Corneliu Ostahie     Insemnari iesene, nr. 9, septembrie 2011

 
I se mai spune Cocoru. Cu aceasta porecla, devenita intre timp renume, pictorul Dan Constantinescu s-a ales in urma cu vreo patruzeci de ani, cu prilejul examenului de admitere la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucuresti. In timpul probei eliminatorii de desen a observat ca unul dintre candidati, asezat la cateva banci distanta, a stat aproape imobil pret de vreo doua ore, fara sa traga macar o linie pe coala de hartie asezata in fata lui. S-a ridicat intrigat de la locul sau, s-a dus la el si s-a prezentat: “- Dan Constantinescu”.  “- Mircea Ciobanu. Imi dai voie sa-ti spun Cocoru?”,  a venit imediat replica-intrebare a celui care nu numai ca nu a ratat acel concurs de admitere, dar, mobilizandu-se pe ultima suta de metri, asemenea marilor campioni, a izbutit performanta de a intra primul la clasa maestrului Corneliu Baba, pe locul doi situandu-se nimeni altul decat cel pe care tocmai il “botezase”, numai el stie de ce, cu nume de pasare calatoare.

Calator, si la propriu si la figurat, s-a dovedit a fi in cele din urma Mircea Ciobanu care, in 1981, a emigrat in Elvetia, unde a inceput fulminanta, dar si meteorica  sa cariera internationala (a murit la doar 40 de ani!), concretizata in expozitii de mare rasunet deschise la Paris, New York si Sao Paolo si intr-o “colectie” de elogii nesperate din partea criticii de specialitate  (“Singurul mare expresionist latin de la sfarsitul secolului XX”, “Romanul Ciobanu, descins direct din Renastere” etc).

Am insistat asupra acestor amanunte, pe de o parte din dorinta de a clarifica originea supranumelui “Cocoru”, in jurul careia s-au tesut tot felul de false ipoteze si scenarii, iar pe de alta parte pentru ca intre Dan Constantinescu si Mircea Ciobanu a existat o prietenie atat de stransa si de dezinteresata incat, in anumite contexte, cum ar fi si cel legat de aceasta scurta evocare, numele unuia nu poate fi pronuntat decat alaturi de al celuilalt.

Trei postulate

Inceputurile carierei lui Dan Constantinescu poarta amprenta “dulcelui stil clasic”, artistul fiind puternic impresionat de Ion Andreescu, despre care credea pe atunci, si despre care crede si acum ca este la fel de valoros si de neinlocuit in pictura precum sunt Eminescu in poezie si Brancusi in sculptura. L-a fascinat, deopotriva, destinul nefericit al lui Van Gogh, drama acestuia marcandu-i vizibil sensibilitatea prelungit adolescentina din anii studentiei si din cei imediat urmatori. A meditat indelung si  la captivanta lectie estetica oferita direct si permanent de creatia mentorului sau, Corneliu Baba, in care vedea reunindu-se, intr-o armonie de-a dreptul magica,  liniile de forta ale marilor scoli de pictura italiana si spaniola, cu mentiunea ca la vremea respectiva nu intelegea pe deplin semnificatia cantonarii ei in zona realismului expresionist. Pe de alta parte, simtea nevoia sa experimenteze, fiind preocupat de arta abstracta, in special  de gestualism. Nu a ramas indiferent nici fata de virtutile artei primitive, considerand modernitatea drept o continuare fireasca a acesteia, nicidecum o replica aroganta la adresa ignorantei (inocentei) originare.

Contrar insa acestor porniri multiple, aparent contradictorii, cea dintai etapa a picturii lui Dan Constantinescu sta sub semnul unei cumintenii tematice (peisaj, portret, natura statica), dar si stilistice (figurativ, si iar figurativ) care denota, la o prima examinare, dorinta lui de a se familiariza cu tehnicile clasice, mai ales cu desenul, iar la o analiza mai profunda un binevenit exces de prudenta in ceea ce priveste riscurile pe care le incumba asimilarea involuntara a unor influente avangardiste, mereu “de ultima ora”, ce puteau sa-i altereze cu timpul propria rostire artistica. O nota elegiaca, acut bacoviana, traverseaza universul trist si apasator al lucrarilor din aceasta etapa, nota exprimata prin predominanta combinatiilor rafinate de brunuri si griuri grave.

