Corneliu Ostahie     Artisti, ateliere, galerii – Ghid facultativ de incantat privirea

În 1999, maestrul Vasile Grigore scria despre Sorin Adam ca are “destin de mare artist”. Aceste cuvinte, aflate sub semnatura unuia dintre cei mai importanti  pictori contemporani si, nu mai putin, a unui  dascal daruit si responsabil, cunoscut pentru grija cu care foloseste epitetele, m-a facut sa ma gândesc la  faptul ca este posibil ca “personajul”  caruia îi consacru rândurile de mai jos sa fi  fost un copil-minune, mai ales ca el s-a nascut si a crescut într-un mediu familial în care dragostea pentru artele frumoase a reprezentat în mod constant  o adevarata religie. Parintii sai, Mira si Victor Adam, cunoscuti colectionari, nu l-au ferit  de ispitele penelului, dar nici nu l-au încurajat sa le dea prea mare atentie.

Mai mult, când fiul lor s-a apropiat de momentul absolvirii liceului, s-au sfatuit si au decis ca solutia cea mai buna pentru viitorul  lui ar fi o frumoasa cariera de… contabil, motiv pentru care l-au îndemnat sa sustina admiterea la Academia de Studii Economice din Bucuresti. S-a întâmplat însa ca tocmai atunci Sorin sa gaseasca prin casa o cutie de pasteluri “Le Franc”, de care tatal sau facuse cu greu rost si pe care intentiona sa i-o ofere în dar pictorului Vladimir Zamfirescu. A deschis cutia, desi stia ce destinatie urma sa ia  aceasta, si a început sa deseneze. Avea 18 ani si era pentru prima data când dovedea interes pentru pictura altfel decât din pozitia de admirator al pânzelor expuse pe peretii casei parintesti.

Schimb de planuri

“Am fost eu însumi mirat de cât de repede m-am lasat prins în acel joc. Credeam ca ma cunosc destul de bine, dar s-a dovedit ca lucrurile nu stateau tocmai  asa.  Evident ca nici nu voiam sa aud de A.S.E.,  mai  ales ca înca din copilarie cochetasem cu scena si urmasem cursuri de actorie  la Teatrul de Stat din Ploiesti. Logic ar fi fost, deci,      sa-mi încerc sansele de a deveni student al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografie. Cu toate acestea, m-am trezit ca vreau mortis la Arte Plastice.

Dupa nenumarate discutii cu ai mei, am obtinut acceptul lor si am început sa ma pregatesc cu Mihai Bandac, de la care am învatat  cât de importante sunt tenacitatea si concentrarea asupra propriei tale  munci. Îmi spunea ca lucrul la sevalet se termina atunci când, din cauza oboselii, îti cade pensula din mâna. La început am luat asta  ca pe o exagerare, dar pe parcursul pregatirii mele nu numai ca  m-am convins ca avea dreptate, dar chiar am trait momente de istovire totala încercând sa finalizez câte o lucrare. Pastrez acelei perioade de formare o amintire calda, încarcata  de nostalgie si de recunostinta, deoarece atunci am reusit sa scot pentru prima data la lumina ceea ce, fara doar si poate, exista în interiorul meu în stare latenta, însa eu ignorasem multa vreme: vocatia de a ma exprima prin imagini, prin desen si prin culoare.

Au urmat anii studentiei, contactul profesional, dar si uman, prietenesc chiar, cu maestrii Vasile Grigore, Marius Cilievici, Traian Bradean, Constantin Piliuta. De la fiecare dintre ei am deprins câte ceva pretios, dar cea mai importanta învatatura cu care m-am ales din aceste relatii privilegiate a fost aceea ca, daca aspir sa ajung cândva ca ei, trebuie sa ma feresc sa le calc pe urme. Adica sa nu ma las fascinat de maiestria lor artistica si sa renunt din aceasta cauza  la cautarea propriei mele identitati.”

Acest mod de autoevaluare a sanselor de a deveni original dovedeste ca Sorin Adam a fost constient înca de la începuturile demersurilor sale  de faptul ca talentul nu este suficient pentru a pune temelie unei cariere durabile într-un domeniu în care pentru cuantificarea valorii nu exista unitati de masura propriu-zise, dar exista în schimb riscul unor etichetari ambigue, la baza carora se afla, de cele mai multe ori, o serie de locuri  comune ale limbajului plastic, unele dintre ele intrate în circuitul exprimarii artistice datorita autoritatii si prestigiului creatorilor care le-au impus pentru prima oara.

