de Corneliu Ostahie

Pe lângă binecunoscutele fresce pictate de Sabin Bălaşa în „Sala Paşilor Pierduţi” de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, în Iaşi mai există o lucrare monumentală de acelaşi gen adăpostită de o instituţie de învăţământ superior. Aceasta din urmă este Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”, iar fresca în cauză, intitulată „Trepte spre desăvârşire” şi având dimensiunile de 10 x 2 m, a fost pictată de către Petru Damir în 1979. Artistul îşi aminteşte de faptul că la puţin timp de la deschiderea şantierului pe care îl presupunea o lucrare de o asemenea anvergură s-a trezit în vizită cu însuşi Sabin Bălaşa, care venise să-şi cunoască „rivalul” şi, eventual, dacă situaţia ar fi impus-o, să-i „predea” o lecţie, nu neapărat despre pictură, cât mai ales despre modul în care fiecare trebuie să-şi cunoască lungul nasului. Spre plăcuta sa surpriză, Petru Damir nu a fost nici admonestat, nici privit de sus de către maestru, ci, dimpotrivă, felicitat pentru idee şi pentru priceperea evidentă cu care o aşternea pe perete. Mai mult, Sabin Bălaşa a intervenit pe lângă rectorul de atunci al universităţii, Gheorghe Scripcaru, cu rugămintea ca tânărului pictor să i se procure culori de cea mai bună calitate, marca „Rembrandt”, dacă se poate, lucru care s-a şi întâmplat cu promptitudine, în pofida preţului piperat şi a dificultăţii achiziţionării la acea vreme a unor astfel de produse speciale.

Dar, până să ajungă student la medicină, Petru Damir a avut un traiect profesional şi artistic extrem de întortocheat. Talentat s-a cunoscut de timpuriu că este, cam de prin primele clase primare, decizia familiei de a-l îndruma spre o şcoală cu profil artistic venind de la sine. Aşa s-a făcut că în clasa a VI-a s-a prezentat la Liceul de Arte Plastice „Octav Băncilă” din Iaşi, în vederea susţinerii unui examen de diferenţă. Erau două locuri libere, s-au înscris zece candidaţi, iar cinci dintre aceştia au obţinut note foarte bune. Directorul liceului, un mare sufletist, a făcut ce a făcut şi a obţinut aprobarea ca toţi aceştia să fie admişi. Numai că, în cazul lui Damir s-a ivit un impediment: părinţii săi erau chiaburi, după aprecierile autorităţilor de atunci, aşa că el nu avea ce căuta într-un asemenea liceu. Acelaşi director a venit cu soluţia: copilul să fie înfiat de cineva sărac lipit pământului, dar cu dosar curat ca lacrima. Prin urmare, a fost găsit un bătrân care îndeplinea cu brio aceste condiţii, ba, mai mult, era pe moarte, iar Gagea Petru a devenit în scurt timp Damir Petru, acestuia din urmă deschizându-i-se larg, ca prin farmec, porţile Liceului „Octav Băncilă”. Aici a studiat cu profesori foarte buni, care aplicau metode didactice avansate pentru acea vreme. Concret, elevii erau lăsaţi şi chiar îndemnaţi să înveţe foarte multe lucruri unii de la alţii, sub supravegherea relaxată şi binevoitoare a dascălilor. Dacă mă gândesc la cine erau colegii de şcoală ai lui Damir, înţeleg acum perfect nu numai scopul adoptării unei astfel de strategii de învăţare, ci şi modul în care au pornit spre împlinire mai multe cariere artistice exemplare, printre care cele ale lui Neculai Păduraru, Ion Iancuţ, Virgil Parghel, Teodor Hrib, Dan Ştefan Minea, Liviu Suhar, Vasile Chinschi, Ioan Gânju.

