Corneliu Ostahie     Insemnari iesene, nr. 10, octombrie 2011

Una dintre cele mai pregnante amintiri din copilaria lui Corneliu Vasilescu (nascut in anul 1934 la Barlad) este legata de casele unui unchi al mamei sale, pe numele sau Iorgu Radu, sau mai bine-zis de anumite incaperi ale acestora, unde nu avea voie sa intre sub niciun chip deoarece acolo locuiau slugile,  de la care, credeau ai sai, ar fi putut sa invete vorbe nepotrivite. A trait cu aceasta mica frustrare pana la 20 de ani, cand curiozitatea i-a fost, in sfarsit, satisfacuta. Intr-un mod brutal, insa, si total neasteptat pentru el: fusese dus in acele odai, in calitate de arestat, de catre militia din oras, care isi stabilise sediul in fosta locuinta a unchiului mamei.

Ce se intamplase? Imediat dupa terminarea razboiului si instaurarea asa-zisei puteri populare, tatal sau, care fusese primar al Barladului si membru al Partidului National Taranesc, a fost trimis la Canal, iar familia sa a fost aruncata in strada. Ca sa-i poata ajuta pe cei dragi si apropiati, Corneliu Vasilescu a trebuit sa-si caute de lucru. Cum se stia talentat la desen (il mostenise pe un alt unchi, Dumitru Taraza, profesor de arte plastice, absolvent al Academiei de Arta “Julien” din Paris), a inceput sa faca afise pentru un cinematograf din oras. Avea amenajat un mic spatiu in incinta acestuia si desena cu mare placere reclame pentru filmele  ce urmau sa ruleze pe ecran. Asta pana intr-o zi, cand cineva a dat foc unei saltele chiar la usa atelierului sau. Incendiul a fost repede stins, insa lui i s-a intocmit pe loc un dosar penal. Desi victima evidenta a unei inscenari, a fost arestat, anchetat si “stampilat” drept piroman. Cum o astfel de tulburare psihica era pe atunci (si este si acum) asociata cu riscul comiterii unor acte de terorism, Corneliu Vasilescu avea sa traga toata viata ponoasele de pe urma acelei nefericite intamplari.

De-a lungul unei animate discutii pe care am avut-o cu pictorul, discutie care constituie o parte consistenta a documentarii ce sta la baza acestui articol, referintele la acea perioada si la modul in care ea i-a influentat destinul artistic au fost mai mult decat frecvente, in pofida incercarilor mele constante de a orienta dialogul spre creatia sa si mai putin spre elementele de ordin biografic. Ulterior, am inteles insa faptul ca originea viitoarei estetici atat de acut personale a lui Corneliu Vasilescu trebuie cautata in demersurilor acelor ani care l-au supus, pe de o parte, unor scouri emotionale extrem de dure, favorizand deschiderea propriului eu spre rigorile unei retorici minimale, daca nu cumva ale tacerii depline, ca masura de autoprotejare, iar pe de alta parte l-au impins, mai mult sau mai putin intamplator, spre experiente artistice neuzuale, care frapau si il ajutau sa iasa din rand, sa fie original. Lucrul la reclamele pentru filme sau pentru spectacolele unor circuri celebre in epoca l-au familiarizat cu suprafetele ample, care necesitau un anumit mod, energic si pseudospontan, de a gesticula in asternerea frazelor grafice si in invesmantarea lor cromatica.  Asa se face ca in momentul in care a aparut la Iasi, in cercul artistilor tineri, care tocmai buchiseau abecedarul realismului socialist, a fost repede remarcat pentru abordarile lui neconventionale, reusind chiar performanta de a deveni membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania inainte ca macar sa fi sustinut examenul de admitere la o facultate de profil.

