Tocmai cand eram intr-o lupta de idei cu mai multi prieteni despre cat de “arta” e fotografia, cu doua tabere vanjoase si de-o parte si de alta a argumentelor, amicul Nicolae Macovei (Makovei) se intampla sa aiba o expozitie la Simeza si sa-mi trimita mai multe lucrari de-ale sale. Imi largeste astfel paleta de dezbatere, aruncand in ring si conceptul de Digital Art. Arta generata sau creata cu ajutorul computerului? Le arat si eu aici cu rezerva ca nu stiu CUM se obtin astfel de imagini si cat “hazard” este in obtinerea a ceea ce vedeti mai aici si daca aceste lucruri se aseaza pe talerul artei sau cel opus ei. Sau poate undeva, la alt raion, care foloseste alte unitati de masura. M-am bucurat insa sa vad ca altii au gasit destule cuvinte pentru a ne explicita arta digitala asa ca redau si eu aici textele din aparatul critic trimis de dl Macovei. (Mihai Constantin)

Mereu în acord cu sine

5 noiembrie 2010, Bucureşti

Autor: Aurelian Titu Dumitrescu

“Cînd intră în digital art sau scrie despre ea Nicolae Macovei – Makovei simte mult, dar avînd continuu idealuri mari şi trăind actul creaţiei cu o bucurie imensă. De aceea, senzaţia pe care ţi-o dau, cînd intri în comunicare cu lucrările sale, este copleşitoare.

Am privilegiul să fiu prieten de mai bine de 12 ani cu acest mare om, perioadă în care am privit ore îndelungate cu el sau singur imaginile sale, eu alegînd unele pentru coperţile cărţilor mele. „Ghiaurele”, singura mea carte ilustrată, conţine imagini digital art, ivite din viziunea lui Makovei.

Formele acestor imaginilor nu ţin de geometria euclidiană. Priveşti, fiind fermecat şi descumpănit,  graţioasele întreguri armonioase, care întregesc cosmosul şi par nişte silozuri cu seminţe de soi, fecundate de mistere solare şi ermetice.

Pentru a descrie aceste forme nu există vocabular. Relaţiile dintre forme, care sunt de fapt marile intuiţii ale lui Makovei, pot fi la rîndul lor intuite de consumatorul de artă, dar nu conceptualizate. Stadiul acesta al faptelor ne împrospătează memoria anesteziată de frumos şi paralizată rînd pe rînd de sensurile întregurilor, care nu ascultă de nici o lege şi se lasă pradă privirilor prin generozitatea frumuseţii criptată în tuşe subţiri.

Am văzut, acum mai puţin de două luni, o expoziţie a lui Makovei, undeva într-o casă de artă din cartierul Cotroceni. Pînă la 20 de lucrări, numite „Nelinişti”. Apăruseră griurile fine şi îngrijorate, ca în picturile lui Constantin Petraşchievici. Griurile descurajate, ca nişte grilaje imaginare, după care se ascundeau realităţile oneste ale preţiozităţilor de cuget. Timide, foarte nesigure şi pure, embrionare, indecise, oscilante în tendinţele lor, apăruseră liniile. Bucuria pură, imnică, gureşă şi guralivă lăsase locul tăcerilor dureroase şi culorilor secundare faţă de gri, ferite de ornamente şi emanate parcă de angoase şi depresii. Şi, totuşi,  conceptualizate ascetic luni de zile înainte de a fi trecute din viziune, care este imaginea pentru tine, în imaginea pentru toţi a pustiului ocolit de patimă, „Neliniştile” lui Makovei, ca şi celelalte sinteze de stări artistice de spirit, par a nu avea nimic abstract. Concret şi numai concret ! Toate ale lumii se pierd în concret ca o livadă toropită de ceaţă primăvara, cînd se mişcă mugurii mai puri decît boturile umede ale mieilor. Oricît de firav este conturul, oricît de sinuoasă este sugestia, oricît de lucid şi cu simţul măsurii este adevărul conţinut de combustia uriaşă, consumată cu totul înainte de a începe lucru şi, deci, de a deschide spre artă, lui Makovei lumea îi iese exclusiv concretă şi sensibilă.

„Himerion”, DVD-ul ce conţine digital art de Makovei, apărut în 2010, la Editura Vinea, este un  eveniment cultural major în România, fie numai din faptul că este primul de acest fel editat la noi.  Cred că în el se îmbimă două straturi diferite ale conştiinţei omeneşti.

