Am folosit în mai multe postări termenul de “maestrul” sau “mentorul” meu pe cărările încâlcite ale artei. El este:

 Tudor Octavian

Îl cunosc încă din studenție când i-am urmat cursul de pamflet. A fost un an de delicioasă avanpremieră a pastilelor sale scriitoricești din mai multe cotidiene bucureștene din anii care au urmat până azi când îl gasiti in Jurnalul National.

Omul ăsta este o desfătare, un povestitor înnascut. Jonglează amețitor cu idei și cuvinte și, pe mine cel puțin, m-a copleșit cu generozitatea și cu sinceritatea lui.

Deși spun că l-am întâlnit în facultate, au trecut 12 ani pâna la reîntâlnirea care s-a transformat în amiciția protectoare de care mă bucur azi. A fost o reîntâlnire sub semnul șansei.

Samânța dragostei pentru artă exista latentă în mine dintotdeauna cred. S-a întâmplat însa ceva în cei doi ani pe care i-am petrecut în America. Un bombardament cultural în circuitul ambasadelor din Washington, impactul năucitor al muzeelor new yorkeze și al galeriilor din “the meat packing district”, toate au stropit grăuntele ăla și m-am întors cu un lăstar în creștet. Îl simțeam acolo și, cum se întâmplă uneori în viață, primești ceea ce meriți. De unde și vorba “ai grijă ce îți dorești”.

Îmi amintesc foarte clar după amiaza de toamna din 2007 când am vazut peste drum de televiziune crestetul alb și freza ondulată a lui Tudor Octavian. Nu era cu fața înspre mine dar am știut că este el și că este acolo în acel moment pentru ca eu sa îl întâlnesc. Privea peste gardul unor ateliere din Pangratti. Am luat-o literalmente la fugă, am ieșit din curtea TVR și l-am interceptat în capatul străzii. M-a întâmpinat firesc cu un salut. Ne mai întâlnisem în diverse împrejurări jurnalistice sau pe la târgurile de cărți dar niciodată conversația nu luase avânt peste nivelul politețurilor de conjunctură. De data asta i-am spus “mă puteti ajuta cu un sfat pentru a cumpara câteva tablouri pentru acasă?” A zâmbit ca o apă adâncă. “Pai treci pe la mine când ai timp și stăm de vorbă.”

Așa a început. Cu o întâlnire pe stradă, apoi cu o primă vizită în apartamentul-muzeu de la Bucur Obor și a continuat cu multe întâlniri-școală pe la târguri de artă, prin galerii, la centrul de înrămat sau la case de licitații si după amieze petrecute în universul biroului său, al tablourilor și al monologurilor pedagogice din care îmi place să cred că am priceput cât mai mult.

Au trecut mai bine de doi ani de atunci pe care îi puteți vedea descriși partial în articolele acestui blog. Cum sunt eu față de început? Ceva mai structurat în neștiința mea și recunoscator pentru toate ocaziile și tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut prin intermediul și cu ajutorul artei. Poartă al carei prag l-am depășit datorită lui Tudor Octavian, călăuza.