, arme, cuțite, bătăuși și nu știu ce”.

Eu cred că sunt și așa Balcanii, iar vesticii o știu prea bine, că s-au lovit de valuri de imigranți din Balcani. Și cred că așa a fost mereu. Vă recomand o carte, ”București și Stambul”, de Richard Kunisch (1861). Veți vedea că lucrurile stăteau întocmai ca acum.

Evident că te întrebam despre Balcanii tăi. Am învățat la georgafie de unde până unde se întind, la istorie cam ce amalgam de nații sunt în Balcani, dar vreau să știu ce parte a lor exprimi tu. Ce valori, ce tablouri. Și de ce. De ce rezonezi cu partea asta? Și da, ce sunt țiganii, rromii, în tot peisajul ăsta? Pentru că toate personajele tale sunt romanizate.

Balcanii plini de viață, Balcanii cruzi, periculoși, frumoși, mărul acela pe jumătate îmbietor și pe jumătate putrezit. Balcanii nebuni, bineînteles, Balcanii neserioși. Oricum, până la urmă lupta nu se dă neapărat în această fază. Lupta, în procesul artistic, o dau eu cu mine. Probabil, într-un fel sau altul, în Balcanii ăștia ai mei îmi fac un soi de autoportret.

Personajele nu sunt chiar toate romanizate. Am o mare pasiune pentru rromi, pentru că îmi par ultimele exemplare libere din Europa. Chiar dacă libertatea lor îi costă de multe ori scump. Și pentru că m-am simțit de multe ori destul de prigonit în țara mea, și mi-am luat și eu bocceaua la spinare, înspre alte părți, în căutare de sine și de locuri și lucruri mai bune.

Ai putea să trăiești așa? Ești liber sau nu? Sau la ce nivel…?

Este un proces lung găsirea libertății, și desigur, o găsim de cele mai multe ori în interiorul nostru, dar cred că și factorii exteriori ne pot influența. Cred că sedentarismul distruge de cele mai multe ori libertatea. Suntem cazați în viețile noastre mici și, de multe ori, ne este frică să ne schimbăm și job-ul, darămite să părăsim pe cei dragi. În felul acesta însă ne împăcăm cu o moarte lentă, mai ales artiști fiind. Acum, am observat pe de altă parte că există și o nebunie general, în ultima vreme. Toată lumea se plimbă.  E ca la proteste – mulți o fac din modă.

Libertatea înseamnă să poți lăsa totul și să o iei de la capăt oriunde altundeva? Pentru că tu, totuși, vrei nu vrei, te întorci la origini prin lucrările tale. La origini așa cum le simți și crezi tu.

În mine arde ceva, nu mă lasă să stau locului, de mic am fost așa.

Da, libertatea înseamnă și asta, înseamnă că atunci când nu îți convine ceva, să poți schimba, orice ar presupune asta. Și să îți dai seama că, de fapt schimbând nu pierzi nimic. Nu avem ce să pierdem pentru că în afară de ce avem în noi, nu luăm nimic. Ne luăm doar pe noi și ce am trăit, ce am citit.

Pentru a nu pierde, trebuie, de fapt, să nu ai nimic?

Îți răspund la întrebarea ta altfel: pentru a nu pierde, trebuie să nu ai nimic material.Să nu iubești materialul neapărat. Decât ca distracție pasageră. Asta o spune însă un om care apreciază banii. Pentru ceea ce putem face cu ei, bineînțeles.

Spuneai că ai simțit pătrățelul neexploatat și ți l-ai revendicat. Asta înseamnă că totuși nu vrei să pleci fără să lași nimic, chiar dacă nu vei lua nimic cu tine.

A, sigur, da, voi lăsa asta, sper. Încă nu îmi dau seama cu siguranță, s-ar putea ca totul să fie un balon de săpun. Ceea ce pot face este doar să tratez cu seriozitate. Restul va fi spus de trecerea timpului.

Și ți se pare că ești serios cu tine și cu arta ta? Cum poți fi serios?

