El este Murivale. Vasile Muresan Murivale. L-am cunoscut zgomotos si boem la cateva vernisaje, i-am vazut o lucrare in casa partenerei mele intr-ale artei, am gasit si mai multe fotografiate pe internet. Era inevitabil, as zice, sa ajung intr-o buna zi la el in atelier. S-a intamplat intr-una din zilele insorite ale acestei toamne. M-a intampinat vesel, deschis si nerabdator sa-si arate si sa-si explice munca. A facut-o cu atata ravna incat am ametit rapid coplesit de suvoiul cromatic si de multimea de povesti care imi erau livrate in cadenta mitraliata. Si, in plus, faceam poze, multe poze, sedus de culorile vii ale lucrarilor sale.

Pana sa ajung sa intru insa in depozitul-atelier de la Sf. Vineri, am remarcat ca imprejurimile erau vopsite de Murivale. Locul este, fara stirea publica, un mausoleu inchinat dragului maidanez Toulouse, care i-a fost companion lui Murivale mai mult de zece ani. Ghiciti unde zace acum catelul dupe ce s-a stins in bratele stapanului…

Daca nu v-a picat inca fisa, dupa catelul Toulouse, Murivale a adoptat un altul de pripas pe care l-a botezat Lautrec. Deh, suflet de artist. 

In depozitul aflat la kilometrul zero al Capitalei – ce poate fi mai boem decat asta – am vazut stivuite lucrarile si sperantele lui Murivale. Panze uriase, fie fixate pe sasiu fie rulate ca o prelata intr-un colt. Murivale a facut senzatie cu a sa Sixtine Zero, o parafrazare obsedanta cu diverse domaninate de culoare, de la negru la galben pal, a scenei in care Dumnezeu il insufleteste pe Adam cu o inefabila atingere divina. Gasiti destule referinte fie pe contul de Facebook al lui Murivale fie pe YouTube.

Apoi mi-a vorbit despre proiectul care il obsedeaza de ani de zile. O cronica masiva, gigantica a lumii artei plastice de la noi: artisti, cronicari si critici, promotori si patroni ai artelor. Mii si mii de portrete pornind de la fotografii colate pe panouri de peste doi metri inaltime, prelucrate apoi cu tuse de culoare. Fiecare panou are de asemenea o textura realizata din pensula si o dominanta de culoare. Aceste panouri ar sta cel mai bine la sala Dalles, gandeste artistul. Poate va si reusi, cine stie.

Am iesit din atelierul-depozit pentru a fi invitat in casa-atelier. Murivale are o casa care m-ar fi dus in al noualea cer in anii studentiei si tineretii mele: atipica (nu mai suport apartamentele proiectate in comunism!), localizata in centrul centrului si cu o terasa absolut magnifica. Totul abunda de culoare pentru ca Murivale este – asa cum mi-a fost dat sa vad in mai multe cazuri – prolific precum zeul Pan…

…atat de prolific incat nu-i mai ajung panzele ci debordeaza ca un rebel adolescentin in mural si grafitti pe zidurile care se ridica in vecinatatea casei sale.

Iata si terasa care ma duce cu gandul la dezordinea aceea calda din filmele realiste italienesti. O dezordine fertila, potrivita de minune pentru un artist.

Va spuneam ca lui Murivale nu-i mai ajung panzele. A transformat aceasta scara de urgenta intr-o… puneti-i voi un nume.

Abia intr-un tarziu am vazut si sevaletul. Trona atotstapanitor in cea mai mare incapere din apartamentul desirat ciudat pe trei caturi. Culoare, culoare, culoare, din orice coltisor se vedea definitiva adictie a acestui om pentru pictura. A lucrat o vreme ca telefonist cutreierand tara si revenind de opt ori in Bucuresti pentru a da examen si pentru a esua de tot atatea ori la Institutul “Nicolae Grigorescu”. S-a inscris intr-un final la Academia “Luceafarul” unde a fost coleg printre altii cu Sorin Adam. De atunci, Murivale se incapataneaza sa traiasca din arta intr-o tara care transmite in general artistilor mesaje descurajante.

Si Murivale mai face ceva: este primul “privat” care a inceput, cam acum 10 ani, sa filmeze cronica artei plastice romanesti. Este aproape nelipsit la vernisaje si expozitii unde are cel putin aparatul foto de gat. Asa ca miile de fotografii ale celor care populeaza universul plastic al Romaniei sunt facute de el insusi. Ii urez sa-si pastreze optimismul si sa continue la fel de inimos proiectele incepute, oricat de nebunesti ar parea.