„Unitate-Diversitate”, expoziţie la vernisajul căreia am avut şi eu onoarea să vorbesc, aminteşte de extraordinara artă primitivă şi de picturile rupestre, stilizate pînă la a fi o succesiune de simboluri pure.

„Piatra Pasăre” şi „Studiile” sunt nişte strălucite eseuri, care, în loc de cuvinte, conţin imagini într-o succesiune savantă, singura posibilă în logica lucrurilor.

Stadiul acesta al lucrărilor este eminamente religios şi, prin rafinament şi sinteze de imagini pe un singur motiv, aminteşte de Brâncuşi, care, duminica, sfios şi ceremonios, cîntă în strană, mai întîi la Bucureşti, apoi la Paris.

Dar toate studiile de gîndire ale lui Makovei sunt îmbinate de sacru sau, mai exact spus, se nasc exclusiv din sacru. Forţa sacrului, aici, vine din concentrarea pînă la paroxism a pudorii şi virginătăţii neatinse ale formelor, care au o simplitate somptuoasă, de parcă ar fi concentrice. Devoalarea în ochiul strident a picturilor sau a graficii lui Makovei ne dă o simplitate cerebrală şi o abundenţă de spaţiu de parcă am trage cu gîndul într-o ţintă a cercurilor comcentrice.

La rubrica de texte, plasticianul are un excelent eseu despre sentimentul religios în creaţie şi fragmente pertinente, semnate de doi preoţi Niculae  Constantin şi Alexandru Morariu.

Închei cu un zîmbet sfios, atunci cînd te simţi copleşit în clar  de savoarea unei plasticităţi de excepţie.”

Holograme ale zborului

de Simona-Grazia Dima
Ziarul Financiar

Pentru data de 20 mai, artistul plastic Nicolae Macovei are programate două evenimente importante: participarea la o expoziţie colectivă, alături de mari pictori români contemporani, la galeria Galateca din Bucureşti, şi vernisajul unei expoziţii personale la o galerie particulară din Germania, la Köln. În ambele expoziţii va prezenta lucrări recente de artă digitală.
Mă aflu în atelierul-studio al lui Nicolae Macovei, pe o stradă ireal de liniştită, punctată de oaze de verdeaţă, situată între artere frenetic circulate. Dincoace de ferestrele de modă veche, al căror cadru de lemn, aristocratic meşteşugit, poartă pecetea unei alte lumi (mai puţin grăbită, poate mai atentă la frumosul cotidian), discutăm printre mormane de cărţi, majoritatea de filosofie contemporană şi de spiritualitate, savant clădite, de vreme ce bibliotecile mari ce tapetează de jur împrejur pereţii încăperii nu le-au mai cuprins. Plasticianul-poet resuscită amintirile dureroase ale unui timp revolut care i-a schimbat din temelii destinul: moartea tatălui în război, strămutarea, din Iaşi, a familiei, suferinţa mamei (pictoriţa Florica Niculescu, fiică de pictor, la rându-i), detenţia tragică a fratelui, asemeni celei a multor adolescenţi, pentru o conversaţie tinerească, dar cu un iz politic fatal. Strâmtorarea acelei epoci brutale, când soldaţi ori securişti veneau la oameni ca la ei acasă, înghesuindu-i pe toţi membrii unei familii într-o singură cameră, şi le adresau după plac sfaturi condescendente, inutile, când învăţământul nu era integral o sursă de cunoaştere, ci, adesea, o maşinărie ideologică, l-a marcat pe artistul in spe de o manieră decisivă; l-a făcut să înţeleagă datoria sa de a se modela singur, de a nu accepta o tutelă intelectuală.