Si-a dat astfel  seama ca are nevoie de o sintaxa personala dupa regulile careia sa combine elementele imaginii plastice într-un mod care sa nu dezvaluie dependenta evidenta de vreun model anume. Acest lucru a fost posibil prin definirea perimetrului referential în interiorul caruia a intuit ca va izbuti sa evolueze fara a intra în coliziuni stilistice  cu înaintasii ori cu propriii contemporani. Un proiect ambitios, pe care de fapt îl demareaza toti artistii care nu sufera de o modestie excesiva, dar pe care foarte putini reusesc sa-l finalizeze. Sorin Adam este unul dintre acestia din urma, motiv pentru care s-au rostit pâna acum destule cuvinte magulitoare la adresa creatiei sale.

Mediul cultural si “imunitatea” estetica

Reteta reusitei artistului este însa greu de descifrat chiar de catre el însusi: “Cred ca m-a ajutat foarte mult faptul ca mi-am descoperit chemarea catre pictura la o vârsta la care aveam deja o educatie estetica bine conturata, rezultat al contextului  în care mi-am petrecut anii copilariei. Lucrarile din colectia parintilor, pe care le vedeam – fie ca voiam, fie ca nu – zi de zi, întâlnirile cu diversi artisti care ne treceau pragul casei sau la care mergeam noi în vizita, discutiile la care asistam mi-au stimulat ceea ce eu as numi sistemul imunitar estetic, asa ca nu am mai fost o prada usoara atunci când s-a pus problema sa intru eu însumi în jocul artistic. Faptul ca pâna la vârsta majoratului nici nu ma gândisem la aceasta posibilitate a fost un alt atu, deoarece în acest fel am dobândit o anumita  neutralitate dezinteresata, i-as spune chiar obiectivitate, în a judeca operele de arta, fara a fi excesiv de critic, din invidie,  si fara a ma entuziasma conjunctural atunci când as fi simtit nevoia unui aliat în încercarea de a-mi ascunde propriile mele slabiciuni.”

Explicatiile de acest gen trebuie judecate, vorba artistului, cu obiectivitate, în sensul ca ele vin, de regula,  din buna crestere a celui întrebat, care se simte dator sa raspunda chiar si la o întrebare care  nu ar fi trebuit pusa. Asta pentru ca traseul artistic al lui Sorin Adam nu îmi pare  asa de simplu precum îl poate descrie el. Fara îndoiala, s-a confruntat  cu numeroase cautari si incertitudini pâna sa ajunga la formula actuala. Formula care se înscrie, ca gen proxim, în neoimpresionism si care are drept diferente specifice  unele interpretari personale ale fovismului, dar si ale picturii clasice si interbelice românesti. Altfel spus, artistul a trebuit sa puna alaturi entitati de limbaj si  viziuni apartinând unei palete de creatori extrem de diverse – de la Seurat la Matisse si Derain, si  de la  Luchian la Tonitza si   Darascu.

Acestora li se adauga Delacroix, Van Gogh, Cezanne, dar si Alexandru Ciucurencu, Vasile Grigore sau Constantin Piliuta, ceea ce face ca posibila genealogie artistica a lui Sorin Adam, asa cum ne-o sugereaza el însusi, sa devina excesiv de încarcata. Cu toate acestea, marturisirea unor astfel de afinitati reprezinta o dovada de onestitate, pentru ca este mult mai plauzibil sa fii crezut atunci când spui ca te tragi din înaintasi ilustri, decât atunci când afirmi ca ai aparut din neant pentru a uimi de unul singur întreaga lume. Oricum, faptul ca prin acest paienjenis de influente stilistice si de tentatii estetice Sorin Adam a gasit calea spre o expresie personala, pregnanta si convingatoare, fara a recurge la artificii experimentaliste, reprezinta o performanta în sine.

Perceput ca fiind unul dintre liderii generatiei de plasticieni din care face parte, el are în plus si meritul de a continua, într-o maniera  mai mult decât onorabila, traditia noastra culturala în general si spiritul marii picturi românesti în particular, într-o conjunctura în care pâna si  ideologia postmodernista  pare a fi depasita de stridenta unor voci contestatare care atenteaza la stabilitatea soclului pe care se afla statuia  lui Eminescu, fara  ca nimeni sa poata garanta ca Enescu, Brâncusi, Grigorescu sau  Andreescu  nu urmeaza sa aiba parte mâine de acelasi tratament. (Intercity Magazin, nr. 27/2006)

ADDENDA/ Cu putin timp înainte de predarea manuscrisului acestei carti catre editor, Sorin Adam m-a rugat sa-i scriu un text pentru un viitor album de arta. Am acceptat imediat, mai ales ca eu însumi simteam nevoia sa revin cu o serie de consideratii noi,  dupa mai bine de trei ani de la primul meu contact realmente semnificativ cu pictura sa. Iata articolul:

Senzualismul apolinic/  “Nu exista decât senzatii!”, decreta pe la 1750 Etienne Bonnot de Condillac, un filosof francez caruia confratii, ca sa nu mai vorbim de oamenii de stiinta din timpul sau ori din veacurile ce au urmat, nu prea s-au grabit sa-i dea dreptate. Faptul ca mi-am amintit acum de el, privind tablourile lui Sorin Adam, este, fireste, o simpla întâmplare, deoarece numai astfel poate fi calificata  împrejurarea ca un pictor vine, dupa mai bine de un sfert de mileniu, sa probeze, fara sa vrea în mod explicit acest lucru,  valabilitatea unei teorii pe care cugetatori ilustri au declarat-o atâta amar de vreme paralela cu realitatea.