Intr-un tarziu a urmat si cursurile sectiei de pictura a Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucuresti. A intrat primul pe lista si a terminat pe aceeasi pozitie. Din aceeasi perioada se mai lauda si cu faptul ca a initiat in cadrul institutului cel dintai si singurul, de altfel,  proiect artistic de “ameliorare vizuala” a unui spatiu de lucru, proiect care a constat in decorarea unei sectii a Uzinei de Rulmenti Barlad cu mari panouri (2×1,5 m) ale caror componente grafice (cercuri, sfere) facea trimitere la specificul productiei respectivei intreprinderi. Terminarea celui de-al III-lea an de facultate a coincis cu incheierea etapei de acumulari si de cautari pe taramul figurativului. Trecerea la registrul abstract-gestualist s-a produs brusc. “S-a intamplat pur si simplu, sustine artistul. Asa mi-a venit sa pictez, iar asta nu are nicio legatura cu presupusele influente ale expresionismului abstract ori ale abstractionismului liric. Abia dupa ce am terminat facultatea i-am descoperit cu adevarat pe Pollock si pe Kandinsky, de care doar auzisem inainte!”

Mutenia si muzica imaginii

Corneliu Vasilescu este si nu prea este de acord cu inregimentarea constanta a picturii si graficii sale sub stindardul gestualismului, loc comun de care se face responsabila in primul rand critica de specialitate. Fireste, admite existenta componentei spontane a actului de creatie, instinctualitatea gestului prin care are loc eliberarea energiei interioare, dar se indoieste profund de faptul ca acestea ar fi suficiente pentru a conduce singure la un produs artistic finit, asa cum il vede el. Considera ca locul gestului, adica punctul sau zona de contact  al acestuia cu panza sau cu coala de hartie trebuie sa fie intotdeauna consecinta unei decizii asumate, a controlului rational exercitat prin prisma unui plan preexistent al imaginii ce urmeaza sa fie validata ca reprezentare artistica a unei idei, a unui sentiment ori a unui complex de trairi sensibile. Din acest punct de vedere, pictura lui Corneliu Vasilescu ar putea fi comparata, fie si numai conceptual, cu asa-zisele “campuri de culori” ale lui Barnet Newman, Mark Rothko sau Clement Greenberg, care resimteau si ei necesitatea manifestarii unor principii sistematizatoare de provenienta rationala in desfasurarea discursului plastic bazat exlusiv pe tensiunea trairii instinctive.

In viziunea artistului nostru, fiecare lucrare trebuie sa fie un univers de sine statator, nu atat de simplu ca o monada leibniziana, dar nici excesiv de complex, pentru a evita tendintele de relationare cu alte entitati asemanatoare.  Un astfel de univers trebuie sa-si ajunga siesi, sa fie oglinda unei incremeniri entropice desavarsite. La randul ei, arhitectura acestei reflexii ideale este necesar sa se limiteze la doar doua dimensiuni, sa se aseze temeinic pe suprafata, permitand ochiului sa baleieze de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga fara a se “impiedica” de iluzia profunzimii. Poate din astfel de ratiuni, cromatica picturii lui Corneliu Vasilescu este programata sa se abtina de la eventuale elanuri foviste, in pofida faptului ca rosul este in mod evident una dintre culorile preferate ale artistului. “Spectralele”, in special cele calde, sunt stinse, adumbrite cu o meticulozitate aproape maniaca, de parca pictorul s-ar teme ca o pata de culoare mai aprinsa ar putea fi interpretata de privitorii panzelor sale drept o invitatie la dialog. Or, Corneliu Vasilescu are o adevarata oroare de literatura ori, si mai rau, de zarva pe care creatiile sale le-ar putea genera, daca ar fi lasate sa “vorbeasca”.  “Lucrarile mele trebuie sa fie mute. Abia in momentul in care isi pierd orice capacitate de a comunica, ele transmit ceva”, decreteaza maestrul, in binecunoscuta sa maniera de a se exprima, sententioasa si aforistica, atunci cand este provocat sa-si defineasca propriul stil.

