Sculptorul Grigore Patrichi Smulţi

smulti_patrichi_grigore_artindex_01 Sculptorul Grigore Patrichi Smulţi
 (3 august, 1937- 14 decembrie, 2012)

de Ana Amelia Dincă
“Vă rog îninte de orice să aveţi în vedere că unui singur om nu-i este hărăzit totul, şi că nu trebuie căutat în lucrările mele cea ce nu stă în puterea talentului meu. “  Nicolas Poussin

Citatul menţionat mai sus era aşezat la loc de cinste în pliantul primei expoziţii personale a lui Grigore Patrichi. Prin acesta, tânărul licenţiat îşi lua o măsură de precauţie, atrăgând atenţia asupra faptului că sculptura nu era o treabă chiar atât de uşoară şi drumul greu pe care îl începea nu trebuia judecat în pripă. Perceput ca fiind unul dintre cei mai talentaţi artişti ai generaţiei sale, acesta încă nu îşi adăugase numelui cuvântul Smulţi, locul unde se născuse în data de 3 august 1937, într-o familie numeroasă. Greutăţile existenţiale nu fuseseră o piedică în calea învăţăturii, căci părinţii s-au îngrijit să îi dea la şcoală pe toţi cei şapte copii. Încă din primele clase viitorul sculptor desena, mai bine zis făcea caricaturi politice inspirate din ziare şi le punea la gazeta de perete. Dar nu numai hârtia şi creionul îl fascinau pe copilul Grigore, căci ambianţa de acasă, chiar munca perpetuă pentru supravieţuire i-au dezvoltat plasticianului anumite abilităţi. „Ne zicea mama azi trebuie să facem iaz că mâine punem cânepa şi azi aşa, mâine aşa, mi-a venit ideea să modelez în clisa aceea”. smulti_patrichi_grigore_artindex_07
Pentru Patrichi, se pare că modelajul era un joc frumos cu lutul şi motiv de exersare subconştientă a dexterităţilor, care îi vor fi benefice mai târziu, când nereuşita la Liceul de petrol din Ploieşti, putem spune, că a fost un noroc, şi nu datorită faptului că tânărul Patrichi a stat un an acasă şi a muncit la colectiv în satul natal, ci pentru că, între timp, tatăl său a aflat de existenţa unui liceu „pentru cei care ştiu să deseneze”. Astfel că, până în 15 septembrie, băiatul lui Patrichi din comuna Smulţi a plecat cu părintele său la Iaşi unde, deşi era zi de post, a mâncat cu noduri chiftele ca să nu-l mânie pe Dumnezeu şi să nu cumva să se opună reuşitei sale la examen. Dar totul a mers bine şi pe parcursul a două săptămâni toţi candidaţii s-au pregătit cu profesorul Nicolae Popa şi cu Mihai Cămăruţ, foarte bun acuarelist şi pedagog, care spunea cu vorbă blândă „e bine măi drăguţă, dar aicea şterge”. Specializarea se făcea încă din primul an de liceu şi Grigore Patrichi a ales sculptura pentru că acasă, stând pe malul râului, lua clisă şi o modela făcând caloian. Studiul sculpturii din perioada celor patru ani de liceu s-a desfăşurat sub îndrumarea sculptorul Eftimie Bârleanu, care supraveghea cu atenţie atelierul unde lucrau numai doi elevi, Grigore Patrichi şi Mircea Spătaru. Însă studiile liceale s-au încheiat şi după doi ani de stagiu militar tânărul plastician s-a angajat bibliotecar în comuna Corni ca să îşi mai uşuteze părinţii de greutăţile cotidiene. smulti_patrichi_grigore_artindex_09
În acelaşi timp, acesta aştepta cu nerăbdare toamna anului 1960 pentru a da examen la Academia de Arte din Bucureşti numai că, după mult doritul moment, aspirantul la Facultatea de sculptură a plecat la el în sat fără să aştepte rezultatul. Într-o zi, când era la cules de floarea-soarelui, fratele mai mic, George, a venit strigând în gura mare că a primit scrisoare de la facultate şi că răspunsul admiterii este favorabil. Patrichi nu plecase pe jos la Paris  ca înaintaşul său Brâncuşi, cum spune legenda, ci doar 18 km până la gară trăgând după sine valiza în care mama îi pusese cele trebuincioase, pentru a ajunge în Bucureşti să-şi continue studiile. Aşa s-a despărţit artistul de lumea copilăriei pe care o va evoca în chipurile şi în atitudinea personajelor de mai târziu. Dar în anul întâi de studenţie, împreună cu colegii Argeş Iepure, Adina Ţuculescu, Iosefina Fekete, Cristian Breazu, Patrichi a trecut prin toate secţiile, aşa cum prevedea programa, dar la toate, desenul era materia de bază. Având îndemânare la sculptură, optase în anul imediat următor, pentru această specialitate la clasa profesorilor Constantin Baraschi şi Andrei Sobotka, desenul desfăşurându-se sub îndrumarea monumentalistului Costin Ioanid.  smulti_patrichi_grigore_artindex_05
Timpul a trecut şi lucrarea finală de diplomă trebuia să fie în tonul epocii, adică de factură proletcultistă, dar Patrichi a expus alături şi portretele colegilor realizate în piatră. După absolvire, în intervalul 1966-1970, fiind repartizat profesor de desen în două sate, Niculeşti şi Ciocănari, artistul făcea naveta, abia în 1970 reuşind să revină în Bucureşti, unde se stabilise şi unde şi-a continuat activitatea didactică.