Sa vedem însa cum de i-a reusit asta tocmai lui Sorin Adam. Ei bine, pentru a afla în ce consta secretul cu pricina este suficient sa observam ca (si) în pictura sa totul este senzatie: imaginile picturale sunt inspirate din senzatiile exterioare,  apoi devin senzatii “transformate”, cum zice chiar Condillac, gratie judecatii estetice (care, la rândul ei, nu este altceva decât un complex relational de senzatii), pentru ca ulterior ele sa fie restituite mediului originar tot sub forma de senzatii; senzatii atent conservate în straturi succesive de culoare si la fel de atent înramate, purtând o identitate vizuala fara echivoc, de o pregnanta aproape agresiva.

Într-adevar, lucrarile lui Sorin Adam produc aceasta impresie memorabila înca din prima secunda a  dialogului lor cu privirile noastre: par  a fi entitati de energie care, sub diferite reprezentari ce calchiaza asa-zisa realitate productiva din punct de vedere artistic – peisaje, flori, nuduri, naturi statice -, ni se agata de retina, dovedindu-ne cât sunt de vii si cât de profund ne pot influenta propria identitate senzoriala. Si nu este vorba doar despre vazul nostru, ci despre toate simturile, începând cu mirosul si terminând cu auzul! Asta  poate si pentru ca pânzele artistului contin o atât de acuta tensiune cromatica, încât ele nu se pot exprima în toata plenitudinea lor decât generând senzatii adiacente care sa potenteze expresia vizuala, proiectând subiectul acesteia într-o existenta cvasireala, când fierbinte, când rece, când inodora, când parfumata, când catifelata, când aspra…

Mai mult, amintindu-si parca de faptul ca în ierarhia simturilor stabilita de Condillac  pipaitul era considerat a fi cel mai important, pictorul asaza culoarea pe pânza cu o apasare proprie zidarilor, folosind din plin materia cromatica, pe care o modeleaza apoi cu pensule masive si late, mânuite însa cu o precizie si o delicatete chirurgicale. În acest fel, picturile capata reliefuri excitante,  în sensul aparitiei de perceptii tactile din ce în ce mai complexe, prin mijlocirea carora imaginea rezultata reintra firesc în ordinea primordiala, în matricea senzatiilor exterioare aflate la baza crearii ei, închizând cercul magic al exercitiului cunoasterii subiective si, deopotriva,  al exprimarii artistice a acestei aventuri cognitive desfasurate la limita narcisismului sau poate a riscului solipsist.

Faptul ca Sorin Adam se declara a fi postimpresionist si expresionist în acelasi timp nu face altceva decât sa aduca argumente în plus în favoarea senzualismului funciar al picturii sale, care îsi trage  seva  hranitoare de iluzii estetice, dar nu numai, atât din perceperea hiperactiva a realitatii imediate, cât si din forta de recul degajata de permanenta repozitionare a propriului eu în functie de provocarile exterioare. Daca în plan tematic acest lucru apare mai putin spectaculos, optiunea figurativa  a   pictorului traducându-se prin ilustrarea genurilor traditionale – peisaj, natura moarta, flori, compozitie, portret, nud -, din punct de vedere cromatic, senzualismul de care vorbeam ne dezvaluie un colorist de exceptie, dedat într-o maniera postmoderna la exercitii si experimente rafinate, în contextul carora saturatia fovista este etalata cu o satisfactie ce frizeaza insolenta, în timp ce nostalgia de tip neoimpresionist trage cu coada ochiului la tusele divizate si la contrastele simultane. Totul într-o nota de echilibru olimpian, dar si de dinamism imponderabil.

Sigur pe sine si pe aceasta formula  stilistica, definita cu claritate dupa ani de tatonari în care si-a cerut siesi ca mai presus de orice sa încerce sa nu semene cu  maestrii în preajma carora si-a facut ucenicia, Sorin Adam reprezinta în momentul de fata un nume peste care, daca toate lucrurile vor decurge firesc, va coborî cu siguranta – dupa notorietate, invidia altora, bani etc. – si mult râvnita povara a gloriei artistice.                (14 octombrie 2009)