text si foto: Corneliu Ostahie

Constantin Daradici şi „stigmatul” autenticităţii

     În anul 2011, Constantin Daradici şi-a vernisat, dacă am numărat eu bine, nu mai puţin de patru expoziţii personale, în cazul uneia dintre ele având-o ca invitată pe soţia sa, remarcabila pictoriţă Iulia Cândea-Daradici. Anul acesta, artistul a bifat deja o primă confruntare cu publicul, în luna martie, la galeria „Căminul Artei”, sala de la etaj, şi şi-a anunţat intenţia de a mai deschide, cât de curând, şi alte expoziţii. Evident, o astfel de frecvenţă a etalării pe simeze poate naşte, pe lângă admiraţia ori invidia unor confraţi mai puţin prolifici, şi o serie întreagă de suspiciuni.

Mai întâi de toate, se pune întrebarea dacă nu cumva  pictorul „plimbă” pur şi simplu aceleaşi lucrări de la o galerie la alta, din dorinţa de a părea că este omniprezent în viaţa breslei. Mai apoi,  poate apărea presupunerea prea puţin măgulitoare că opera lui Daradici are ceva de-a face cu caracterul „industrial” al procesului de creaţie, în sensul pe care îl implică aici autorepetarea, aparent narcisistă, menită să mascheze pe cât e posibil adevărata faţetă a freneticei relaţii pe care artistul o întreţine cu şevaletul, paleta şi penelul, respectiv cea comercială. Nu în ultimul rând, unele îngrijorări, mai mult sau mai puţin sincere, pot viza pericolul diluării sau al banalizării amprentei stilistice graţie căreia pictorul a reuşit să se impună în plastica românească a ultimelor două-trei decenii.

S-o luăm însă metodic şi să încercăm să răspundem cât mai clar şi cât mai convingător acestor întrebări cu care se confruntă, într-un fel sau altul, mai toţi creatorii cu o vizibilitate publică peste medie. Constantin Daradici este, într-adevăr, un pictor cât se poate de productiv, aşa că dacă unele lucrări dintr-o expoziţie abia încheiată se regăsesc într-o alta, de curând deschisă, acest lucru nu se întâmplă pentru că artistul n-ar putea ţine pasul cu propriul calendar profesional, ci pentru că el vrea să sublinieze continuitatea demersului său creator, demers care, spre deosebire de cele ale multora dintre colegii lui, nu se împarte în perioade, etape şi cicluri ori serii tematice de lucrări, ci curge egal cu sine însuşi pe acelaşi făgaş, fără a fi însă deloc monoton, ci, dimpotrivă, mereu incitant, proaspăt şi, pe alocuri, chiar surprinzător. Pe de altă parte, numărul pânzelor destinate să asigure legătura dintre două sau chiar mai multe expoziţii succesive este mic, spre nesemnificativ, pictorul venind de fiecare dată în faţa publicului său aproape în întregime înnoit, adică aducând cu sine imagini de ultimă oră „capturate” din fluxul vizual la care este în permanenţă conectat prin receptorii sensibilităţii sale cu totul speciale, definite de un lirism inefabil şi de certitudinea instinctiv dobândită că frumuseţea este egal împărţită între toate componentele universului înconjurător, de la stelele aflate la milioane de ani-lumină distanţă la firele de iarbă din bătătura casei.

În al doilea rând, trebuie reiterat cu fermitate faptul că Daradici nu poate fi nici „industrial”, nici „comercial” şi, prin urmare, că identitatea sa stilistică nu se află deloc în primejdie, dintr-un motiv cât se poate de simplu: el pictează aşa cum trăieşte, adică spontan, sincer şi dezinteresat, lăsându-se condus doar de convingerea adâncă a predestinării sale, ceea ce îl scuteşte de efortul de a concepe strategii compoziţionale complicate sau de a apela la tehnici sofisticate în scopul de a-şi  exprima sinele în mod plenar.