Am trecut prin destule încercări ale lui Ulisse. Și trec în continuare. Dacă ai observat, eu am observat, pictez mai mult decât mulți dintre colegii mei de breaslă. Asta înseamnă seriozitate. Și pe lângă asta, nu ling picioarele niciunui galerist, cum fac mulți dintre ei. Nu am nici părinți bogați să îmi plătească chiria, cum au destui. Nu îmi rup capul cu droguri, știu și limita băuturii, am grijă de mine. Îți fac și 20 de flotări, îți alerg jumătate de oră. Îmi cumpăr singur culorile. Aș putea să fac 4 expoziții pe an cu chestii noi. Am și o slujbă stabilă cam de 9 ani încoace. Cred că este destul de serios.

Eu, personal, nu mai cred în destinul artistului totalmente neînțeles, damnat să-și facă arta în mizerie și să i se recunoască valoarea doar mult după ce nu îi va mai folosi asta. Adică după moarte.

Nici eu. Corect. Oamenii de genul ăsta sunt periculoși. Te trag în jos. Am întâlnit blazare și frustrare maximă în cultura română. Boemie prost înțeleasă. Oameni nedispuși la efort, oameni vânduți, aroganți. Ei, este o mare grădină zoologică.

Totuși, și rapiditatea cu care devii tu defensiv se poate înțelege greșit. Uneori poate părea tot o frustrare. probabil legată de invariabila gură slobodă a lumii

Cred că fiecare are posibilitatea, cu un pic de efort, să facă ceva. Sigur, mai ține și de noroc. Nu prea înțeleg la ce te referi când spui defensiv.

La cum ataci. Nu am început interviul prea drăguț :) )) Așteptai să-ți pun întrebări tâmpite și tu să ai posibilitatea să răspunzi obraznic.

Păi na, doar mă cheamă Hitter J)) Că tot suntem cu englezismele.

Cum nu cred în destinul artistului-victimă nu cred nici în susținerea ideilor cu violență. Cred că, mai curând. le faci un deserviciu.

Încerc să îmi dau seama dacă își susține cineva ideile cu violență. Și chiar dacă ar face-o, bănuiesc că ar fi doar un rol.

Violența e de foarte multe feluri.

Fiecare își joacă anumite cărți pe care le are. De exemplu eu am ochi albaștri și asta mă ajută.

Expresionismul Balcanic e cartea ta din mânecă? Ca artist, zic. Și, de ce nu? ca om. Ca adult.

Cred că a fost. Apropos, azi am găsit un as de pică pe jos, lângă un coș de gunoi. Îl am în buzunar la geacă. Dacă ne vedem vreodată la o bere, ți-l fac cadou. Asul din mâneca mea l-am făcut singur. Nu credeam că se va întâmpla, că mi se va întâmpla. Am fost și eu în situația aia nefericită, aruncam pensulele pe șifonier când aveam un eșec. Dar ceva din mine nu m-a lăsat nici să fiu prea mult timp trist, nici să mă las de pictat. Expresionismul Balcanic, tehnic vorbind, s-a născut în 2 săptămâni. În 2 săptămâni am coagulat ideea. Bănuiesc că lucrurile erau acolo. Uite, recunosc, eu l-am fabricat. Să lăsăm poezia și romantismul.

:) )) Bine ai venit!

Am gândit-o la rece, până la urmă. Altfel nu îl puteam coagula, bănuiesc.

Știi că public tot, nu?

Știu că de obicei informațiile astea nu trebuie să ajungă la public. Eu voi încălca regula, pentru că știu că toți fac același lucru, dar nu recunosc. Unii se mint și pe ei înșiși.

(Publică, normal, tot)

Și sigur, există și partea aceea mirifică, magică, pe care oricum nu o pot explica. Pe care o am eu în atelier în fața unei pânze.

Ei bine, despre asta vreau să vorbim.

Eeee, și tu acuma :) ) Bine, vorbim.

