Cu egoism va marturisesc ca scriu acest blog in primul rand pentru mine insumi. Nu caut nici suport, nici fani, ci vreau sa am la indemana traseul “scolarizarii” mele in teoria artei, structurate cel putin atipic. Ma uitam deunazi ca acum aproape patru ani am denumit acest “jurnal” vizual Romanian Art Gallery si cu toate acestea – in ultima vreme cel putin – scriu preponderent despre arta straina. Dar straina in raport cu ce? Nu cumva am transfrormat criteriul geografic intr-unul mai important decat e de fapt? Da, un produs artistic are particularitatile sale determinate de timpul si spatiul in care a fost realizat dar, ca in mai toate domeniile, noi suntem pe o traiectorie orbitala in jurul unei surse mereu altundeva. Am impresia ca arta romaneasca e cumva ca ecoul intr-o pestera: sunetul ajunge la noi cu ceva intarziere si distorsionat mai mult sau mai putin de suprafetele din care ricoseaza. Putem pretinde ca am citit literatura relevanta a omenirii daca ne rezumam la Camil Petrescu? Sau ca stim ce e aia dramaturgie numai cu Tudor Musatescu? Si exemplele pot continua. Ideea este ca putem evalua mai corect creatia plastica romaneasca numai daca o plasam relevant in contextul european cel putin.

Unul dintre motivele pentru care abia de un an sau cam asa ceva postez imagini din muzee straine este schimbarea mea de perceptie asupra lumii. A te uita la un oras din perspectiva artistica, prin caleidoscopul muzeelor si galeriilor sale este ca si cum l-ai vizita pentru prima data. Si reteta este valabila si pentru Romania, ba chiar si pentru orasul meu natal, Bucurestiul. N-am intrat in muzeul Zambaccian decat acum doi ani, desi lucrez de aproape zece la cateva sute de metri de el. Arta mi-a pilit un pic din coltii cinismului si mi-a redat, macar in parte, speranta ca lumea este un loc al armoniei, al culorii bine studiate si plasate, al volumelor gandite riguros, dupa criterii ale frumosului. Sau cel putin m-a inarmat cu un aparat critic prin care pot intelege acum si de ce imi place sau imi displace aranjamentul dintr-un cadru de realitate pe care il am la un moment in fata ochilor.

Ineviatbil, dupa o vreme, se intampla ca in orice calatorie a cunoasterii, sa ajungi in etapa unei suficiente luciditati pentru a-ti da seama nu cate lucruri ai ajuns sa stii ci pentru a intelege cu mintea cat de vast este oceanul necunoasterii tale. Si, nu-mi imaginam, Arta te duce in registrul credintei. Nu in sens religios neaparat, ci al credintei de care ai nevoie pentru a te avanta pe un drum pe care stii sigur ca n-o sa-l parcurgi niciodata pana la capat. Acest lucru este simultam si cel mai imbucurator si cel mai infricosator totodata.

Privesc asadar de ceva vreme produsul artistic romanesc contemporan avand in vedere doua criterii fundamentale: cel al originalitatii si cel al maiestriei, al cantitatii de cunostere si mestesug dintr-o creatie. Si pentru a le putea folosi cat mai bine si din ce in ce mai precis si mai fin, am nevoie inca de multa informatie pe care s-o filtrez cu ochii si cu mintea. O calatorie aducatoare de bucurii, care se va incheia, pentru mine, odata cu mine…

Fara prea multa legatura cu cele scrise mai sus, iata cateva lucrari si explicatii despre opera lui Anton Kolig – care a facut parte din Neukunstgruppe infiintat la Viena de Egon Schiele. Lucrarile sunt din colectia muzeului Leopold, fotografiate de mine cu ocazia vizitei in Austria de la inceputul acestui an.