A-şi găsi drumul prin efort concentrat şi solitar şi, de ce nu, printr-o atitudine filosofică, a triumfa peste vremurile tulburi, astfel încât să nu poată fi luat prin surprindere de niciun regim politic, arta vieţii, aşadar, i s-a părut mereu cel mai important lucru. Dacă, după Revoluţie, s-a exersat în publicistică, a ajuns repede la saţietate, conştient că numai fiorul nobil al artei are şansa de a dura. S-a simţit confruntat cu o limită. Mizând, de această dată, pe capacitatea sa de a fi atent la cotidian, a devenit, pe nesimţite, pasionat de posibilităţile expresive, practic nelimitate, ale computerului, în materie de artă plastică şi s-a definit, treptat, printr-o creativitate susţinută, ca un promotor de seamă al artei digitale în România.
În pofida crezului său spiritual, Nicolae Macovei nu a sesizat vreo discrepanţă între abordarea filosofică a existenţei şi demersul de a descoperi frumosul pornind din imediat, uzând de o unealtă sofisticată, tipică insului contemporan – computerul. Adevărat medium imaginativ, flexibil şi receptiv la proiecţiile sale mentale, instrument plastic fabulos, acesta l-a captat cu totul, l-a absorbit de-a dreptul, am putea spune, fără a exagera, îndeosebi de prin 1995, când artistul a început să-i exploreze posibilităţile expresive, prin căutări tot mai profunde, mergând de la simple grafisme, până la lucrări ample, cu semantică luxuriantă. Oarecum torturat de impresia unei virtuale întreceri, în care maşina s-ar putea dovedi mai pricepută în dominarea celui inapt s-o stăpânească, a intuit că virtuozitatea poate fi dobândită doar dacă plasticianul se mobilizează integral. Dacă, în viziunea sa (dar nu numai), computerul a declanşat, socialmente vorbind, o veritabilă revoluţie, similară cu aceea adusă de carte, odată cu inventarea tiparului, care a creat permisele democratizării culturii, şi artistul poate deveni parte a unui proces similar, desfăşurat şi adâncit astăzi, sub ochii noştri.

Omul însă are datoria, consideră artistul, de a-şi exersa discernământul, de a nu ceda tentaţiilor ieftine, de a tinde spre excelenţă. De aceea, atent la mesajul subliminal al străzii, la forfota de sensuri ce poate fi depistată pretutindeni, în plină mişcare, spre a fi descifrată în cheia unui ideal uman, Nicolae Macovei se arată oripilat de proliferarea kitschului, a clişeelor de tot soiul, a pericolelor ce pândesc cotidianul, ameninţându-l cu degradarea. În replică, îşi concepe arta ca pe o rezistenţă luminoasă, creatoare, prin care dă sens realului: “să deschizi ziarul unde ţi-a apărut numele/ un copil pe tricicletă să aştepte până pleci/ să te opreşti la colţul străzii/ fără să ştii unde vrei să ajungi/ să te apleci să iei un pumn de pietriş/ şi să-l pui în buzunar/ într-o vitrină murdară să zăreşti cartea/ pe care n-ai citit-o când trebuia/ să priveşti cum traversează un bătrân cu un geamantan/ apoi să adormi dar să te trezeşti brusc/ şi să începi să scrii despre toate aceste lucruri/ cu o detaşare inexplicabilă/ de parcă ai strânge încet între degete un ţipar (Seară, poem din volumul Contact, Ed. Eminescu, 1998)”.
În acelaşi mod în care Nicolae Macovei scrie versuri, adică focalizat asupra mlădierii unei realităţi doritoare să-şi retragă sensurile din mâna contemplatorului, într-o şerpuire de reptilă neîmblânzită, se nasc, una din alta, şi viziunile euforice şi totodată halucinante ale plasticii sale, debordând de frumuseţe, mister, energie. Sunt imagini ce se autogenerează aparent spontan, închipuind un perpetuu palpit cosmic, sub umbrela unei unităţi originare. De altfel, Unitate este chiar titlul lucrării sale ce va fi expusă la Galateca, în cadrul expoziţiei colective intitulate Manuscris, în cadrul căreia fiecare artist îşi va însoţi lucrările de un crez artistic scris.Unitate constă din 16 panouri montate împreună, pe care se confruntă, într-o uimitoare compunere şi recompunere, două entităţi figurate în roşu şi verde, pe fundalul negru al unui cosmos discret schiţat, cu un colţ din Terra profilat în colţul stâng. Intuim un credo al individualităţii sortite să se împotrivească uniformizării, iar artistul ne confirmă faptul că, deşi arta sa se naşte din revolta faţă de un “pariu literar”, adică de un nivel discursiv al compoziţiei plastice, fondul filosofic nu lipseşte, constituind, pe un alt palier, o nouă speculaţie de tip inevitabil literar. De o literaritate mai eterată însă, mai intim trăită, în nişele sufleteşti şi identitatre ale fiinţei. Prin rigori aproape matematice, artistului îi este hărăzit să se apropie de răspunsul la etern valabila întrebare: Cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm?, cucerind astfel accesul la propriul interior.