Despre magia fabricată care, de fapt, nu e fabricată deloc. Ai impresia că o conduci tu pe ea,

apoi îți dai seama că te conduce ea pe tine. Și tot așa. Oul sau găina?

Da. Cam așa. Mă gândesc de exemplu la făcut sex. Ha ha! Normal că te gândești, cum să fac, ce să fac, și funcționează și când te gândești, pentru că dacă nu te-ai gândi ai fi doar un animal. Dar, printre gândit, sau după gândit, nu mai gândești , și totul gândește pentru tine, sau se mișcă pentru tine, sau se întâmplă pentru tine. Deci există o parte fabricată, ca în orice lucru.

Nu oul sau găina.

Ci Cezarului ce este al Cezarului. Și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

Sincer, cel mai periculos, sau cu ce mă confrunt eu uneori este că totul se poate transforma într-o rețetă.

Lucrul pe care îl voi face eu la un moment dat va fi următorul: voi dispărea, voi refuza contactul cu Facebook, net, informație, și voi sta undeva unde nu voi fi artist pentru nimeni, decât la mine în casă. Mi-e dor de senzația asta. Am întâlnit o fostă colegă de la facultatea din Germania. Ajunsese propriul sclav.  avea succes, avea contract cu o galerie și nu făcea decât asta, până îi ieșise pe nas. Nu știu dacă este o rețetă, asta simt că trebuie să fac.

Simt că și succesul trebuie tratat cu respect. Am mai tras cu ochiul pe la alții. Însă este greu, pentru că ne place, nu? Să avem succes, să fim acolo, dacă până și lui Băsescu îi plac băile de mulțime…

Cum te simți când ești pus într-o situație oficială și lăudat și promovat și ți se dă o dimensiune care presupune, automat, și responsabilități față de ceilalți? Și nu te mai raportezi doar la tine și la arta ta. Te poate lua valul? Poate colegei tale i-au plăcut stabilitatea financiară și succesul.

Hm, într-o situație oficială… lăudat, mda cred că am fost mai mult sau mai puțin. Ce să zic? Este bine că totuși nu mi-a pus Dumnezeu mâna în cap încă, o iau totuși treptat și am prilejul să învăț pe drum cum să mă feresc de moarte sigură. Este bine că, după ce sunt lăudat, mă întorc la problemele cotidiene, și că rămân și eu, într-un fel sau altul, unul din mulțime. Am avut mult timp probleme cu termenul de artist. Eu nu sunt artist, poate Paul Hitter este artist pentru voi.

Eu pentru mine nu sunt și cred că asta m-a scăpat și mă va scăpa de multe neplăceri, grandomanii și chestii din astea.

Și totuși (iar mă întorc la începutul interviului nostru :) ), prima dată mi-ai răspuns cu mândrie și orgoliu. Supărat că ”și eu” întreb același lucru.

Aici nu este vorba de mândrie și orgoliu. Eu vreau să dau alte informații, nu mereu pe aceleași, ca o placă stricată. Un interviu ar trebui să fie, totuși, ceva unic. Se întâmplă aici și acum. Și nu trebuie neapărat să repete niște rețete.

Fie că îți place sau nu, discuția trebuie pusă într-un context, altfel vorbim amândoi degeaba.

Corect, dar îți spun că va fi mult mai interesant acum. Eu nu am lipsit de la lecțiile de literatură până într-a 10-a. Apoi am început golăneala. Introducere, desfășurarea acțiunii, intriga, etc. etc

Tu faci diferența dintre tine și Paul Hitter artistul pe care îl văd ceilalți. Când te oprești? când devii tu? Și pe cine lași să te vadă?

Păi nu, eu pentru mine sunt Paul Hitter. Nu sunt artist niciodată. Eu pictez. Și chiar când vă pare poate vouă că mă dau artist, că mă îmbrac mai fistichiu. Păi nu are nici o legatură neapărat. Eu umblu și în casă așa, de multe ori. Mă îmbrac cu haina mea de husar, ascult o muzică, beau un vin. Devin și eu un copil mare.

