Corneliu Ostahie     Artisti, ateliere, galerii – Ghid facultativ de incantat privirea

Daca, prin cine stie ce întâmplare fericita, veti ajunge vreodata în casa lui Augustin Costinescu, uitati-va cu atentie la calorifere. Sub unul dintre ele veti descoperi doua bucati de scândura înnegrite de vreme, dar tocite de pasi ilustri, printre care si  cei ai lui George Vraca.

Povestea acestor umile obiecte este una sentimentala prin excelenta. Ele au fost recuperate de pictor dintr-un morman de moloz în urma cu 22 de ani, când s-au schimbat podelele scenei  de la Teatrul Nottara. Pe vremea aceea, Augustin Costinescu lucra în respectiva institutie ca pictor executant, sub directa îndrumare a scenografului Radu Boruzescu. Legaturile cu lumea teatrului au început însa cu mult timp înainte, pe când avea doar 15 ani. Era elev la Liceul de Arta din Oradea, în clasa a VIII-a, si tocmai fusese declarat repetent pe motiv ca nu dovedise suficienta silinta la orele de educatie fizica. Dupa acest neplacut eveniment din biografia sa scolara, capul familiei  l-a înscris la cursurile serale ale Liceului Gojdu. Mama sa nu s-a împacat însa cu situatia. Ea îsi dorise cu ardoare ca fiul ei sa devina artist. Facuse tot ce-i statuse în putinta pentru aceasta. Înca de pe când copilul avea  5-6 ani îi punea în fata, în loc de jucarii, albume de arta cu reproduceri dupa lucrarile maestrilor Renasterii, îndemnându-l sa deseneze si sa coloreze. Eforturile ei au dat roade în timp, micul Augustin reusind sa ia chiar niste premii la diverse concursuri de arta plastica. În consecinta, cu atât mai putin era  dispusa sa vada cum visul sau se naruie din cauza unui profesor de sport care fusese de parere ca flotarile si aruncarea mingii la cos sunt mai importante  decât orice aptitudine intelectuala sau talent artistic.

Prin urmare, si-a luat baiatul de mâna si a batut la usa directorului teatrului din oras. Acesta, placut impresionat de lucrarile din mapa adusa ca argument în vederea dobândirii job-ului, l-a luat pe lânga el ca pictor de decoruri colaborator, munca pe care a facut-o cu multa dragoste pâna la absolvirea liceului. Dupa bacalaureat a plecat la Bucuresti sa-si încerce norocul la Institutul de Arte Plastice. Noroc pe care nu l-a avut de  prima data, influentele de tip austriac cu care se procopsise în singurul an petrecut pe bancile   liceului de arta si care erau  vizibile în maniera lui de a desena si colora nefiind pe placul comisiei de admitere de pe malurile Dâmbovitei. Ulterior a intrat la institut, iar dupa ce l-a absolvit s-a trezit trimis profesor la Liceul Militar din Breaza. A demisionat dupa un an si a revenit în Capitala, unde si-a încropit un mic atelier pe strada General Dona.

Un timp a fost sustinut financiar de familie, dar în cele din urma a trebuit sa se angajeze, mai întâi  la Opera, tot ca pictor executant, iar dupa aceea la Teatrul Nottara, unde a lucrat patru ani batuti pe muchie. În 1975, dupa ce a obtinut  premiul tineretului la o expozitie de anvergura nationala, a decis ca sosise momentul sa-si ia destinul de pictor în propriile mâini, fara a mai depinde de sefi si de programe de lucru hotarâte de altii. Ruptura de teatru a fost însa doar formala, pentru ca el a iubit enorm aceasta lume speciala si a continuat s-o zugraveasca în multe din compozitiile sale.

“Salata de culori”

“Daca m-ai întreba cum pictez, ti-as raspunde fara ezitare ca eu nu pictez. De pictat, au pictat cei mari – Michelangelo, Rafael, Tintoretto, eu doar traiesc din pictura”, mi-a declarat la un moment dat artistul în timpul discutiei pe care am avut-o cu el acum câteva luni în atelierul sau de la mansarda unei vechi cladiri din centrul Bucurestiului.

Dincolo de modestia bine strecurata printre aceste cuvinte, exista si un sâmbure de adevar în spusele maestrului, mai ales daca luam în considerare anii tineretii sale, când trebuia sa-si dea lucrarile pe un borcan de miere sau pe o bucata de brânza unor clienti trimisi de bunii sai prieteni Ion Pacea si Constantin Piliuta. Acesta din urma, în stilul sau abrupt si pitoresc, îl mai si admonesta pe deasupra: “Ce e cu salata aia de culori de pe pânzele tale? Tu nu vezi ca lumea e plina de griuri?” Aici ar trebui sa facem o pauza sau chiar sa renuntam la aduceri aminte si sa vedem mai de aproape ce voia sa spuna, de fapt, Piliuta cu acea “salata de culori”. Evident, era o sarja amicala prin care autorul ei recunostea indirect existenta în imediata lui vecinatate a unei alte viziuni estetice, fundamental deosebita de a sa.

