Corneliu Ostahie     Bucurestiul literar si artistic, noiembrie 2011

Cu o rezonanta ciudata, aproape dadaista, titlul celei mai recente expozitii semnate de Florin Barza – “Estivala/underground”  (Galeria “Elite Prof Art”, octombrie-noiembrie 2011) – pare ostentativ formulat, de parca tot ce ar trebui sa intelegem din el s-ar rezuma la incercarea de a trezi cu orice pret  interesul publicului. In realitate, lucrurile sunt mult mai simple si mai exacte decat ar putea presupune cineva care nu-l cunoaste suficient de bine pe artistul expozant si care, prin urmare, nu stie ca acesta nu ar recurge pentru nimic in lume la astfel de trucuri ieftine pentru a-si atrage vizitatorii, de care, in paranteza fie spus, nu duce deloc lipsa.

Asadar, expozitia isi trage numele de la faptul ca lucrarile sunt expuse  atat la parterul, cat si in subsolul cladirii care gazduieste galeria (intr-o traducere abrupta, underground inseamna subteran), cu precizarea ca termenii sintagmei in cauza mai fac trimitere si la unele aspecte specifice legate de sursa de inspiratie, perioada de creatie sau semnificatia propriu-zisa a fiecarei categorii de desene sau picturi prezente pe simeze. Astfel, in cele cateva incaperi de la parter vom intalni cu precadere lucrari realizate pe parcursul verii acestui an, in care sunt imortalizate locuri pitoresti si relaxante,  atmosfera lor fiind guvernata de un hedonism estival care nu aluneca insa niciodata spre expresia facila de factura anecdotica ori spre lirismul excesiv, edulcorat.

Cat priveste subsolul, acesta a fost ales de Florin Barza pentru a expune cateva zeci de desene care apartin unor etape diferite din evolutia sa stilistica si care reprezinta rodul unor meditatii profunde pe tema creatiei artistice, in general, sustinute cu o remarcabila consecventa analitica de “investigatii” concrete asupra unor capodopere ale sculpturii si picturii universale, incepand cu grecii antici si terminand cu Caravaggio si Velazquez. Mai precis, pictorul se slujeste de desen ca de un instrument infailibil, extrem de eficient, cu ajutorul caruia reuseste sa patrunda in arhitectura secreta a imaginii plastice, avand drept scop devoalarea surselor primordiale ale acesteia si scoaterea la lumina a geometriei secunde pe esafodajul axiomatic al careia se dezvolta  spectacolul ulterior al transformarii datului vizual in obiect artistic de sine statator.

Aceasta operatiune care consta in  indepartari succesive (imaginare, desigur) ale straturilor de materie, culoare, dar si de efecte optice provocate intentionat ori dobandite aleatoriu de pe ceea ce pictorul presupune ca este adevarata esenta a imaginii artistic sublimate devine posibila prin utilizarea liniei egale, deopotriva incisiva si apta sa descrie cu acuratete elementele constitutive din underground-ul universurilor estetice cercetate. Fara a fi un simplu proces de descompunere analitica sau de simplificare din ratiuni didactice, apelul la capacitatea desenului de a decodifica algoritmele responsabile  de varietatea, dar si de unicitatea operelor astfel studiate (exemplul cel mai elocvent din acest punct de vedere fiind piticii din picturile lui Velazquez, care au stat, cu ceva ani in urma, la baza unei foarte convingatoare, sub aspectul dramatismului, serii proprii de lucrari infatisand personaje marginalizate de soarta, dar  si de societate) reprezinta in cazul lui Florin Barza o modalitate de a-si clarifica problemele de creatie  cu care inevitabil se confrunta si de a-si defini in mod realist orizonturile spre care se crede indreptatit sa tinda.

Regasim in atitudinea pictorului fata de desen, de fapt in cultul sau pentru desen, pentru ca despre asa ceva este vorba in cele din urma, o intelegere de tip kantian a modului in care artistul autentic isi cunoaste, pretuieste si ierarhizeaza tehnicile si uneltele cu care lucreaza, filosoful din Konigsberg scriind in aceasta privinta, acum mai bine de doua secole, in celebra sa lucrare intitulata “Critica facultatii de judecata” ca “in pictura, in sculptura, chiar in toate artele plastice, in arhitectura, in arta gradinilor, intrucat sunt arte frumoase, desenul este esentialul, desen in care nu ceea ce desfata in senzatie, ci doar ceea ce place prin forma sa constituie pentru gust baza oricarei plasmuiri de acest fel.”

