Vadim Creţu: Poetul naturii şi al misterului

 

de Alina Petrescu
Istoric de artă, MNARcretu_vadim_ax_4
“Frumosul în artă este adevărul, scăldat în impresia pe care ți-a transmis-o un aspect al naturii. Nu fac parte dintre acei artiști care lucrează pe fragmente. Scopul meu este să exprim viața. Îmi trebuie un model care să trăiască cu adevărat.”
Jean Baptiste Corot
cretu_vadim_ax_3
Fiind un spirit universal dar şi un tradiţionalist în adevăratul sens al cuvântului , pictorul Vadim Creţu nu poate fi înregimentat în nici un şablon stilistic, ci se conturează mai degrabă ca un pictor solitar, conştient de propria sa valoare, dar incapabil să se identifice cu tiparele impuse de societatea contemporană. Reinventându-se în permanenţă, pictorul caută în realitatea înconjurătoare acele subiecte, care să-i trezească imaginaţia şi să-l determine să găsească esenţa lucrurilor dincolo de banalitatea formelor acesteia, şi să le recompună într-o nouă sintaxă urmărind firul narativ al subiectului ales. Pictorul consideră că orice lucru ascunde un mister, iar mesajul operei este „cheia, care permite accesul spre misterul aflat în spatele oricărui lucru pe care îl vedem.

