Artisti fara atelier – Fantomele Casei Robescu
*** Casa Robescu – o cladire cu istorie zbuciumata ***
Dupa articolul din mai anul acesta despre iminenta evacuare a 24 de artisti din atelierele Casei Robescu din incinta Universitatii Nationale de Arta Bucuresti, am promis ca voi reveni cu detalii. Intre timp a trecut ultimatului datei de 1 iulie si toti artistii si-au lat catrafusele si s-au dus. Unii au alte ateliere, pe strada Caderea Bastiliei sau pe la Combinatul Fondului Plastic. Altii si-au depozitat lucrarile pe unde au putut si sufera acum ca nu mai pot ciopli sau taia lemnul. Pentru ca a crea nu este o chestiune de moft. Este o chemare, este o vocatie, este ceea ce contureaza destinul unor oameni. Este ca si cum i-ai lua Marchizului de Sade materialele de scris, daca mi se permite aceasta referinta.
Nu stiam insa ce ma va face sa readuc in atentie subiectul Casei Robescu. Scanteia a scaparat din privirile incruntate si cuvintele pline de suparare ale lui Dan Perjovschi. Omul asta, care se descrie plin de umor si autoironie ca un Rasputin numai bun de promovat ca artist exponent al Europei de Est, este cel mai prizat artist plastic roman al momentului in lume. E cu atat mai uimitor cu cat Perjovschi nu are opera pe care s-o iei acasa. Este un “adolescent” care este platit sa deseneze pe pereti. Eu l-am cunoscut cand se afla cocotat pe o platforma la 15 metri inaltime si umplea cu ideile sale vreo mie de metri patrati de petete de la MoMa, muzeul de arta moderna din New York. Dan si Lia Perjovschi, care aveau un atelier la etajul Casei Robescu din 1990, au dezvoltasera acolo un sistem paralel de educatie in jurul experientei acumulate de ei in lume si a substantialei biblioteci de arta contemporana pe care o adunasera. Acum toate cartile acelea nu mai sunt la indemana studentilor din Bucuresti ci au fost duse la Sibiu, orasul natal al lui Dan. A fost insa foarte suparat de expozitia recenta organizata de UNAB in Casa Robescu, pe care Dan a luat-o ca pe un afront. Se explica foarte bine in interviul pe care i l-am luat pentru TVR si pe care l-am difuzat sambata, 6 noiembrie, ziua cand scriu si acest articol.
Expozitia invocata de Dan este, presupun, aceasta:
In cladire am gasit o singura lucrare uitata probabil pe pereti. Restul lucrarilor au fost stranse.
In interviu, Dan pomeneste si de un artist care si-a scris pe usa atelierului “Nu plec! Unde?” Este vorba despre Dinu Radulescu, a carui evacuare am documentat-o cel mai bine, ba chiar am pus o vorba buna la tata ca sa vina sa-l ajute cu transportul lucrarilor de cate ori. Cu durere pot spune acum ca Dinu Radulescu se usuca in picioare ca un stejar macinat de tot felul de lighioane insinuate pe sub scoarta. Nu mai are atelier iar lucrarile sale sunt ticsite printr-o boxa de bloc, printr-un subsol de casa, pe sub mobile dupa cum se vede, in bucatarie, cam in orice loc in care o lucrare de arta NU ARE CE CAUTA! ii impartasesc frustrarea dar evident diluata ca un tratament homeopatic. Poate scrisul meu sa-i fie cumva leac si solutie la problema.
Iata in imagini povestea evacuarii lui Dinu Radulescu:
Curtea din spatele Casei Robescu in luna iunie. Observati lucrarile sculptorului comasate si verdeata din stanga si din dreapta cladirii. Pietrele au fost luate de artist dar copacii din curte, incluviv niste duzi mai batrani de o suta de ani, au fost rasi prin decizia UNAB. De ce?
Spatele cladirii azi. Curatat si golas, gata sa gazduiasca un santier de consolidare si renovare sau o parcare?…
Inca din luna mai 2010, Dinu Radulescu a inceput sa-si goleasca atelierul.
Dinu Radulescu strabatand culoarele pline de balamucul mutarii.
Acesta era atelierul sau.
Unde au ajuns lucrarile lui Dinu Radulescu?
Portbagajul masinii mele, pusa la treaba de caraus 🙂
Se potriveste arta in bucatarie, nu?
Sau mai bine la subsol, in bezna si umezeala?
Sau mai bine sub pat?
Buuuun, Universitatea a scapat de ocupantii “abuzivi”. Ce face acum? Pai un pictor al carui nume aleg sa nu-l dau, are bine mersi atelier acolo. Si s-a mutat in incinta abia dupa evacuarea celorlalti. De ce? Pentru ca este masterand al Universitatii si, cica, are dreptul. In alte sali ale claditii subrezite au loc expozitii, asa cum povesteste indurerat si furios in acelasi timp Perjovschi, iar in altele sunt sele folosite in orele de modelaj. Unde este consolidarea si restaurarea promise? Urmeaza probabil o ridicare din umeri…
Iata cum arata cladirea azi, 6 noiembrie. La fel de subreda dar evident mai curata:
Curat, asa cum faci cand vine soacra. Pentru ca am gasit si o usa descuiata, cea de la fostul atelier al lui Joe Minea. Inauntru, dezastru:
Sau, in alta incapere, subrezeala tavanului este descoperita, asa cum se vad paiele din burta unei papusi care nu mai este iubita.
Curtea, curatata dupa cum spuneam. Are ceva insa din aspectul dezolant al scafarliei unui detinut care tocmai este adus la penitenciar:
Acolo, in capat, se afla soclul bustului dlui Robescu, fratele unui fost prmar al Capitalei, cel care in secolul al XIX-lea isi doda casa invatamantului de arta romanesc. In aceasta casa a luat nastere primul liceu de arta plastica din Romania, Liceul Nicolae Tonitza. Graficianul Iuri Isar imi scria cu nostalgie despre acest lucru dupa ce a vazut interviul difuzat de TVR1.
Am documentat cu destul consum de energie aceasta poveste trista a Casei Robescu. Legal, nu se poate reprosa nimic Universitatii de Arta. Poate ar fi ceva de gasit in felul in care UNA a preluat aceasta cladire de la Liceul Tonitza, careia i-a apartinut. Nu stiu.
Dan Perjovschi se refugiaza in Sibiul natal si in lumea larga unde este curtat de cele mai prestigioase muzee si facultati. La polul opus, Dinu Radulescu se simte vlaguit de inactivitate. Nu mai are unde sa lupte su piatra, sa imblanzeasca bronzul sau sa mangaie lemnul… Si inchide in urma lui etapa de creatie matura legata organic si indestructibil de aceasta cladire din centrul Bucurestiului, care starneste iata atatea pofte, vanitati si meschinarii imobiliare…