Corneliu Ostahie

Mihail Gavril, unul dintre cei mai interesanţi şi mai activi pictori români din generaţia care a ajuns acum la deplina maturitate (s-a născut în data de 11 noiembrie 1961), nu a vrut să lase neobservat faptul că a împlinit cincizeci de ani, motiv pentru care a deschis la sala „Constantin Brâncuşi” din cadrul Palatului Parlamentului României o expoziţie cu caracter (parţial) retrospectiv care impresionează atât prin numărul de lucrări (peste 300, din care o bună parte realizate în ultimii doi-trei ani), cât şi prin remarcabila unitate stilistică graţie căreia diversele abordări tematice şi opţiuni estetice ce păreau a fi, în momentele în care au fost aduse pentru prima oară la cunoştinţa publicului, rezultatele unor etape din creaţia sa caracterizate în primul rând de voinţa expresă de înnoire şi abia apoi de continuitate se articulează acum în mod organic, legitimându-se ca elemente atent şi armonios gândite ale unei opere la baza căreia a stat de la bun început o viziune artistică integratoare.

 
Intitulată metaforic, dar, pe de altă parte, şi cât se poate de direct din perspectiva mesajului transmis „Dar din har”, expoziţia a reunit  lucrări din ultimul deceniu şi jumătate aparţinând unor cicluri cu o tematică variată care, într-o prezentare schematică,  începe cu o serie de pânze dedicate troiţelor, ca elemente primordiale ale legăturii spirituale dintre pământ şi cer, continuă cu „frescele” şi „cupolele” inspirate din pictura şi arhitectura unor mănăstiri bucovinene (Probota, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore), cu peisajele şi compoziţiile cu caracter, pe alocuri,  documentar-religios realizate la Balcic (1991), Ierusalim (2004), Athos (2009) şi se încheie cu câteva splendide tablouri cu nuferi schiţate în vara  trecută la Giverny, chiar în celebrele grădini ale lui Claude Monet, şi definitivate ulterior în atelierul de la Bucureşti.

 
Fireşte, sfera tematică a creaţiei lui Mihail Gavril nu se limitează doar la aceste câteva mari secţiuni, care s-au concretizat, de regulă, în expoziţii de sine stătătoare, ea cuprinzând, deopotrivă, naturi statice, portrete, nuduri, peisaje citadine ori campestre, flori, păsări (vulturi) şi chiar compoziţii cu o tentă evanescentă în ceea ce priveşte definirea formei, orientate spre experimente cvasiabstracte.

De remarcat este şi diversitatea tehnicilor pe care artistul le utilizează cu egală măiestrie, fie că este vorba de pictura în ulei, în  acuarelă ori pastel, de pictura pe suporturi neuzuale (piele, tablă inoxidabilă, hârtie abrazivă) sau de combinaţii insolite de procedee ale căror rezultate sunt adesea spectaculoase. Aşa pot fi considerate, de pildă, cele cinci panouri de mari dimensiuni care au fost expuse pe peretele central al sălii „Constantin Brâncuşi”. Intitulate „Balcic”, „Athos – Psalm I”, „Athos – Psalm II (Vatopedu)”, „Athos – Psalm III (Prodromu)”, respectiv „Fresce din Bucovina”, aceste lucrări sunt compuse, fiecare, din câte cinci module încadrate în trei pătrate, dintre care două sunt rotite la 90 de grade unul faţă de celălalt, iar al treilea, pe jumătate imaginar, integrează cu ajutorul unor linii trasate virtual golurile din jurul extremităţilor triunghiulare. Alcătuite din materiale exclusiv naturale – lemn, pânză, culori de ulei, şlagmetal (un aliaj cunoscut şi sub numele de foiţă de aur) –,  respectivele panouri constituie adevărate exemple de virtuozitate în aplicarea rigorilor geometrice, a secţiunii de aur în special, compoziţiile astfel obţinute impresionând puternic prin contrastul dintre simplitatea austeră a structurii lor repetabile şi consistenţa cromatică a picturii propriu-zise.

 
Preocuparea pentru inserarea unor simboluri cu denotaţie religioasă în lucrări care nu au neapărată legătură cu acest univers tematic reprezintă una din modalităţile predilecte prin care Mihail Gavril reuşeşte să confere unitate şi coerenţă exprimării sale artistice. Ochiul ceresc, preluat din pictura bisericească, apare aproape peste tot, subtil camuflat fie într-o grămadă de mere cu aspect piramidal, fie în bolţile pictate pe structura unui portret clasic ori în decupajele ce conţin detalii expresive ale unor ziduri sau obiecte care, repet, nu aparţin cu necesitate lăcaşurilor de cult.