Pictor-vitrinier de succes, student indecis

După terminarea liceului, ar fi plecat spre Bucureşti să-şi încerce şansele la Institutul „Nicolae Grigorescu”, dar ai lui erau cam strâmtoraţi din punct de vedere financiar. Ideea de a urma la Iaşi Institutul Pedagogic de 3 ani, specializarea artă plastică, nu-l încânta deloc, aşa că s-a decis să lucreze pe undeva o perioadă de timp şi să adune destui bani pentru a-şi atinge în viitor scopul. S-a angajat ca pictor-vitrinier, la început de probă, fără salariu, dar, după ce a câştigat un concurs naţional de profil organizat la Braşov cu ocazia uneia dintre ediţiile Festivalului „Cerbul de Aur”, împrejurare în care oraşul trebuia să arate cât mai bine cu putinţă, a fost imediat titularizat pe post. După doi ani i-a revenit dorinţa de a deveni student. N-a plecat însă spre Bucureşti, aşa cum îşi propusese la absolvirea liceului, ci a dat examen de admitere la Politehnica ieşeană, mai precis la Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale. Culmea este că a reuşit, cu bursă chiar. După primul an şi-a dat seama însă că ingineria nu e de el, şi-a retras dosarul, l-a depus la Facultatea de Medicină unde, din nou, a reuşit. De această dată şi-a văzut serios de treabă, studiile l-au captivat mai mult decât ar fi crezut iniţial, le-a absolvit şi, în ani, s-a impus metodic şi sigur ca medic pediatru în clinicile de specialitate din Iaşi, apoi în cele din Bucureşti.
Pe parcursul tuturor acestor avataruri profesionale, a existat şi un numitor comun graţie căruia Petru Damir şi-a păstrat nealterată identitatea interioară: pictura. Oriunde a mers şi orice ar fi avut de făcut, şi-a găsit întotdeauna timp pentru şevalet şi penel. Mai mult decât atât, a ieşit frecvent din climatul călduţ şi protector al atelierului şi, în vremea studenţiei cel puţin, s-a manifestat ca un veritabil promotor al artelor şi al dialogului acestora cu publicul specific lor. Este suficient să amintesc în această privinţă de faptul că a înfiinţat şi condus excepţionalul cenaclu multi-arte „Culoare, suflet şi idee”, din care făceau parte Ştefan Buţureanu, Romeo Dumitrescu, Steliana Delia Beiu, Cezar Iercan, Nae Chiran, Liviu Pendefunda, pe atunci tineri studenţi interpreţi şi creatori, astăzi nume cu rezonanţă în domeniile în care activează – medicină, afaceri, literatură etc.

Avântul romantic şi ispita hedonică

Din punct de vedere stilistic, creaţia lui Petru Damir aparţine, în ansamblul său, şcolii ieşene de pictură. Cu toate că istoria recentă a artelor plastice româneşti nu vorbeşte în mod explicit despre o asemenea şcoală, în sensul în care se fac referinţe, de pildă, despre „Şcoala de la Baia Mare”, există o serie întreagă de caracteristici care individualizează operele pictorilor ieşeni din ultimele cinci-şase decenii, dacă nu cumva din chiar mai multe, imprimându-le o anumită viziune comună, alături de o simbolistică specifică provenită din matricea culturală şi spirituală moldovenească.
În primul rând, este vorba despre evocarea cvasipermanentă a dimensiunii mitice a existenţei, fie că aceasta este abordată din perspectiva folclorică ori din aceea a unei cunoaşteri fabuloase mediate de basmele culte sau de alte creaţii cu specific cultural zonal. În al doilea rând, este evidentă pentru oricine ştie să privească un tablou şi să-i decodifice mesajul marea încărcătură lirică a imaginilor create de maeştrii ieşeni ai penelului. Într-un spaţiu spiritual (dar chiar şi geografic) considerat ca aparţinând prin excelenţă poeziei şi, pe cale de consecinţă, poeţilor, limbajul metaforic a fost adoptat în mod firesc şi de către ceilalţi creatori de frumos, fie ei prozatori, dramaturgi, pictori, sculptori ori compozitori. În al treilea rând, nu trebuie pierdut din vedere umorul blajin şi inofensiv exprimat într-un benign ton şugubăţ, cum nu trebuie trecute cu vederea nici mai rarele, ce-i drept, accente sarcastice care nuanţează narativitatea funciară a pânzelor semnate de artiştii pe care-i avem în vedere, fie că aceştia se numesc Dan Hatmanu, Dimitrie Grigoraş, Dimitrie Gavrilean, Liviu Suhar, Ion Iancuţ, Neculai Păduraru sau Petru Damir. În al patrulea rând, apropo şi de specificul creaţiei unora dintre cei nominalizaţi în enumerarea de mai sus, este de constatat modul subliniat reverenţios, solemn, de raportare a lor la istoria Moldovei şi la marii ei voievozi.