Întrecerea cu sine însuşi
Încă din primii săi ani de studiu, a fost inspirat de rigoarea academistă a artei ruse şi de moştenirea deloc neglijabilă a unei culturi uriaşe şi cosmopolite, care cunoştea -  în perioada destrămării fostului „imperiu sovietic” – o perioadă de decadenţă . Din perioada studiilor liceale din Chişinău, pictorul îşi amintea cum unul dintre profesori îi cerea să facă numeroase crochiuri pe săptămână şi, ca mai toţi artiştii basarabeni, a devenit un excelent desenator „Îmi amintesc de un profesor din anii de liceu, care ne cerea să adunăm în mapă desene după chipurile călătorilor care treceau pe peron sau care dormeau prin sălile de aşteptare, convins fiind că performanţa artistică ţine de latura cantitativă a reprezentărilor cât mai corecte după diversele aspecte ale realităţii.”, dar şi faptul că inepuizabilele exerciţii de culoare şi desen „ajungeau inevitabil într-o fundătură simplistă”. Experienţele artistice, trăite în această perioadă, i se par artistului sterile, chiar dacă acestea pun bazele evoluţiei sale ulterioare.
Odată cu deschiderea graniţelor în 1989, pictorul Vadim Creţu, redobândindu-şi cetăţenia română, soseşte în România la studii şi face parte din prima promoție de studenți a profesorului Ştefan Câlţia, din cadrul fostei Academii de Arte „Ion Grigorescu” şi actualei Universităţi Naţionale de Arte din Bucureşti. Oscilând între rigorile unei arte decadente şi aspiraţiile sale revoluţionare de tânăr în căutarea propriului său drum, pictorul îşi aminteşte, cu nostalgie, că adevăratul său moment de trezire artistică a fost întâlnirea cu maestrul Ştefan Câlţia „Întâmplarea – mai mult decât fericită, consider eu – a făcut să fiu repartizat la clasa maestrului Ştefan Câlţia, care mi-a oferit încă de la început o cu totul altă perspectivă asupra picturii faţă de cea cu care plecasem de acasă. Mai precis, a fost prima dată când am înţeles de ce artistul plastic nu trebuie să reprezinte ceea ce vede, ci ceea ce se află în capul său….”
Artistul nu neagă importanţa studiilor basarabene pe care le numeşte sugestiv „ perioada de întrecere cu mine însumi”, dar nu se poate opri să constate că, fără întâlnirea cu maestrul său, ar fi rămas la stadiul de bun executant şi nu de artist în adevăratul sens al cuvântului „dacă Ştefan Câlţia nu mi-ar fi deschis ochii asupra importanţei semnului plastic, adică asupra cheii care permite accesul spre misterul aflat în spatele oricărui lucru pe care îl vedem”.  Ştefan Câlţia a fost şi va rămâne mentorul artistului şi, mai presus de orice relaţie profesională, este prietenia care-i leagă pe artişti.
Al doilea moment de cotitură în creaţia pictorului a fost întâlnirea providenţială cu un comerciant de artă francez, care a sosit în Bucureşti, în anii 1995-1996, pentru a căuta mână de lucru ieftină, pentru a comercializa copii profesioniste după operele unor mari maeştri ai picturii occidentale.  Pictorul Vadim Creţu a fost angajat de francez,  încă din perioada studenţiei, pentru a face copii şi interpretări după operele lui Caravaggio, Veronese, Velasquez, dar şi după operele americanului John Singer Sargent. Vizitele în marile muzee, contactul cu operele unor mari artişti, dar şi numeroasele copii realizate şi-au pus amprenta asupra stilului şi viziunii artistului prin rigoarea compoziţiilor sale, prin capacitatea de-a acoperi suprafeţe mari şi prin uşurinţa cu care acesta poate să realizeze portrete sau peisaje.
cretu_vadim_ax_5
Natura, o profesiune de credinţă
Opera pictorului Vadim Creţu, revendicându-se din clasicismul şi rigoarea tradiţionalistă
a artei vechi, pare, la o primă vedere,  extrem de facilă şi confortabilă privirii spectatorului prin banalitatea ei. Pictorul nu neagă aportul predecesorilor săi la evoluţia picturii ca gen artistic, se foloseşte de cunoştinţele deprinse în anii săi de studiu şi încearcă să-şi fundamenteze propriul demers artistic pe baze solide. Maestrul său îl îndemna să încerce să găsească misterul,  în formele aparente ale obiectelor din realitatea înconjurătoare, iar discipolul, pe urmele profesorului său, încearcă să descopere esenţa lucrurilor şi să o înfăţişeze prin intermediul unei picturi figurative, clasicizante, familiare privirii publicului amator de artă. Spre deosebire de Ştefan Câlţia, acesta nu se regăseşte în experienţele onirice sau suprarealiste traversate de maestrul său, ci se identifică cu resursele inepuizabile ale realităţii înconjurătoare, considerând natura singura instanţă legiuitoare. Deşi Vadim Creţu poate fi considerat un tradiţionalist la nivel formal, noutatea demersului său constă în reinterpretarea rigorilor clasice pentru a putea satisface şi susţine mesajul „cheia” operelor sale.  Pendulând între impresie şi expresie, creaţiile sale sunt construite, indiferent de genul abordat, asemeni unor portrete.
Viziunea sa artistică, similară cu cea a marilor maeştri, este una clasică, tradiţională, dar novatoare prin semnificaţiile intrinseci ale subiectelor abordate. Deşi la nivel formal artistul este tradiţionalist, din punct de vedere ideologic acesta încearcă să ne comunice cu ajutorul unui cod numai de el ştiut ceva din misterul trăirilor, emoţiilor şi sentimentelor sale. Din acest punct de vedere, operele sale pot fi considerate adevărate confesiuni, iar creaţia sa, în integralitatea ei, un jurnal ale cărui pagini se cer descoperite şi citite.
Pictorul Vadim Creţu poate fi considerat în egală măsură un desenator excepţional, precum şi un colorist extrem de abil. Printre liniile riguros construite şi exuberanţa cromatică, nu ne putem opri să constatăm că artistul manifestă o preferinţă pentru peisaj, mai ales în ultima perioadă a creaţiei sale (ne referim la ciclul intitulat Grădini). Oricum indiferent ce gen artistic ar aborda, pictorul îşi asumă cu responsabilitate menirea de artist, precum şi dificultăţile inerente travaliului artistic. Astfel abordează cu entuziasm şi seriozitate portretul şi peisajul, definindu-l pe ultimul ca fiind alcătuit din „o sumă de portrete”. Acesta este construit asemenea unei hărţi, animate de exuberanţe, armonii şi subtilităţi cromatice. Natura, principala sa sursă de inspiraţie,  îl influenţează printr-o multitudine de forme şi de subiecte, veritabile „portrete” ale realităţii. Oscilând între impresia provocată de subiect şi expresia acestuia pe pânză, demersul artistului este unul extrem de serios şi riguros construit.
cretu_vadim_ax_2
Opera, ca testament artistic
Superioritatea peisajului, ca gen artistic predilect în creaţia pictorului, precum şi diferenţa faţă de portret sunt surprinse în afirmaţia pictorului „un peisaj este o sumă de portrete, pentru că fiecare element al acestuia reprezintă personificarea a ceva – a cerului, a copacului, a dealului, a florilor sau a norilor – şi, în mod evident, este mult mai simplu să pui pe pânză chipul unui om la care priveşti în mod direct, decât să faci portretele unor entităţi fizice complet diferite, despre care se spune că sunt banale lucruri neînsufleţite, deşi există păreri de luat în seamă care susţin contrariul, panteismul de pildă fiind una dintre ele.” Peisajul, prin complexitatea subiectelor pe care i le oferă artistului, este considerat genul preferat al portretului, deoarece acesta însumează toate celelalte genuri ale picturii.
Natura a fost, pentru pictorul Vadim Creţu, mediul în care acesta se simte cel mai bine şi, de aceea, devine principala sursă de inspiraţie pentru creaţiile sale. Uimit în faţa frumuseţii şi diversităţii acesteia, pictorul regăseşte bucuria şi inocenţa copilului care încearcă să le împărtăşească tuturor descoperirile sale. Fiind un pictor de atmosferă, artistul a fost fascinat de echilibrul perfect al elementelor din natură, dar şi de rafinamentul acordurilor de lumină şi culoare. Ceea ce-l diferenţiază de alţi peisagişti ai generaţiei sale este poezia luminii calde, mediteraneene, care impresionează privitorul prin strălucirea ei.
Umanismul pictorului Vadim Creţu, exprimat prin intermediul sentimentelor şi trăirilor sale, se regăseşte în peisajele sale prin felul în care acesta selectează şi compune imaginea, prin gingăşia şi delicateţea culorilor, dar şi prin intensitatea contrastelor cromatice. Grădinile devin astfel pentru el o evadare din societate, dar şi un mijloc de-a se regăsi ca individ. Solitar din fire, pictorul se refugiază într-o lume, pe care o consideră ideală, plină de frumuseţe, linişte şi echilibru. Liniştea acestor colţuri este animată doar de subtile, dar intense, armonii şi contraste cromatice, care subliniază prezenţa unor flori sau elemente vegetale care conferă unicitate acestor locuri paradisiace.
Mai mult decât oricare peisagist contemporan, Vadim Creţu este un rafinat, discret şi meticulos poet al luminii şi al simplităţii clasice. Familiaritatea, cu care artistul îşi imortalizează impresiile cele mai tainice, conferă operei sale valoarea unor confesiuni intime, pline de savoare şi mister. Opera sa devine un veritabil testament artistic, a cărui valoare inestimabilă rămâne să fie confirmată odată cu trecerea timpului. Artistul nu a rătăcit prin locuri mai mult sau mai puţin sălbatice, ci a trăit peisajul locurilor respective cu intensitatea unui călător sentimental, care doreşte să imortalizeze clipa şi nu se desparte cu uşurinţă de amintirile lui.