Fereastra este un alt element cu valoare de simbol (de această dată laic, dar prezent uneori în contexte subsumate lumii spirituale a credinţei în Dumnezeu) pe care artistul îl foloseşte frecvent sub diferite identităţi vizuale. Astfel, într-o compoziţie cu totul remarcabilă, icoanele sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril devin ferestre, iar la baza lor sunt pictate cinci mere (posibilă trimitere, pe de o parte, la cele cinci pâini şi doi peşti cu care Hristos a hrănit o întreagă mulţime, iar pe de altă parte  la întinsele livezi de meri de la Antileşti, locul de baştină al pictorului). Dar, fereastra îşi face apariţia şi în lucrări în care joacă rolul de personaj principal, ca să spun aşa, deschizând spaţiul spre felurite privelişti  sau, dimpotrivă, lăsând lumina să cadă pe obiectele de dincoace de ea  şi silindu-ne astfel să ne retragem privirea spre interior.

Ispita experimentării perspectivei inverse, care este specifică icoanelor bizantine, dar nu numai acestora, se face simţită şi ea în unele pânze a căror miză este sugerarea desprinderii de realitatea imediată şi plonjarea într-un tărâm imaginar situat dincolo de „Hotarul nevăzut” (aşa şi-a intitulat pictorul  o altă expoziţie personală reprezentativă  deschisă în 2004, în preajma sărbătoririi Paştelui, la galeria „Galateca” din incinta Bibliotecii Centrale Universitare).

De formaţie monumentalist, Mihail Gavril se dovedeşte a fi extrem de grijuliu în ceea ce priveşte alegerea şi organizarea suprafeţei pe care urmează să  picteze. Lucrările lui au diverse forme, de la pătrate  la dreptunghiuri alungite pe verticală sau pe orizontală, fiecare corespunzând unui anumit gen de compoziţie. Pentru peisajele marine, de pildă, forma optimă a pânzei este cea rezultată din alăturarea (a se exclude suprapunerea, care este tot un fel de alăturare) a două pătrate. Lucrurile nu se opresc însă aici. În concepţia sa, imaginea pictată trebuie să aibă  o structură de rezistenţă proprie, care nu este aproape niciodată un desen evident, dar care induce impresia de soliditate şi echilibru.  Artistul reuşeşte să obţină astfel de efecte apelând la tehnici şi „trucuri” de mare rafinament. În cazul peisajelor, de exemplu, compoziţia este concepută şi realizată astfel încât întoarcerea tabloului cu susul în jos să nu ducă la „prăbuşirea” acesteia ori să se soldeze cu incoerenţă şi confuzie vizuală, cum de altfel ar fi de aşteptat, ci să genereze pur şi simplu o nouă imagine pe deplin lizibilă.

 
Posesor al unei palete vii, diversificate, pe care culorile pure de ulei stau în deplină armonie alături de amestecurile cromatice ce amintesc de frescă, artistul îşi exprimă în forţă, dar şi cu stăpânire de sine trăirile interioare, pensulaţia lui, cu alură expresionistă, fiind deopotrivă spontană şi elaborată, decisă şi mângâietoare.

Lipsa componentei lirice de tip feeric sau nostalgic din aproape toate lucrările sale, inclusiv din cele ce înfăţişează peisaje poetice prin definiţie sau plăpânde flori de măr, motiv frecvent reluat, trebuie pusă şi pe seama acestui mod de a construi imaginea care este, după cum spuneam mai sus, tributar unei viziuni de arhitect preocupat până la obsesie de stabilitatea osaturii interne a compoziţiilor. Departe de a ştirbi cu ceva expresivitatea stilului ce-i este propriu, sobrietatea cu care ar echivala inapetenţa pentru pitoresc, bucolic ori idilic imprimă întregii creaţii a lui Mihail Gavril o notă suplimentară de autenticitate, în spatele căreia se află o sensibilitate adecvat înzestrată pentru a decela până la cele mai mici detalii reperele realului, dar şi pentru a decodifica alchimia prin care acestea se transformă în elemente ale alfabetului plastic. Alfabet pe care pictorul şi l-a însuşit până la ultimul semn, folosindu-l într-un mod din ce în ce mai personal şi, aş spune, mai inspirat, idealul său estetic fiind, din câte îmi dau mult mai bine seama acum, după vizionarea sutelor de lucrări din expoziţia de la Palatul Parlamentului şi după stabilirea unor necesare corelaţii între ele, acela de a-şi pune culorile să zidească temelii palpabile pe care iluziile formelor să se înalţe fără a fi tot timpul nevoie de aportul, adesea prea lesne maculabil, al materialităţii.

Propensiunea spre acest gen de transcendenţă care, pentru a se întemeia pe sine însăşi, nici nu afirmă,  nici nu neagă substanţialitatea sau, dimpotrivă, inconsistenţa „recipientului” fizic spaţio-temporal în care suntem captivi, dar le face pe ambele vizibile, a caracterizat dintotdeauna creaţia lui Mihail Gavril şi reprezintă fără doar şi poate principalul argument ce poate fi invocat în sprijinul  originalităţii sale.

Semănând prin amploare, varietate şi consistenţă cu o veritabilă demonstraţie de forţă, care nu  a avut însă intenţia de a intimida pe cineva, ci, dimpotrivă, s-a întâmplat să stimuleze competitivitatea în interiorul breslei pictorilor, după cum am auzit vorbindu-se la vernisaj, expoziţia „Dar din har”  poate fi considerată, cred eu, evenimentul de gen reprezentativ pentru finalul anului 2011 şi începutul lui 2012.