Am amintit de toate acestea nu din dorinţa de a-i „confecţiona” lui Petru Damir o genealogie artistică fără cusur, ci din nevoia de a avea la îndemână instrumente potrivite de analiză a creaţiei sale care nu este, după cum bine îşi dă seama oricine, dintre cele evident explicite. Astfel procedând, putem identifica mult mai uşor nivelul discursului plastic în care sunt depozitate, ca să mă exprim aşa, elementele provenite din retorica miturilor medievale, emblematică în acest sens fiind legenda inorogului, animalul fantastic cu corp de cal şi cu un corn foarte lung în frunte devenit simbol al eroului singuratic, iubitor de adevăr şi dreptate, dar neînţeles de lumea mediocră sau de-a dreptul decrepită din jurul său, aşa cum este el descris şi în celebra „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir. Apariţia frecventă a unicornului în pânzele lui Petru Damir reprezintă nu doar preferinţa pentru o imagine cu valenţe exotic-metaforice, ci, deopotrivă, o expresie firească, nereprimată, a laturii romantice a sensibilităţii sale. Sensibilitate care, în timp ce se lasă sedusă de avântul epopeic al misiunii licornice, pe care şi-ar asuma-o cu mândrie la o adică, nu se poate sustrage tentaţiei de a participa la spectacolul pitoresc şi sălbatic al menadelor dezlănţuite ale lui Bachus ce a pus stăpânire peste cealaltă latură, hedonică, a sa. Nimic şocant sau nelalocul său, aşadar, în titlul şi în conţinutul unei expoziţii de acum câţiva ani care se numea „Bacante şi inorogi”.

O altă asociere tematică menită să cupleze în cadrul unui eveniment expoziţional, într-o manieră aparent experimentală şi aleatorie, motive ale propriei picturi a fost cea dintre inorogi şi „măiastre”, acestea din urmă fiind păsări multicolore având o geometrie portantă modificată corespunzător viziunii despre zbor şi gravitaţie a artistului, viziune eminamente (mai era oare nevoie s-o spun?) poetică. Dar nu numai păsările pictate de Damir plutesc straniu-maiestuos, avertizându-ne că aparţin unei alte lumi, inaccesibile bietelor aripate de prin curţile ori pădurilor noastre. Şi peştii imaginaţi de el înoată într-un mod care descurajează din start orice încercare de a ţi-i imagina prinşi în vreo undiţă sau în vreo plasă de pescuit, ei fiind creaturi eterice, subtile ca nişte concepte deduse din însăşi ideea de fluiditate.
Universul vegetal, cu arhitecturile sale fragile şi inefabile, cu neverosimilele lui armonii cromatice, reprezintă, la rândul lui, un alt pol de atracţie pentru ochiul experimentat al pictorului. Fie că aduce pe pânză un cireş singuratic a cărui coroană înflorită pare un uriaş bandaj alb-rozaliu, fie că pictează o glastră în care este înfipt lujerul ghimpat al unui trandafir, Petru Damir exploatează cu maximă eficienţă aspectul pictural al plantelor, integrându-l în compoziţii dinamice, cu fundaluri de peisaj aflat în mişcare, ceea ce absolvă tablourile sale „cu flori” de păcatele calofiliei şi decorativismului.

