de Daniel Ioan

Ma bucur ca exista deja cititori avizati si avizi ai cartii lui Tudor Octavian “Carul cu boi – Pictura romaneasca 1800-2000”. Dl. Daniel Ioan a scris o recenzie pe care o redau aici cu acordul sau. (MC)

Note pentru o istorie a picturii romanesti (Tudor Octavian – CARUL CU BOI)

Aparuta de curand la Monitorul Oficial, cartea lui Tudor Octavian intitulata “CARUL CU BOI – Pictura in Romania 1800-2000” este de fapt un album de pictura interbelica, insotit de un comentariu personal asupra subiectului.  Editat si tiparit mai bine decat multe din albumele romanesti recente, cartea are 160 de pagini si cam tot atatea reproduceri ale unor picturi realizate in majoritatea lor in prima jumatate a secolului XX. Asa ca din cei 200 de ani promisi, raman doar un sfert. Asa este in pictura romaneasca, afara este vopsit gardul, …

Dar ce face tiparitura mai deosebita este textul sau. Scriitura este sponatana, amuzanta, usor de citit,  inseilata (in sensul bun al cuvantului), originala atat in forma cat si in continut. Poate da impresia de superficialitate, pentru ca este orice altceva, decat un tratat academic despre pictura romaneasca. Par mai degraba sunt note pentru o lucrare viitoare, dar asta o face mai interesanta decat un tratat, despre care autorul spune ca nu se citeste ci se consulta, ocupand impunator, cele mai putin frecventat raft din biblioteca. Sunt cuprinse in lucrare 30 comentarii, care se pot citi si independent, cu subiecte destul de variate, cum ar fi: originile artei laice de la noi, relatiile noastre cu restul lumii, teme preferate, inceputurile scolii noastre de arta,  despre falsuri, colectionari si piata de arta.  Autorul fuge in mod deliberat de exhaustiv, si in conscinta nu veti gasi structura unei istorii a artei, descrieri ale artistilor sau ale operei acestora. Sub-sub-titlul sau post-titlul :  “conjuncturi, particularitati, definiri, rasuciri”, care apare pe coperta a patra a lucrarii indica tocmai aceasta abordare netraditionala.

Cred ca urmatorul citat explica ce doreste sa evite autorul prin scrierea sa (se pare ca la sugestia “co-autorului” Stelian Nistor):  “din cauza faptului ca toate cartile in uz fac un necontenit elogiu al excelentelor, romanul care le apeleaza acumuleaza o serie de convingeri exagerate si capata un gen de orbire, cu fervoare nationalista, la tot ce i-ar submina aceste convingeri”. Laudabila initiativa.   Incepe ca orice lucrare stiintifica, care se respecta cu prezentarea literaturii din domeniu, intr-un necrutator de adevarat capitol intitulat “Istorii ale artelor care nu se cer reeditate”.

Sindromului “carului cu boi”  are un rol central in problematica abordata de autor. Nu intamplator cartea poarta acest titlu. De curand, Sorin Ilfoveanu deplangea si el acest sindrom, caracteristic pietei de arta de la noi, in interviul TV luat de Delia Budeanu. Este necesara opera-iconica pentru identitatea noastra culturala? De altfel, toate intrebarile puse de autor in capitolul “De ce?” sunt mai importante decat raspunsurile care s-ar putea da la ele.