Insa, parca pentru a nu fi pe deplin de acord cu teza mai sus enuntata ori pentru a arata ca de la formularea ei au trecut totusi doua sute de ani, timp in care este posibil ca anumite perceptii sau chiar conceptii apartinand sferei de referinta avute in vedere sa se fi schimbat, Florin Barza se slujeste de desen si pentru a crea lucrari care “desfata in senzatie”. Este cazul celor mai multe dintre desenele de la parterul galeriei, desene care surprind prin consistenta lor aproape tactila, prin abundenta petelor si a transparentelor si, in general, prin multitudinea si subtilitatea efectelor de valoare. Sunt, s-ar putea spune, la limita unei exprimari metaforice, picturi realizate cu mijloacele desenului, expresii ale unei fericite intalniri intre o decizie de relaxare temporara a rigorilor grafismului prin prisma caruia artistul isi reprezinta de regula lumea si nevoia de a experimenta intr-un registru cvasiludic.

De altfel, vom identifica in aceste desene, majoritatea lor fiind peisaje, elemente si moduri de a compune, perspective de abordare si unghiuri de vedere care frizeaza pitorescul, o notiune cu care Florin Barza nu s-a aflat niciodata in (prea) bune relatii. El numeste aceste evolutii, riscante din punctul sau de vedere, la limita “desfatarii” perceptive drept paralogisme, adica erori involuntare de rationament (estetic), fapt care ne sugereaza ideea ca, desi a expus lucrarile de acest gen, n-ar fi extrem de incantat de ele. Personal, tin sa-l linistesc, “ratacirile” sale estivale concretizate in imagini pline de vitalitate si, uneori, de o fina, jucausa ironie sunt departe de a se fi contaminat de morbul pitorescului facil. In plus, ceea ce, din pricina firii sale excesiv de rationale si analitice, lui i se pare a fi un simplu joc de vacanta poate constitui de multe ori alternativa binevenita in cazul invalidarii nescontate a unor solutii la o problema sau alta de compozitie sau, mai ales, de cromatica.

Da, mai ales de cromatica, pentru ca in una din salile de la parter vom descoperi mai multe panze pictate in aceeasi maniera descriptiva, de aglutinare spontana, aparent nesupravegheata, care constituie caracteristica stilistica definitorie  a desenelor in carbune. Ca Florin Barza crede despre sine ca a inaintat suficient de mult pe drumul insusirii artei desenului, dar ca are inca unele dificultati in ceea ce o priveste pe cea a culorii este un lucru stiut de catre cei carora el le acorda privilegiul de a-i cunoaste nelinistile legate de astfel de subiecte sensibile si mult prea personale. Dar, a-l convinge  ca rezolvarea acestor chestiuni ar putea fi chiar abandonarea, relativa desigur, a permanentei stari de supraveghere a fiecarei tuse in parte si cresterea increderii in capacitatea culorii de a se aseza singura acolo unde ii este locul si unde fara doar si poate o “cheama” desenul ramane, probabil, un demers de viitor. Oricum, un prim pas pe aceasta cale a fost deja facut, iar rezultatele sunt, cel putin din punctul meu de vedere, remarcabile. Cum remarcabile sunt si cele vreo douazeci, daca am numarat bine, de lucrari care zugravesc aspecte specifice hergheliilor sau poate taberelor de echitatie, locuri prin care cu siguranta pictorul si-a purtat pasii in vara care a trecut. Scenele complexe cu cai aflati in miscare, adevarate cavalcade surprinse intr-un dinamism ametitor, sau cele in care caii se infrunta semet si, desigur, “portretele” de cai scuturandu-si maiestuos coamele sunt formulele compozitionale utilizate de artist pentru a trata un subiect deosebit de dificil la un nivel de performanta a expresivitatii despre care indraznesc sa spun ca nu este cu nimic mai prejos decat cel atins de un  Marcel Chirnoaga sau de un Traian Bradean.

Una peste alta, tragand linie si adunand, cum se spune, “Estivala/underground” este o expozitie mai mult decat reusita, prin intermediul careia Florin Barza, un nume deja impus cu autoritate in constiinta publicului, dar si in cea a criticilor de specialitate, ne demonstreaza cat se poate de convingator ca poate fi profund, surprinzator si neconventional chiar si atunci cand pretinde (dar, oare, sa-l credem?) ca se relaxeaza.