Prima prezenţă expoziţională a fost la Bienala din 1966 din capitală,  participând apoi la toate manifestările artistice de grup anuale şi bienale, saloane oficiale şi municipale, numai cu lucrări în materiale definitive, care s-au bucurat de aprecierea juriilor de selecţie. Majoritatea expoziţiilor personale au fost de desen, dar şi sculptură, fiindcă „nu poţi fi sculptor fără să ştii să desenezi”.
Expoziţiile din Bucureşti. O introspecţie în activitatea sculptorului ar pune lumină asupra implicării sale în meseria de creaţie, dacă ne este permis să numim prin cuvinte simple vocaţia de a fi sculptor. Pe strada Mihai Vodă, nr.2, la Amfora, galerie de artă din capitală care astăzi nu mai există, Patrichi îşi deschidea în 1970 prima expoziţie personală ce cuprindea sculpturi şi desene. Proiecte şi lucrări definitive au făcut obiectul tuturor expoziţiilor viitoare, care spre vârsta maturităţii artistului vor fi itinerate în mai multe oraşe din România (Brăila Tecuci, Galaţi, Slobozia, Călăraşi, Piteşti, Ploieşti). Ţinând cont de  detaliile intrinseci ale muncii dure cu materia scupturală, era destul de greu pentru tânărul Patrichi să deschidă curând o nouă expoziţie. Statutul de sculptor îşi intrase în drepturi şi peste trei ani, o altă prezentare de lucrări va avea loc la Galeria  Simeza. Comentariul său, Octavian Barbosa, definea scenariile de desfăşurare ale sculpturii lui Patrichi puctând sursa primitivă şi populară a acestor sculpturi care rezulta din simplificările formale.  Lucrările au fost comentate şi de Cristina Angelescu. Aceasta remarca faptul că „eroii sculptorului nu sunt sclavii spaţiului. Ei îşi caută mişcarea spre pământ, aplecaţi, ghemuiţi”. Direcţia imaginativă, care contura încă de la a doua expoziţie personală trăsăturile definitorii ale artei sale, va persista de-a lungul timpului şi se va identifica într-o operă unitară. Discreţia şi lirismul de care vorbea Virgil Mocanu se pliau foarte bine pe „echilibrul static al volumului ales-piatra poroasă…Gândite în mase primordiale asimetrice asupra cărora se intervine sumar pentru a desprinde un detaliu sau un gest semnificativ, sculpturile poartă în ele seninătatea idolilor apotropaici, sunt puternice fără agresivitate, absorbind lumina şi restituind-o îmblânzită”. smulti_patrichi_grigore_artindex_06
Dan Grigorescu observă o lume formală pigmentată de vechi elemente magice reiterată în stilista imediat următoare a artistului când formele vor fi epurate de orice detaliu. Esenţializarea elementelor în teme, materiale şi maniere diferite, stăpânirea anatomiei se articulau în jurul prezenţei umane după cum semnalează Caraman V. în nr. 9 al României Literare din 20 ferbruarie 1976. La Galeria Orizont în 1976, lucrările expuse se remarcau prin tăieturi drepte şi severe în piatra, care alteori se lăsa modelată în linii curbe, ce descriau ample volume sferice. Lemnul  evoca fragilitatea materialului supus cioplirii pentru a reda fluiditatea abia perceptibilă a torsurilor drapate.