Temele abordate cu predilectie de pictorii nostri: portret, natura moarta, “peisaj romanesc”, flori si ulcele, nud, tiganci-florarese sunt analizate si ilustrate. Ele alcatuiesc “subiectele nationale”. O caracteristica ar fi absenta sau putinatatea personajelor. Este tematica unei culturi complexate, care nu si-a gasit identitatea, a unei arte tributare cumparatorului anonim. In testamentul sau, Nicolae Grigorescu, acum 105 ani instituie o bursa dedicata tinerilor “Romani, de neam Romanesc”, pentru a studia pictura in strainatate, si impune candidatilor  realizarea de lucrari la care “subiectul va fi absolut romanesc”. Cat de aproape si cat de departe in timp sunt aceste atitudini?  Ne gandim imediat, in context, la “Scoala de arta pentru evrei”, infiintata de Maxy in 1940, dupa aparitia legilor rasiale, care izgoneau evreii, profesori, elevi sau studenti din invatamantul public, de stat sau privat (http://www.yvonnehasan.ro/?page=2).  Paradoxul este ca arta culta romaneasca s-a inchegat din radacini neromanesti, sub influenta pictorilor straini din Transilvania si  a studiilor facute la Paris sau la Munchen. Obsesiile nationaliste si identitare   precum si influenta unei societatii strambe, marcata de complexe de inferioritate/superioritate au generat o arta periferica, marginala, plina de cocoloseli, prezentata si perceputa inadecvat. “Ne iubim prea mult saracia, si nevoile, si neamul, ca sa observam si virtutiile altor forme si subiecte de iubire”, scrie autorul, constatnd printre altele ca “traiul prost, e in fleul sau comod”. Exista totusi particularitati ale artei romanesti, pe care autorul le recunoaste, fara ca acestea sa fie valorizate ca atare in context global. Pictura romaneasca are un vadit caracter postimpresionist, neavand nimic in fibra ei din tragismul expresionist. Ma gandesc acum, ca si un artist ca Schweitzer Cumpana  considerat de unii ca expresionist, probabil datorita scolirii sale in Germania este mai mult impresionist si nu are nici o legatura cu marii expresionisti germani, spre exemplu.

Fascinant este capitolul “Academia de arte frumoase in deceniul 1931-1940”.  Nu numai prin evocarea unui trecut indepartat, ci mai ales pentru gandurile pe care le sugereaza despre prezentul invatamanului de arta de  la noi. Autorul ia in deradere de mai multe ori calificativele, care in majoritate sunt “suficient” si <ciudatul dar=”” atat=”” de=”” autohtonul=””> “binisor” si  conchide “paradoxul unei selectii care nu are din ce alege consta in abundenta mediocritatilor”. Nu pot sa nu constat cu mare tristete ca azi situatia e ste mult mai ingrijoratoare. Ca sa intelegeti de ce, va citez din “Regulamentul pentru studiile universitare de doctorat” al o celebra universitate de la noi: “Calificativele care pot fi atribuite sunt „foarte bine”, „bine” sau „satisfăcător”. Disciplina se consideră promovată dacă studentul-doctorand obţine unul din calificativele „foarte bine” sau „bine”. În cazul obţinerii calificativului „satisfăcător”, studentul-doctorand trebuie să repete evaluarea în termen de 30 de zile”. Nu era mai corect  acum 80 de ani? Alte doua ganduri mi-au trecut prin minte citind acest capitol. Unul referitor la profesori si altul la studenti si studente. De curand, a avut loc la Caminul Artei Vizuale o expozitie a membrilor Catedrei de Pictura din UNA, initativa extrem de laudabila. Ar fi minunat, daca cineva ar realiza o galerie virtuala a posibilelor expozitii ale profesorilor de pictura din invatamantul universitar bucurestean. Daca ar fi una la zece ani, in 2014  s-ar aduna 14! Pe unele  pot sa mi  le imaginez, gandindu-ma la numele artistilor care au ocupat pozitii de profesori universitrari de pictura. Cate urcusuri si coborasuri!!  Alt gand se refera la evolutia numarului de studenti si porportia de fete. Ce pacat ca toate aceste date si grafice  nu sunt disponibile in pagina web a UNA. Ce s-a ales de absolventii promotiilor din deceniul IV al secolului XX? Mai nimic, chiar daca profesorii au fost artisti eminenti. Nu poti sa nu te gandesti la studiul facut de Aurelia Mocanu asupra primei geenratii de artisti scoliti dupa revolutie:</ciudatul>

http://www.artline.ro/Aurelia_Mocanu_ancheteaza_generatia_39_96-8832-1-n.html   Si de aceasta data, rezultatul este mult sub asteptari. Aflam din nou ca invatamanul superior are o mare constanta de timp, si ca excelenta se obtine dupa regulile ei, si nu cand vor cainii. Trebuie sa avem rabdare si sa nu incetam sa sustinem meritele autentice. Dar mai intai sa vedem cel 14 expozitii virtuale 🙂

Despre valoare artistica, talent si excelenta in arta, citatul din Baba, gasit in carte spune aproape totul: “Mai copii nu mai palavragiti tot timpul despre talent, ca nu-l primesc toti, pentru toata viata. Unii au talent o zi, altii cativa ani, si numai trei-patru dintr-o mie de absolventi au talent pana la adanci batraneti”.  Sau, dupa cum zicea Marcel Chirnoaga: “Am semnat peste 3000 de gravuri, care au fost multiplicate in cel putin 30 de mii de exemplare. Daca trei mii dintre acelea sunt bune, sunt tare. Poate 300 sunt foarte bune. Si 30 ar putea fi opere”.