Da, dar unele lucruri totuși trebuie tratate cu seriozitate. Cum să mă las folosit de niște papagali care mă plimbă prin tot orașul în timp ce ei se simt eroi?

Poți spune simplu ”nu”.

Păi spun nu. Și nu numai. Încerc, am încercat să le arăt și celorlalți. Auzi, apropos, nu e ciudat că nu mai e niciun protest? S-au terminat cauzele?

Tu ce protest ai începe? Unul veritabil. Pentru ce cauză?

Cred că lucrurile trebuie schimbate în micro-cosmos întâi.

Lucrez și eu în România acum și observ, la locul de muncă, dacă este ceva pentru care s-ar putea revolta mai mulți, de multe ori sunt singurul care o face.

Care e partea fabricată din tine?

Ce am fabricat… Hmmm. Facem așa. La întrebarea asta îți voi răspunde după ce voi încheia capitolul. Dacă îl voi încheia. Sau măcar peste un an, doi.

Zi-mi altceva. Să nu fim doar protestatari în discuția asta. Cine îți cumpără lucrările? Ce fel de oameni?

Aici m-ai nimerit. Mi-au cumpărat oameni din toate categoriile sociale. Dar am câțiva pe care încep să mă supăr pentru că nu cumpără lucrări. Acel gen de oameni care dau sute de euro pe Converse și știu eu ce țoale și băuturi în cluburi, vin, se trag în poză cu mine, o ard în like-uri toată ziua, dar nu vin să zică ”Băi Paulică, dă, bă, și mie un tablou, măcar în rate. Și pe ăla l-ar avea pentru toată viața. Pantofii li se rup, țoalele de firmă la fel, telefoanele se strică.

Ce au cumpărătorii tăi în comun?

Pot să spun că mulți dintre ei au înțeles gluma în momentul în care au cumpărat tabloul. Am și câțiva ce au încercat doar să speculeze, sau au cumpărat doar ca să le afișeze. Ceea ce este, până la urmă, super în ordine. Sunt convins că dacă tablourile puteau fi purtate pe stradă, aș fi vândut de 10 ori mai mult. Dar vezi tu, un tablou îl cumperi, îl ții în casă și oamenii încep să nu se mai viziteze, se întâlnesc la bere în oraș. Așa că mulți nu mai au cum să cumpere un tablou, să își cheme prietenii și să le arate, iar ei, la rândul lor, să facă la fel cu alt artist. S-au cam dus vremurile alea. Multora din cei ce m-au cumpărat le place muzica țigănească.

Și îmi sunt oarecum similari.

Pot să spun că mi se întâmplă și lucruri amuzante. De exemplu vând un print cu 200 de dolari. Un print. Mor de râs.

Apoi, după cum știi, muncesc pe lângă, pentru a avea un venit stabil. În afară de asta, încă nu îmi fac griji, sunt încă tânăr, iar celebritatea aceea cu bani vine, cred eu, după 40 de ani. Mă gândesc, totuși, cu speranță că am un public tânăr și că mulți din ei peste 10 ani vor câștiga îndeajuns cât să mă cumpere.

Ha! Eram sigură că e un optimist pe acolo pe undeva, pe sub pălărie.

Eu chiar sunt destul de optimist. Nu prea am timp să stau supărat. Dar unele lucruri trebuiesc spuse pentru a fi îndreptate. Poate încep un nou trend. Cumpărați, fraților, tablouri și lăudați-vă cu ele. Că le cumpărați o dată în viață, dați odată 500 de euro. Și îl aveți nu numai voi, ci și nepoții.

Ziceai că îmi vei spune ce ai fabricat după ce vei încheia capitolul ăsta. Crezi că e un capitol?

Îmi este dificil să răspund la întrebarea asta, dar uneori simt că lucrurile se vor schimba la un moment dat. Poate nu fundamental, dar va fi o schimbare în arta mea.

Nu o voi forța, va veni de la sine. Până la urmă este firesc. La 50 de ani voi înțelege altfel lucrurile. Ori mă voi seniliza complet, ori… voi produce un nou eu.