După o experienţă artistică îndelungată, discursul plastic era în mod vizibil coerent în creaţiile din 1982, când expune pentru a doua oară la Căminul Artei (prim expoziţia aici avusese loc în anul 1976), ceea ce însemna o rămânere în interiorul aceleiaşi credinţe în propria lume imaginată. „Există o blândeţe în exuberanţa lor reţinută, în tăcerea lor, care nu este a pietrelor, deşi din piatră sunt făcute, ci a vietăţilor ascunse în ierburi şi frunze”…menţiona Octavian Barbosa despre sculpturile lui Patrichi.  Modul cum pruncul îşi escaladează mama, personaje istorice cu chipuri senine, portretele unor personaje feminine, odihna şi sacrificiul fiinţei, gestul de tandreţe faţă de un element animalier, păstrau într-o viziune unitară stilul lui Patrichi. Mircea Deac a fost cel care intuise bine poziţia sculptorului în arta timpului său prin izolarea „de mişcări artistice  efemere, de ideologii sau de şcoli improvizate de sculptură” urmând  drumul mistic al materiei, al formelor solide, bazate pe volumul bine studiat.    smulti_patrichi_grigore_artindex_03
Expoziţia de la Galeria Orizont din anul 1988 a fost dedicată memoriei tatălui său. Şaisprezece sculpturi îl omagiau pe bătrânul Patrichi, care mersese la Iaşi în vremea tinereţii sculptorului, pentru a-şi da feciorul la învăţătura artistică. Mircea Grozea, prefaţatorul catalogulului celei de a şasea expoziţii personale, comenta arta sa ca având rădăcini în ethosul popular. Acesta citându-l pe Octavian Barbosa susţinea ideea că lucrările erau adevărate „cuminţenii ale pământului”, situând demersul artistului în direcţia unui „primitivism de sorginte rustică” şi apreciind perseverenţa, energia , ponderea estetică în abordările sale. Pe de altă parte, era evidentă şi creaţia de monumentalist. Sculptura realizată în numeroasele tabere, unde a participat de-a lungul vremii, dar şi lucrările de mici dimensiuni, au acea tendinţă de grandios şi de solitudine, ce caracterizează materia amorfă. Dedicată de data aceasta mamei în vârstă de 89 de ani, expoziţia din 1993 de la  Galeria Orizont, se remarca prin „expresivitatea motivului ales, obţinută prin sintetizarea liniilor şi topirea detaliilor” (Radu Ionescu), prin puternicul caracter monumental. Sinteza la care ajunsese volumele, ritmul planurilor şi al liniilor, tenta bizantină surdinizată sau monumentală (Mircea Deac)  echilibra dialogul cu spaţiul şi cu teluricul, într-o consonanţă ideală. Această armonie a elansării pe verticală dar şi a  aderenţei cu lumea arhaică a pământului face o adevărată filosofie din sculptura lui Patrichi.
Începând cu anul 2001, începe să expună şi în alte oraşe, până la această dată, personalele sale având loc numai în Bucureşti.
smulti_patrichi_grigore_artindex_04
Expoziţiile din provincie. Un mare sculptor expune la Brăila-Grigore Patrichi Smulţi. Sub această titulatură era anunţată expoziţia şi făcute invitaţiile pentru vernisajul din 18 mai 2001, la Galeriile de artă ale municipiului unde era expusă o singură lucrare din marmură, restul numai sculpturi în piatră. Cu ocazia acestui eveniment, dr. Maria Stoica, critic de artă, vorbea despre autenticitatea operei lui Patrichi. Făcând o introspecţie în creaţia sa, aceasta observă că lucrările sculptorului s-au afirmat ca răspuns la „o chemare interioară în afara căreia viaţa, cu toate ale ei, şi-ar fi pierdut sensul adevărat. În sculptură a găsit bucuria, puterea şi curajul de a continua”.