In continuarea acestei ultime afirmatii, poate ca a venit vremea sa amintesc si de faptul ca artistul a facut si face parte din categoria pictorilor-carturari, care nu mizeaza totul pe propria lor sensibilitate si nici pe inzestrarea nativa, oricat de mare ar fi aceasta, ci fac constant incursiuni in literatura, in filosofie, in stiinta sau in religie. Citind enorm, frecventand cu regularitate si alte arte, precum filmul si muzica, tanarul Dan Constantinescu si-a constituit de timpuriu o conceptie despre menirea artistului, deci si despre propria sa menire, careia i-a ramas in permanenta fidel si care, din cate am reusit sa-mi dau seama,  poate fi rezumata in doar trei postulate: 1) adevaratul creator trebuie sa fie fascinat de timp si sa aiba simtul istoriei, in asa fel incat el sa poata restitui modernitatii lucruri, semne, semnificatii intamplate, ivite si deslusite de demult; 2) artistul mare, autentic, este prin definitie tragic; 3) facuta cu smerenie, credinta si iubire, arta te poate mantui.

Timpul si zidurile memoriei
O ilustrare convingatoare a celui dintai postulat o constituie ciclul intitulat “Venetii”. Pictorul a descins pentru prima data in celebrul oras italian in 1980. In urmatorii doi ani nu a facut altceva decat sa caute, sa incerce sa descopere elementul care nu se potrivea in modul general de reprezentare a peisajului venetian de catre majoritatea plasticienilor contemporani, fie ei romani sau straini. In cele din urma, si-a dat seama ca spatiul mirificei lagune are doua dimensiuni temporale: una prezenta, plina de pitoresc si de stralucire comerciala adaugata, pe care o exploatau din plin artistii luati de valul hedonismului conjunctural, si o alta care tine de trecut si care nu poate fi abordata decat dintr-o perspectiva metafizica. Gandit astfel, peisajul venetian a devenit unul preponderent interior, fiind deopotriva un concept dedus din actiunea distructiva a timpului asupra materiei si o stare de spirit blocata in contemplarea inexorabilului, de o maretie tragica pe care artistul a stiut sa o exprime intr-un registru acut personal, gratie caruia se vorbeste astazi despre “Venetiile lui Cocoru” cam in aceeasi maniera elogioasa in care se fac referiri la lucrari similare semnate de Gheorghe Petrascu.

Dar, pilonul principal pe care se sprijina viziunea pictorului asupra timpului este, fara doar si poate, ciclul intitulat “Zidurile Memoriei”, despre care el insusi spune ca reprezinta “o prelungire fireasca a ciclului venetian”, fiind o deschidere atat spre trecut, cat si spre viitor, “cu implicatii profunde in modul de abordare a descifrarii sensurilor nebanuite pe care arta sublimata, pana la esenta, ni le poate darui.”

Urmare a unui vis repetat, in care pictorul a auzit o voce care ii poruncea sa picteze “zidurile memoriei”, seria de lucrari amintita reprezinta o materializare a obsesiei pe care Dan Constantinescu a dezvoltat-o fata de dimensiunea temporala a fiintarii. “Am dorit dintotdeauna sa pictez timpul”, marturiseste el, vrand sa spuna prin asta, stimulat probabil si de  filosofia neantului formulata de Sartre in termenii rascolitori proprii existentialismului (omul este fisura prin care neantul intra in lume), ca timpul exista doar in masura in care se scurge prin oameni, acestia devenind astfel punti intre trecut si viitor, dar nu din perspectiva orizontala, lineara, dintre minus si plus infinit, ci din cea verticala dintre nadir si zenit, in masura sa creeze tensiunile necesare propulsarii eului in transcendenta. Ca urmare, prin ruperea completa de reperele materiale, destinul simbolic al artistului este imaginat din punct de vedere strict semiologic, acesta nefiind altceva decat o calatorie in lumea semnelor, orientata dinspre profan spre sacru si dinspre timpurile imemoriale spre prezent si viitor.

Consecintele unei astfel de viziuni nu s-au lasat mult asteptate in planul stilistic al picturii lui Dan Constantinescu. Cromatica a fost redusa la elementele de baza, in asa fel incat albul (care inseamna lumina) sa domine campul plastic, intruchipand starea de sublimare totala. Lucrarile din ciclul “Zidurile Memoriei”, dar si cele care au urmat acestora sunt ca filele unei carti: albe, cu o scriere parelnica traversandu-le de la stanga la dreapta si animate din cand in cand de cateva pete de griuri colorate sau de forme incerte in care pulseaza rosuri mai mult sau mai putin potolite si albastruri innorate.