Ce a urmat? Deceniul prabusirilor 1940-50 – “intre fascisti si stalinisti”. Anul 1976 este marcat de aparitia dictionarului lui Octavian Barbosa, in care “sefii erau cei mai mari artisti”. Nu se putea altfel, oricine ar fi scris dictionarul. Se deosebesc totusi in dictionar doua categorii de artisti: cei “contmeporani” si cei “inca in viata”, ultimii nacuti inainte de 1910. Cate categorii de artisti ar avea un dictionar similar astazi? Eu zic ca cel putin trei: urmasii interbelicilor si ai postbelicilor (cei care se trag din Baba, Ciucurencu), inovatorii postbelici (inclusiv generatia 80) si generatia postrevolutionarilor. Generatii care traiesc in lumi diferite  ale societatii romanesti.  Nu este vorba in primul rand de varsta, ci de modelul lor cultural.

Anul 1990 si ce a urmat ne arata ca “libertatea nu deschide drmuri spre glorie, ea da dreptul unui loz la loteria notorietatii”. Autorul constat ca “in lumile libere, excelentele sunt certificate de un vast complex al valorificarii, complex in care rolul principal il are proprietarul. Nu statul, ci individul”. In continuare ureaza o mare gaura neagra. Nimic despre arta contemporana, arta vie, arta tanara, arta prezentului deceniu. Chiar daca remarca in modul cel mai corect importanta “proprietarului”, a colectionarului si necesitatea cultivarii sale, autorul pactizeaza in modul cel mai vadit cu strategia Artmark de a incuraja colectionarii sa investeasca mai ales in “carul cu boi”. Argumentul sau este ca nimeni nu se incumeta sa investeasca intr-un trecut recent, care intocmai perioadei interbelice suporta reinterpretari. Ca si cum lucrarea asta sau alte actiuni ale actorilor pietei locale de arta n-ar fi pasi in constituirea sistemului de local de valorizare. In alta ordine de idei sunt incitante comentriile referitoare la locul capitalei in arta noastra (si in piata asociata), relatia cu Moldova si Ardealul, dar si cu Occidentul.

Merita comentata si sursa imaginilor, care este destainuita in colofon. Majoritatea lor provin de la Artmark. Am spus mereu ca libera circulatie a imaginilor operelor de arta este la noi o necesitate culturala. Avem nevoie de informare, ca de aer, altfel vom ramane si  noi si literatura despre arta, acolo unde suntem, adica pe ultimul loc european. Multi artsti contemporani sau detinatori de opere nu au inteles acest lucru, protejind abuziv, in detrimentul lor  imaginile. Este si cazul altor case de licitatie, a caror politica in acest sens, iata se intoarce impotriva lor. Spaimele ca altcineva ar putea profta de pe urma eforturilor tale sunt primitive si aculturale, dar abunda la noi. Putine imagini provin dn muzee. Marele of al autorului este modul penibil in care muzeele pubice romanesti isi trateaza tezaurele, punand umarul in acest fel la cenzurarea rescrierii istoriei artei. Este un adevar gretos, ca multe altele referitoare la un stat nereformat in multe din partile sale.

Inchei recomandandu-va sa o cititi. Merita din plin. Este incitanta si sincera, nu i-am descoperit intentiile de manipulare, cum se intampla de multe ori la astfel de lucrari (exceptand faptul ca dupa gustul meu, doar 53 imagini reprezinta lucrari cu adevarat bine, din care numai 12 pot fi considerate capodopere). Singurul lucru care m-a deranjat in fond este faptul ca autorul nu constientizeaza sau nu recunoaste responsabilitatea morala pe care o are, in calitate de unul din actorii principali ai procesului de valorizare a artei romanesti, proces care are loc in actualul deceniu.”