Itinerarul lui Patrichi prin ţară continua. În luna mai a anului 2002  se deschide expoziţia de la Muzeul Mixt Tecuci, în iulie revine la Brăila cu douăzeci de lucrări în lemn, în august expune la Galeria „Atrium” a Muzeului Judeţean de Artă Prahova din Ploieşti (compoziţiile în lemn şi desenele au fost etalate în interior, iar sculptura în piatră, în curtea muzeului). Către sfârşitul anului artistul expune lucrări din piatră şi o singură compoziţie în grafit la Centrul Cultural UNECO „Ionel Perlea” din Slobozia, compoziţiile fiind itinerate la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi. În ultimele două oraşe menţionate se va reîntoarce în 2004.
La vernisajul expoziţiei de sculptură şi desen de la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, artistul, citându-l pe sculptorul Ion Vlasiu, expunea de fapt şi secretul succesului său tacit încă, în contextul mai larg al unui secol de artă românească. Reputatul său înaintaş spunea „lucrează până mori. Nu te uita nici înainte, nici înapoi. Lucrează ca să dai un sens prezentului , să te simţi ca un râu care curge”. Ne dăm seama că Grigore Patrichi a avut un respect profund pentru antecesorii săi fie români, fie străini, fie pictori sau sculptori, pe care i-a citat mereu şi ale căror cuvinte i-au fost călăuză. Expoziţia de la Galaţi, se remarca prin bucuria artistului de a se dărui pe sine materiei. Statica arhitectonică, maiestuozitatea unor personaje, modeleurile calme, fără goluri şi linii tensionate, induc în conştiinţa privitorului, elemente ale echilibrului şi ale raportului dintre materie şi gândirea sculpturală, prelungită prin cei doi fii, Bogdan şi Răzvan,  licenţiaţi în sculptură, care îl continuă şi îl universalizează pe artistul ce expusese aici, în anul 2005, patruzeci de lucrări în piatră, marmură şi lemn.smulti_patrichi_grigore_artindex_02
Există momente când artiştii trebuie să-şi înstrăineze opera din diferite motive. În cazul lui Grigore Patrichi acest lucru a fost grăbit de lipsa unui atelier, motiv pentru care plasticianul a donat peste 100 de lucrări de sculptură şi grafică Muzeul Dunării de Jos, Muzeului Brăilei, Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu -Quintus”, Muzeul Judeţean Argeş, Centrului Cultural UNESCO „Ionel Perlea” Slobozia Muzeului Brăilei.
Desenele. Grigore Partichi Smulţi este acel artist care escavează în etapele unei idei până când aceasta dobândeşte întreaga încărcătură emoţională transferată din propria-i structură în fiinţa materiei creatoare. Pentru a concepe un volum, plasticianul realizează mai multe schiţe premergătoare şi constatăm că acestea sunt reprezentări feminine. Puternica notă de senzualitate, melancolie şi mister a personajelor adus în faţa privitorului ca acea măsură a frumuseţii absolute apare în viziunea sa drept un imprevizibil ecran de expresivităţi ale chipului şi trupului. Curioasa, După baie, Blonda, Confidente, Melancolie, Gest, Tors, etc. sunt ipostaze de invocare a tuturor energiilor lăuntrice de care este capabil un astfel de subiect. Compatibilitatea dintre formă şi hârtia neutră, speculată de artist astfel încât materialitatea ei şi desenul să intre în dialog indestructibil, completează formula orizontului vizual aflat sub semnul devenirii în zecile de schiţe unde compoziţiile se constituie din câteva linii sumare, unificatoare ale întregului. De multe ori acestea se transformă în nelinişte, în scriere, în dezinvoltură, trecând dincolo de puterea de conturare a gestului obişnuit. La un moment dat personajul devine volumetric semn că desenul şi-a împlinit menirea de relevare a unei viitoare sculpturi. Sunt însă şi compoziţii de o picturalitate evidentă şi privindu-le ne dăm seama că Grigore Patrichi ar fi fost în egală măsură un pictor de talent.
Personajul masculin apare în mod excepţional în grafica sa şi nu într-o apoteoză a atributelor caracterologice, evocarea fiind legată mai mult de partea nostalgică a unei prezenţe fără rezonanţă existenţială spectaculoasă. Bunicul, Amicii, Ştrengar, Portret, sunt chipuri scoase din anonimat şi introduse într-o altă dimensiune alături de Narcis şi un Saltimbanc.
Nici în desenul premergător şi nici în sculptură plasticianul nu a fost atras de extravaganţele expresiei plastice, ci a rămas ataşat de forma echilibrată care să exprime clar o idee.