Din această perspectivă, pictura lui Constantin Daradici pare a fi înainte de toate un jurnal al existenţei de fiecare zi, o consemnare scrupuloasă a reperelor care dau contur şi stabilitate lumii din care el face parte şi a raporturilor imuabile dintre ele. Vom întâlni în oricare dintre expoziţiile lui şi, deci, şi în cea  mai recentă, de la „Căminul Artei”, aceleaşi subiecte şi aceleaşi prezenţe umane situate în aria de referinţă a interesului său major: casa din Bucureşti, cu minuscula ei grădină, interiorul atelierului găzduit de aceasta, casa de la Berevoieşti, amplasată în mijlocul unui peisaj mult mai generos şi mai ofertant din punct de vedere pictural, cu odăile ei răcoroase şi ospitaliere, bucătăria cu plita neagră şi cu soba pe care doarme încolăcit motanul familiei, vecinătăţile pline de farmec poetic – fâneţuri împiestriţate de flori, poieni şi margini de pădure, dealuri domoale şi munţi albastru-vineţii în depărtare – , cei doi copii – Bogdana şi Gabriel – surprinşi cu regularitate de-a lungul anilor în nenumărate ipostaze, care de care mai expresivă şi mai înduioşătoare, astfel încât se poate spune că dintr-un anumit punct de vedere opera artistului este o veritabilă cronică în imagini a copilăriei şi adolescenţei acestora, autoportrete impecabil compuse care dezvăluie o profundă cunoaştere de sine şi o resemnare demnă a eului propriu surprins în oglinda necruţătoare a timpului, imagini hiperbolice ale stărilor de puritate şi inocenţă compuse din elemente comune ale realului imediat, dar structurate potrivit unei sensibilităţi marcate de un romantism magic şi deopotrivă feeric etc.   O lume fabuloasă, înţesată de mituri panteiste – ar putea spune unii sau, din contră, o formă de evazionism dintr-o lume reală prozaică şi greu de suportat – ar zice alţii. Ei bine, nici una, nici alta dintre acestea, ci un univers – mai întâi senzorial şi spiritual, iar mai apoi pictural – generat de întâlnirea unei viziuni potrivit căreia doar rutina şi lipsa noastră de atenţie ne fac să scăpăm din vedere natura miraculoasă a existenţei cu un talent puternic şi original capabil să exprime în mod direct şi nuanţat deplina autenticitate a acestui adevăr elementar.

Fost student al lui Corneliu Baba, Constantin Daradici s-a manifestat şi se manifestă în sfere stilistice aflate la mare distanţă de cele ale operei magistrului, ceea ce poate fi o dovadă suplimentară adusă în favoarea puternicei individualităţi a personalităţii lui artistice, în condiţiile în care  a fi,  „babist” însemna cândva a fi în mod automat şi  posesorul unui incontestabil certificat de valoare. În mod similar, pictorul nu a căzut nici în „plasa” marilor maeştri ai impresionismului, postimpresionismului şi expresionismului liric, cu ale căror estetici se simte solidar „din naştere”, cum s-ar spune,  şi nu ca urmare a  asimilării pe cale didactică a unor influenţe benefice, reuşind, fără un efort cert detectabil, să-şi constituie o formulă indiscutabil personală, constant şi lesne de identificat. Găsim în ea atât notaţia precipitată, febril aşezată pe pânză, strălucirea cromatică de extracţie fovă, „migăleala” pointilistă dublată de un dinamism lăuntric al fundalurilor, schiţarea imaginilor prin tuşe graficizate în compoziţii monocrome, forme pregnante, parcă zidite cu ajutorul unor tuşe late multicolore, cât şi turbulenţe cromatice eterice, rarefiate, suprapuneri şi transparenţe care menţin viu jocul dintre suprafaţa plană şi iluzia profunzimii, folosirea albului pânzei sau al hârtiei ca element de alfabet plastic de sine stătător,  masivitatea umbrelor întunecate pigmentate cu accente abia sesizabile de albastru.

Cu riscul de a mă repeta, vreau să fac precizarea că toate aceste ingrediente tehnico-stilistice se combină parcă de la sine într-o matrice prestabilită, emanată – ca formă concretă de exprimare artistică – de chiar starea afectiv-cognitivă a pictorului raportată la fiecare moment al exercitării actului său de creaţie. Cu alte cuvinte, nimic nu este elaborat, premeditat şi, prin urmare, repetabil  pe parcursul  exerciţiului aşezării imaginilor pe pânză, în spatele mâinii care mişcă pensula ori creionul aflându-se, suverane şi libere, doar emoţia artistică pură şi sentimentul demiurgic al participării, cu fiecare nouă lucrare,  la o recreare a unei părţi de univers, oricât de aparent insignifiantă ar fi aceea.

Expoziţia de la „Căminul Artei”  ilustrează perfect aceste trăiri la intensităţi superlative ale unui artist care se încăpăţânează să mizeze pe frumuseţe şi echilibru, deşi astfel de concepte „desuete” au fost sever condamnate de instanţele estetice ale vremurilor recente. Dar, poate tocmai de aceea Constantin Daradici merită cu prisosinţă să fie mai cunoscut decât este în prezent şi  mai atent evaluat, din punct de vedere al cotei valorice reale, decât lasă se se înţeleagă răzleţele referinţe critice ori provenite din zona marketingului de artă pe marginea operei create de el până în acest moment.