Abandonarea “deliciilor” cromatice de altadata, care acopereau o plaja mult mai larga de procedee ce culminau cu ultrarafinatul sfumato, a fost pe deplin compensata de iesirea la suprafata a desenului, mai precis a liniei, care a castigat in materialitate si in pregnanta. Din imanenta, cum era in pictura anterioara a lui Dan Constantinescu, linia a devenit iminenta, exprimata ca atare in imagini simbolice cu frecvente si clare conotatii ritualice si religioase, cum ar fi copacul vietii, pomelnicele, stelele funerare, rastignirea, ingerii, potopul etc.

O abordare kantiana a menirii artistului
In ceea ce priveste cel de-al doilea postulat, din care deducem faptul ca in mod necesar toti marii artisti au fost, sunt si vor fi tragici, cred ca Dan Constantinescu, cititor, printre altele, si de filosofie “grea”, si-a contaminat o parte din idei cu spiritul conceptiei estetice a lui Immanuel Kant. Marele filosof german scria ca “tragedia se deosebeste de comedie in primul rand prin faptul ca in primul caz este atins sentimentul fata de sublim, iar in cel de-al doilea – fata de frumos”, notand altundeva si ca “inteligenta e sublima, istetimea este frumoasa.” Altfel spus, exista o diferenta neta intre artistii care reusesc sa-si ridice in mod constant expresia concreta a creativitatii lor la nivelul sublimului si implicit al tragicului,  si cei care se opresc la epidermica frumusete, fiind priceputi in a procura publicului desfatare estetica si buna dispozitie (acestea din urma fiind ratiunile pentru care Kant asociaza frumusetea cu ceea ce el numeste comedie).

Cu ocazia unei discutii amical-polemice, raportand toate cele de mai sus la opera lui Dan Constantinescu, am dedus ca, din moment ce se considera un artist tragic, el ia in calcul fara falsa modestie si posibilitatea de a fi un mare artist. Prudent, pictorul a trecut cu vederea aceasta provocare rezultata pe cale silogistica, spunandu-mi ca totul este o chestiune de predestinare, de care nu scapi pana la moarte, si aducandu-mi drept argument o parafraza a lui Alexandu Ciucurencu dupa Buffon, conform careia “stilul este in noi si imbatraneste o data cu noi.”

Fireste, conditia de mare pictor a celui ce i se mai spune Cocoru urmeaza sa fie (sau nu) stabilita de timp. O serie de caracteristici ale operei sale par insa, cel putin din perspectiva kantiana mai-sus enuntata, sa incline inca de pe acum balanta in favoarea lui. Ma refer, mai intai, la inteligenta sa artistica intru totul remarcabila, prin intermediul careia reuseste sa-si conceptualizeze trairile si sa-si esentializeze expresia.

Apoi, iau in calcul viziunea  despre semnele plastice transformate din elemente de alfabet imagistic in repere identitare ale timpului, care isi poate cunoaste astfel propria istorie si, nu in ultimul rand, convingerea lui nestramutata ca artistul trebuie sa  lucreze nu cu gandul la gloria efemera, ci  la dobandirea prin dragoste, sublim si tragism a credintei necesare mantuirii. Misiune grea aceasta din urma, pe care si-o asuma nu cu resemnare, ci cu un gen de bucurie launtrica, inaltata la rangul de factor cognitiv, careia iarasi i s-ar potrivi o decodificare din orizont filosofic, de aceasta data cel dintai nume ce-mi vine in minte fiind cel al lui Baruch Spinoza, slefuitorul de lentile din Haga care vorbea atat de convingator  despre “iubirea intelectuala de Dumnezeu”, desi, culmea ironiei, contemporanii il considerau ateu.

Deloc intamplator, iubirea ca mijloc de cunoastere si accedere la divinitate este si piatra filosofala a celui de-al treilea postulat al reprezentarii lui Dan Constantinescu asupra destinului artistului. Si la fel de putin intamplator este si faptul ca acum, la limita dintre maturitatea deplina si senectutea incipienta,  el  nu-si doreste nimic mai mult decat sa aiba puterea si libertatea de a picta in continuare “idei, stari de griuri colorate in care striga rosuri stinse sau aprinse in taina luminii din biserici.”