Patrichi sculptorul. Sculptor figurativ, Grigore Patrichi Smulţi, speculează cu atenţie fibra materiei care îl conduce spre o idee şi apoi către o formă definitivă de metamorfozare a căutărilor plastice. Acestea sunt o pledoarie pentru raţionalitatea şi echilibrul desăvârşite în materiale definitive. Piatra de Boşchioi, preferată de artist datorită calităţilor apropiate marmurei în urma unei bune finisări, este utilizată în paralel cu piatra mai moale de Podeni, ori cu marmura de Moneasa, la care se adaugă grafitul, un material industrial, folosit în mod excepţional. Disecat în aceleaşi forme clare, uşor de cuprins cu privirea, lemnul se supune criteriilor artistului de a şti cum să cuprindă pe suprafaţa sa motivul şi de a-l adapta unei structuri vizuale destinată prin dimensiunile mai reduse, spaţiului interior. Fie că este peren sau efemer, materialului nu îi este sieşi suficientă cromatica naturală a suprafeţei deja prelucrată. Atunci, toate acele lucruri făcute cu meşteşug sunt regândite şi recromatizate prin aplicarea unei substanţe apropiată efectelor plastice ale bronzului.
Sculptura lui Grigore Patrichi Smulţi este diversificată în unitatea stilistică a operei, uneori evocând acea „fantasia” prezentă într-un număr restrâns de lucrări. „Năluca”, piesă aşezată într-un orizont de aşteptare prin conceperea ei drept proiect pentru un viitor monument public este interesantă prin soluţiile găsite pentru a face vizibil invizibilul lumii, se remarcă prin rotunjimile volumelor în acord cu fluxul energiilor cosmice, relaţionare susţinută de un tip de poliaxialitate completat de culoarea neagră cu ajutorul căreia sculptorul a trasat verticale pe suprafaţa polisată a materiei.
Dar printre compoziţiile mai apropiate de rigorilor clasice de a gândi în piatră o anumită idee, există în creaţia lui Grigore Patrichi Smulţi, lucrări cu angulozităţi mai pronunţate, de o lizibilă alternanţă între plin şi gol, ceea ce permite balansul luminii şi umbrei pe suprafeţele supuse acţiunii dălţii. Multe din obiectele în piatră amintesc  zeităţi născându-se din monolit pentru a popula pământul transformat în locul sacru de expunere a unei trilogii asemănătoare cu relicvele arheologice ivite din vechea fiinţă a civilizaţiilor. „Zenit”, „Jurământ” şi „Cititor în stele” se integrează aceleiaşi tipologii a „Spectrului foamei”. Această sculptură este un aspect al dramelor existenţiale ale omului, de care artistul este interesat, ilustrând astfel un proverb ardelenesc referitor la un personaj care era atât de flămând şi sărac încât norocul l-a părăsit inclusiv la pomană şi a murit cu lingura în brâu. Plasticianul a ataşat preferinţelor sale pentru subiecte folclorice inclusiv simboluri biblice regăsite în Geneză. „Eva” reprezentată având capul înclinat, ceea ce evocă o dublare a vinovăţiei pentru alungarea omului din rai, este definită în forme rotunde, feminine, artistul jucându-se cu geometriile, la fel ca în „Cugetare”, replică a păcatului şi sacrificiului, căruia îi opune starea de levitaţie, elansarea preferând discursul sculptural aflat în simbioză cu lumea solului. O întoarcere la 180 de grade în ceea ce priveşte modul de eviscerare a materiei impus de textura lemnului se observă în seria de sculpturi „Chipuri şi nechipuri”. Conturată pe reprezentarea corpului uman cu accent pe gest şi pe sugerarea trăirilor interioare ale personajelor, care se eliberează din statutul de a fi condamnate la nefiinţa lemnului, acesta captează încremenirea şi inocenţa, de unde abia bănuim strigătele lor surdinizate. O direcţie interesantă a tensionărilor subconştiente ale plasticianului se poate detecta în fragmentele de creaţie unde schiţele dezvăluie proiectarea şi disecarea ideii care urmează să fie inserată în viitorul volum conceput. Majoritatea desenelor premergătoare au o constanţă stilistică însemnând robusteţe şi stabilitate ca principii regăsite în forma rezultată, de multe ori incongruentă cu fragilitatea şi personalitatea  modestă şi generoasă a artistului, care şi-a găsit un corespondent în permanenta aspiraţie solară a individului.