L-am intalnit pe Matei in atelierul lui Jan Albu. Mai tanarul sau prieten mi s-a parut introvertit spre taciturn, un rocker care nu functioneaza prea bine in primele ore ale zilei pana spre inserare. Nu stiu cat de bine am nimerit cu aceasta caracterizare si sper ca Matei sa-mi ierte initiativa de a-l portretiza, mai ales daca nu am nimerit-o.

Am ajuns deunazi in atelierul sau, care este o camera a apartamentului in care locuieste din 1990, in cartierul Rahova. Lucrarile sale neo-gotice, neo-medievale, cer ziduri inalte si cladiri impunatoare. Faceau un nefericit contrast cu camera de apartament comunist, asa cum ar face cu orice alt spatiu similar.

Matei a absolvit sectia de restaurare a Facultatii de Teologie. A invatat tehnici picturale care nu au dat gres vreme de sute, poate mii de ani. Frescele religioase cu tehnica lor aparte, cele care au scapat pana si marelui Leonardo, sunt familiare lui Matei Enric. Dar vocatia sa si-a gasit taramul fertil intr-o combinatie de lemn, panza si tempera preparata dupa reteta iconarilor medievali. Si iata rezultatul: lucrari pictate pe ansambluri de bucati de lemn.

Rezultatul este interesant si cu siguranta original. Si oricat de aleatoare pare forma bucatilor de lemn asamblate, nu ea este cea care genereaza structura si compozitia unei lucrari. Matei Enric schiteaza viitorul proiect si asa stie de ce forma are nevoie. Cauta si selecteaza piesele de lemn, le taie, le slefuieste, le arde la foc pentru a le patina, le uneste cu dibluri, adezivi si nervuri transversale.

Matei doreste sa respecte anonimatul asumat al pictorilor si “zugravilor” de odinioara si, in consecinta nu-si semneaza picturile. Sau asa pare. De fapt, pe structura de lemn isi scrijeleste numele si adesea si alte texte de conceptie proprie. Apoi lipeste peste scanduri panza in doua straturi, preparata si gata sa fie acoperite de culorile de tempera si ou, dupa retetarul pictorilor de icoane. Cu metodele picturii bizantine dar cu izvoare inspirationale in medievalul occidental, fiecare lucrare a lui M.Enric este un motiv de entuziasta ridicare din sprancene. Nu e de mirare ca bucatile sale de lemn sunt achizitionate cu predilectie de francezi, care au in mod natural educatia necesara pentru a plasa valoric si pentru a aprecia estetic astfel de compozitii.

Asa cum se intampla adesea in literatura, putem avea uneori impresia ca artistul creaza febril sub imperiul unei electrizante inspiratii. Nu, nu e chiar asa. De fapt improvizatia este numai aparenta. Tot ceea ce vedeti este de fapt rezultatul unui proces cognitiv validat de acel instinct care in lumea artistica se numeste talent. Este pe deplin si cazul lui Matei Enric.

Pentru a pune si mai bine in context povestea lui Enric, al lui Albu si a altor artisti talentati si prolifici care au in comun o lipsa, si anume neapartenenta la Uniunea Artistilor Plastici, trebuie sa deplang si formalismul fara nuante ale organizatiei mentionate. Daca nu ai absolvit o Academie de Belle Arte, accesul in UAP este greu spre imposibil. Inainte de 1990 acest aspect era de-a dreptul sufocant pana la anihilare pentru orice veleitar. De 20 de ani, Uniunea insasi se afla intr-o disolutie lenta dar ireversibila, asa cum i se inmoaie picioarele unei papusi de ceara uitata pe soba. UAP-ul se indreapta spre o structura destul de amorfa si incapabila sa-si protejeze, sa-si promoveze si sa-si valorifice proprii membrii. A ramas cumva o simpla titulatura pe o carte de vizita.

 Iar Matei s-a inscris – aproape firesc – in randul artistilor care, in mod proactiv, incearca sa suplineasca neapartenenta la UAP dar si nepriceperea si activitatea lenta si adesea vicioasa a galeristilor privati. Dupa principiul functia creaza organul, artistii insisi au inceput sa suplineasca si aceasta carenta a pietei de arta de la noi. S-au transformat SI in galeristi. Este si cazul lui M. Enric, asociat cu alti artisti si care va face curand curatorie in propria-i galerie. Despre asta mai mult intr-un articol ulterior.