Cam la fel stau lucrurile şi în cazul portretelor sau autoportretelor, ale căror planuri secunde nu sunt aproape niciodată neutre, ci reprezintă, cu rare excepţii, compoziţii complementare menite să potenţeze expresivitatea figurii centrale. Pensulaţia apăsată, colţuroasă pe alocuri, care defineşte şi impune identitatea chipurilor umane reuşeşte să sugereze cu mare fidelitate dramatismul trăirilor interioare ale personajelor, acestea fiind abordate ca subiect plastic din perspectiva efemerităţii lor irevocabile. Ca să mă exprim ceva mai limpede, aş spune că Petru Damir nu pictează portrete pentru a imortaliza fizionomiile unor oameni, fie că e vorba de mama sa, de călugări de la Muntele Athos sau de sine însuşi, şi a le face astfel să supravieţuiască propriilor destine perisabile, ci, dimpotrivă, pentru a sublinia, chiar dacă uneori cu duioşie, efectele indezirabile ale confruntării lor cu implacabila trecere a timpului. Din acest punct de vedere, cu toate că eu unul nu am putut depista nicio urmă de influenţă directă sau de asemănare, înclin să cred că Petru Damir a învăţat câte ceva din arta portretistică a lui Francis Bacon şi a lui Lucian Michael Freud, pictori care, alături de Leonor Fini, se numără, (şi) după opinia sa fundamentată pe numeroase vizite în muzee celebre ale lumii, printre cele mai fascinante personalităţi ale plasticii contemporane.

Neconvenţional şi inventiv

Cu o tuşă de factură expresionistă, lăsată însă să se avânte doar între anumite limite ferm trasate şi acerb supravegheate, pictura lui Petru Damir câştigă în profunzime printr-o serie întreagă de subtilităţi compoziţionale, dintre care se detaşează separarea imaginară a planurilor orizontale prin devierea dualităţii teluric-eteric spre sferele semantice ale altor raporturi de contrarietate, cum ar fi real-ireal, natural-fantastic, prozaic-poetic, logic-fabulatoriu etc. În cazul multora dintre picturile sale se creează impresia că în perimetrul aceleiaşi rame se găsesc alăturate lucrări diferite, fapt care, departe de a putea fi considerat o eroare de concepţie/execuţie, reprezintă o stratagemă eficientă de a induce pânzelor astfel compuse o tensiune suplimentară, binevenită în ceea ce priveşte amploarea şi intensitatea efectului stilistic cumulativ.
La fel de neconvenţional şi inventiv se dovedeşte a fi Petru Damir şi în ceea ce priveşte cromatica lucrărilor sale. Colorist înnăscut, el îşi compune paleta cu profesionalism, dar îşi permite frecvent şi să se abată de la litera manualului de pictură, improvizând în deplin acord cu intuiţia sa şi sub influenţa unei dispoziţii ludice pe care nu încearcă în vreun fel să şi-o ascundă, ci, dimpotrivă, o exploatează la maximum în beneficiul spectacolului cromatic aşteptat de privitor.

Reuşind să-şi conserve de-a lungul timpului un consistent fond de puritate sufletească şi o disponibilitate reală de a comunica în mod natural cu lumea neprihănită a copilăriei (urmare firească şi a profesiei sale – reamintesc, cea de medic pediatru), artistul nu dă nici acum, la 63 de ani, vreun semn că, după mai bine de patru decenii de urmărire obsesivă a unor mereu provocatoare himere vizuale şi de „capturare”, de reificare a acestora în sute de lucrări remarcabile, ar fi obosit sau că ar fi ajuns la capătul poveştii pe care ar fi avut-o de spus. Din contră, pictura sa mustind de metafore şi alegorii pline de vitalitate, conectată fără sincope existenţiale la paradigma universului uman genuin, îşi urmează destinul firesc: acela de a semnifica şi de a fi efectiv un spectacol al inocenţei în desfăşurare continuă şi un avertisment la adresa acelora care ar fi tentaţi să tragă cortina asupra lui.