Pictura lui Augustin Costinescu surprindea si atunci, si suprinde si acum printr-o extraordinara vitalitate cromatica, a carei explicatie de ordin psihologic nu poate fi alta decât natura   interioara solara, calda si temperamentala a creatorului ei. Culorile aprinse, comunicative si incitante – galbenul, portocaliul si rosul – sunt întâlnite frecvent, participa efectiv la construirea formelor si nu doar la evidentierea picturalitatii lor, tin adesea loc de valoratie si reusesc sa pastreze în centrul atentiei toate elementele tabloului, ca si cum perspectiva s-ar comprima instantaneu, eliberând însa volumele din capcana dinamicii ei.

Este o pictura plina de subtilitati compozitionale, dar si de unele accente polemice implicite, maestrul manifestând o aversiune nedisimulata fata de cubism si fata de toate experimentele care se abat de la legea de fier a reprezentarii armoniei naturii si a cosmosului în general. (“A treia dimensiune nu exista, este o inventie a neputinciosilor, pentru ca ochiul uman are o deschidere de 180 de grade si nu de 360!”; “Braque si Picasso zgârie ochii.” ; “N-o sa pictez niciodata un om strâmb sau un copac strâmb pentru ca asta ar însemna sa renunt la iubirea datorata naturii si  proportiilor divine ale fiintei umane” etc).

Delimitându-se atât de categoric de unele curente, era de asteptat ca Augustin Costinescu sa se revendice de la altele, opuse acestora. Lucrurile nu stau însa deloc asa, este practic imposibila orice încadrare riguroasa în canoanele vreunei directii artistice anume, dupa cum singur afirma: “Am fost influentat de toti marii artisti – de la Giotto la Paul Klee. M-au influentat nu numai pictorii, ci si arhitectii, si sculptorii. De la toti am învatat câte ceva, dar nu m-am asezat în descendenta estetica a nimanui. La ce mi-ar fi folosit o asemenea încolonare, când placerea mea e sa ramân eu însumi, iar acest principiu de viata a prevalat întotdeauna în cazul meu asupra principiilor artistice doctrinare?” O întrebare retorica, desigur, care devoaleaza o data în plus conceptia hedonista ce defineste dualitatea inseparabila om-artist identificabila sub numele de Augustin Costinescu.

“Ut pictura poesis”

Departe de a fi  facila, decorativa sau “populara” , pictura lui Augustin Costinescu se bucura de un succes comercial indiscutabil si de invidiat. “Am peste sase mii de lucrari raspândite în toata lumea. Numai pigmeilor nu le-am dat, dar nu pentru ca  as avea rezerve legate de gusturile lor artistice, ci pentru ca pur si simplu nu am avut prilejul sa întâlnesc vreunul”, glumeste artistul, nu fara o anume satisfactie, care vine probabil din faptul ca partea cea mai substantiala, cantitativ vorbind,  a operei lui are toate sansele sa fie “vie”, adica sa fie privita mereu, în orice împrejurare, si nu doar ocazional, atunci când se deschid portile muzeelor si colectiilor, cum se întâmpla  cu  cealalta parte.

Am încercat sa înteleg carui fapt se datoreaza aceasta priza exceptionala la cumparatori si la public, în general, a picturii lui Augustin Costinescu. Asta cu atât mai mult cu cât, asa cum am constatat deja, creatia sa nu este inovatoare, în sensul imediat al cuvântului, nu este emanatia unei  doctrine estetice inedite si nici nu face vreo concesie optiunilor îndoielnice ale  celor care dispun de un simt relativ al valorii artistice. Explicatia pe care am gasit-o pare sa tina de iesirea fireasca, naturala, a manierei de exprimare din limitele limbajului plastic prin impregnarea acesteia cu elemente  preluate din sfera lirismului genuin, înainte ca ele sa primeasca  identitatea   specifica  vreunui gen artistic, oricare ar fi acela.

Cu alte cuvinte, pictorul reuseste sa puna în culorile sale o umanitate primordiala, cu un efect sensibilizator garantat, fara a se folosi de artificii metaforice sau de efecte vizuale patentate de altii sau de el însusi. Nu ca acestea ar lipsi, dar încarcarea materiei plastice cu substanta poetica se face în cazul sau într-un mod surprinzator si indescriptibil, nefiind aproape niciodata rezultatul unei prelucrari de tip prozodic. Folosirea aici a unui termen referitor la tehnica versificatiei nu este deloc întâmplatoare, pictura lui Augustin Costinescu fiind adesea articulata dupa logica si regulile interne ale poeziei scrise.

Elementele compozitiilor “rimeaza” unul cu celalalt, ritmurile cromatice au secvente bine numarate, totul slujeste armoniei structurii în ansamblul sau. Dar marea calitate a lucrarilor artistului nu consta, în primul rând, în  impecabila acuratete a discursului plastic, ci, asa cum sper ca am demonstrat deja, în capacitatea lor de a se insinua temeinic în sensibilitatea privitorului, indiferent daca acesta descopera sau nu în cele din urma cum si cât de profesionist au fost ele facute.

(Intercity Magazin, nr. 30/2007)