Pe de alta parte, recurgand la o alta formulare memorabila proprie, “Badia”, cum ii spun cunoscutii, dar si colegii de breasla, sustine cu tarie ca “pictura trebuie ascultata cu urechea”, vrand sa spuna prin asta ca exista multe puncte de contact intre limbajul plastic si cel muzical, iar cine stie sa le  gaseasca si sa le interpreteze corect nu are decat de castigat din punct de vedere al profunzimii si puritatii expresiei artistice.  Intr-adevar, subtila tactica a contrapunctului pare sa-i fi oferit lui Corneliu Vasilescu un model demn de urmat in ceea ce priveste perfectionarea mestesugului compozitiei plastice, de vreme ce in multe dintre lucrarile sale, dincolo de temele generale, elegante si glaciale, descoperim, nu fara o oarecare surpriza, un duct exuberant scapat parca de sub controlul gravitatiei interne a imaginii sau o tusa care “canta” altfel, desi in deplina armonie cu “muzica” totului. Faptul ca o intreaga expozitie de grafica, pe care artistul a deschis-o in anul 2001 la Bucuresti, s-a intitulat “Lieduri”, este, din aceasta perspectiva, mai mult decat graitor.

In alta ordine de idei, cineva s-ar putea intreba in ce masura sunt conciliabile enuntul potrivit caruia lucrarile semnate de Corneliu Vasilescu trebuie, potrivit chiar autorului lor,  “sa fie mute” si cel in care tot el  spune ca trebuie “ascultate cu urechea”.  Din punct de vedere logic, contradictia pare evidenta si greu de demontat. Dar, la fel de evident, nu logica aparenta trebuie sa fie problema noastra principala atunci cand ne propunem sa percepem adevaratele intelesuri ale picturii si graficii acestui artist de exceptie care, desi pare bulversant in enunturi despre sine insusi, a fost si a ramas un creator extrem de riguros, a carui consecventa nu poate fi pusa nicio secunda la indoiala.

Pentru a clarifica lucrurile, trebuie sa distingem intre absenta mesajului explicit din lucrarile sale, care este o consecinta a refuzarii oricarei forme de naratiune sau descriptivism, a blocarii energice a dezvoltarii posibilelor sugestii infiltrate din zona figurativului, si ratiunea insasi a existentei unor astfel de opere de arta, care este aceea de a patrunde in campul perceptiei noastre sensibile si de a se instala  acolo ca niste veritabile paradigme ale armoniilor genuine compatibile cu toate limbajele ce au drept scop exprimarea frumosului.

Nirvana de langa Sala Palatului
Atelierul din Bucuresti al lui Corneliu Vasilescu este situat la ultimul nivel al unui bloc inalt din preajma Salii Palatului. Este imens, daca ar fi sa-l raportam la atelierele artistilor din  strada Doamnei, spre exemplu. Dar, de buna seama,  nu asta este cu adevarat important in legatura cu acel loc, ci faptul ca artistul s-a atasat de el in asa masura incat a renuntat la un trai tihnit in Germania, unde se afla o fiinta draga lui, care i-a propus sa-si petreaca ultima parte a vietilor lor impreuna, si unde are multe cunostinte de pe vremea cand preda cursul de compozitie si culoare la Universitatea  din Darmstadt, pentru a sta in schimb aici cate 8-10 ore pe zi, printre sutele de lucrari care-i poarta semnatura si care dau seama, si sub raport strict fizic, despre amploarea operei sale, dar si pentru a picta, facand de fiecare data acest lucru  cu o pofta nestavilita si cu un sentiment de plenitudine pe care simte ca nu le-ar putea avea nicaieri in alta parte.

Nu l-am intrebat niciodata daca acolo sus, in atelierul sau din varful blocului, se afla Nirvana, pe care o invoca adesea si  dupa numele careia si-a intitulat o alta expozitie de mare succes, dar presupun ca macar din cand in cand din acel spatiu privilegiat se deschide o fereastra spre perfectiunea inexistentei pentru a lasa lumile imuabile ce-i ies de sub penel sa capete, prin contrast, concretete.

Aflat in cel de-al optulea deceniu de viata, Corneliu Vasilescu continua sa surprinda si astazi prin originalitatea, claritatea si coerenta rostirii sale plastice, fiind fara doar si poate numele cel mai sonor pe care l-a dat  gestualismul romanesc in scurta, dar consistenta sa istorie.