Îngrozit de pastişă, de superficialitate, de mulţimea formulelor rudimentare vehiculate în jurul nostru, exprimând abdicarea de la complexitate, de la rigorile artei mari dintotdeauna, artistul îşi află, paradoxal, pacea lăuntrică tot într-un element devenit deja inseparabil de cotidian, dar capabil să smulgă din virtual sensuri abisale. Vizionez două filme, însoţite de o muzică răvăşitoare (îmi mărturiseşte că ascultă muzică sute de ore în şir, până se hotărăşte ce bucăţi muzicale ilustrative să aleagă pentru lucrările sale), asist la perindarea unor structuri situate între nemişcare şi presentimentul zvâcnirii apropiate, sugerându-mi o delicată descendenţă din Bosch. Îmi confirmă că, alături de alţi mari maeştri (Klee, Miró, Mondrian, Kandinsky, Escher, Dalí), vechiul maestru olandez îi evocă o mare afinitate, prin universul său insondabil, copleşitor, complex până la a fi imposibil de stăpânit, tinzând spre universal. Sute de imagini, o creativitate nesfârşită, precum aceea a naturii, se înlănţuie într-o succesiune savant regizată, aşa cum “ard zilele după adevăr/ risipindu-se// aici// în această emoţie/ începe şi piere lumea/ ca un fruct încolţit de îngheţ// astăzi plâng mai tandru/ decât// holograma mirosind/ a istorie” (poezie fără titlu, din volumul citat, p. 34).
O problemă de estetică nu-mi dă pace, dar îi voi afla dezlegarea cu alt prilej: mă întreb în ce anume constă specificul artei digitale, ce anume se poate face prin ea şi numai prin ea, fără a putea fi realizat graţie mijloacelor artei aşa-zis clasice sau tradiţionale (deşi aici ar putea intra o infinitate de posibilităţi, uneori chiar avangardiste), ce anume plasează arta de acest tip dincolo de orice suspiciune a comodităţii. O motivează, probabil, aspiraţia spre un nou tip de strălucire, spre un gen de visare la spaţii fantaste, înalte: “îmi lipseşte numai o anumită strălucire a prezentului/ şi ameţeala acestui cer instabil/ e ca o mică pădure în flăcări” (poezia Echilibru, ibidem)

UN MAESTRU AL ARTEI VIRTUALE

de Constantin Abăluţă

Nicolae Macovei (Makovei) este un constructor, el construieşte semne şi himere. Creează spaţii şi structuri plutitoare, infuzează formelor o serenitate, o abstragere din contingent. Lumea lui nu este neapărat metafizică, însă fruntariile ei dau de-a dreptul în vâltoarea cosmică – micro ori macro, niciodată nu vom fi siguri. În legătură cu acest artist polisemic, îmi vin în minte versurile lui Blaga din poemul “Răsărit magic” : “Materia ce sfântă e, / dar numai sunet în ureche”. Asta pentru că, supuse unei epurări dinlăuntru, compoziţiile sale (uneori am putea spune obiectele sale, într-atât sunt de palpabile) acuză o levitaţie muzicală. Iar alteori propun o împietrire provenind dintr-o mişcare invizibilă, precum stalactitele şi stalagmitele ca duhuri ale apei imemoriale.

În ciudatele grafii-oscilograme, artistul ne propune suspensii de negru irizând un câmp şi conferindu-i străluciri de-un alb nefiresc. Aceste lucrări sunt construcţii inefabile, epure ale unei sensibilităţi “obiective”. Şi acest paradox este întru-totul caracteristic pentru născocirile lui Macovei (Makovei), întrucât sensibilitatea rece, abstractă a computerului ciocnindu-se de fantezia magmatică a fiinţei umane, dau acest nou gen de creaţie care îşi revendică exhaustivul şi perfecţiunea. Departe de a se limita înlăuntrul unor tematici restrânse şi a unor mijloace plastice pe măsură, precum o făcea arta directă, arta materială de pînă acum – arta digitală, ori virtuală, are un potenţial nelimitat. Şi tocmai de aceea, aici gustul artistului, alegerea lui este singura garanţie că aveam de-a face cu artă. Culorile de lumină, formele fără greutate fizică, spaţiile care se scurg literalmente în infinit, ori suprapunerile şi măririle care frizează, în contumacie, materia cea mai profundă; ductul care se subţiază pînă la nălucire – toate acestea nu se stăpânesc uşor. Ani buni de muncă i-au trebuit artistului ca să  descopere, din aproape-n aproape, cum poate să-şi aproprieze prodigalitatea înspăimântătoare a computerului. Toate aceste căutări au fost făcute în cea mai deplină singurătate, căci genul acesta de artă nu se învaţă la nici o şcoală.

Unicat în peisajul plasticei noastre, artist matur ce are în memoria computerului său cîteva mii de imagini îndelung cumpănite, îi dorim lui Nicolae Macovei (Makovei) recunoaşterea pe deplin meritată de originalitatea şi forţa viziunilor sale.