Text: Corneliu Ostahie

Foto: Mihai Constantin

Ilie Cioarta – Ponoasele firii de artist

Pe podeaua de scândura roasa stau întinse, într-o aparenta dezordine, mai multe coli de hârtie pe care sunt desenate, cu o mâna grabita, siluete umane, peisaje colinare, figuri  geometrice. Protapit în fata lor, mângâindu-si alene barba înspicata, sta pictorul Ilie Cioarta, autorul acestor schite fulgurante. Expresia lui nu tradeaza nici satisfactie, nici nemultumire, ci doar o stare de încordare tipica sportivilor care se pregatesc sa-si ia elanul necesar înaintea unei sarituri pe care, desigur, si-o doresc formidabila. Sesizând ridicatura mea din sprânceana, se apuca sa-mi explice: “Asa ma pregatesc de fiecare data înainte de a ataca o noua pânza. Fac schite cu subiecte diferite pâna când simt ca am atins un numar si o cantitate critice de imagini si de suprafete colorate. Apoi încerc sa descifrez în amalgamul lor subiectul, linia generala a compozitiei si coloritul viitorului tablou. Culmea este ca tactica asta ma ajuta aproape de fiecare data.”

Ceea ce-mi spune artistul nu ma surprinde, desi el ar fi vrut, poate, sa fie altfel. Stiam depre Ilie Cioarta ca este un “intuitiv”, un talent în stare aproape pura, pe care studiile de specialitate, modele, tendintele sau trecerea anilor nu au reusit sa-l deturneze de la filonul lui originar, ajutându-l, în schimb,  în definirea si delimitarea estetica a creatiei sale. Era o vreme când numele lui Cioarta aparea frecvent în presa culturala, în contexte elogioase, alaturi de tinerii, pe atunci, Sorin Ilfoveanu si Stefan Câltia. Ulterior, drumurile afirmarii lor artistice s-au despartit. Cioarta a expus foarte putin în tara, preferând sa apara în fata publicului de pe alte meridiane. Asa se face ca el n-a avut practic decât o singura expozitie personala în România, si aceea la Slatina, cu câteva decenii în urma. În schimb, s-a desfasurat pe simeze occidentale, la Caen, Bourbon-Lancy, Paris (Franta), la Iesi, L’Aquila si Florenta (Italia), precum si la Anvers si Bruxelles (Belgia). A fost bine primit de critica si de public, însa ecourile acelor expozitii nu prea au ajuns în tara. Asa se face ca, în aceste rânduri, sunt nevoit sa vorbesc despre un artist pe care, în ciuda valorii si originalitatii sale indiscutabile, îl stiu  putini români. Tocmai de aceea, referirile mele la  pictura lui Ilie Cioarta necesita  “convocarea” în contextul unei asteptate demonstratii a mai multor argumente. Primul dintre ele consta în noutatea universului sau conceptual si tematic.

O lume interioara frenetica, traind sub semnul unei sensibilitati acute si al amenintarii inerente induse de propria sa fragilitate irumpe pe pânze într-un registru metaforic dens, arborescent si uneori derutant. Figuri hieratice, himere esentializate, fara chipuri identificabile, efluvii vegetale si vârtejuri celeste se întrepatrund în spatiul tablourilor  asemenea unor vârtejuri    primordiale, adâncite în mistere de nepatruns. Lumina care domina aceste imagini indecise este una neutra, care tempereaza în egala masura exuberanta si nostalgia, detasarea si spaima, soliditatea  reperelor vizuale si continua lunecare ce le submineaza pe nesimtite  temeliile. Iar asta se întâmpla în ciuda coloritului maiestuos, rafinat în game prelungi sau, dimpotriva, dinamizat de contraste îndraznete. Iata de ce eticheta de “imagerie lirica” , aplicata pe creatia pictorului de unii critici care i-au vazut expozitiile din strainatate, nu prea are  acoperire în substanta concreta a operei sale. As înclina, mai degraba, sa cred ca avem de a face  cu o meditatie de tip  magic rasarita din resorturile unei gândiri  premonitorii, ale carei manifestari invita la piosenie, la o perceptie usor mistica, de extractie panteista. Încântarea dusa pâna la limitele extazului cu care Cioarta picteaza peisaje nu face decât sa întareasca acesta ultima idee, natura fiind pentru el reprezentarea palpabila a unei dumnezeiri omniprezente.

În seria argumentelor despre care spuneam mai sus ca se impun cu acuitate trebuie neaparat inclusa si o scurta analiza a registrului cromatic specific acestui artist adesea surprinzator. Poate ca lucrul cel mai important care este de sesizat în aceasta privinta îl reprezinta lipsa totala de inhibitie în folosirea culorilor si a valentelor lor expresive. Ilie Cioarta nu are culori preferate, contraste privilegiate sau game obsesiv repetate. Acelasi instinct care îi dirijeaza imaginatia prin lumea formelor ce evolueaza fara efort unele din altele îi “dicteaza” linia cromatica a fiecarei lucrari, culorile “chemându-se”, dupa propria  sa expresie, una pe alta, într-o ordine care este, totusi, numai a lui.
Ar mai fi de adaugat, tot la capitolul argumente, faptul ca, de-a lungul carierei sale, artistul s-a încumetat sa-si încerce fortele în mai toate genurile. Pe lânga pictura, a facut grafica, ceramica, arta monumentala, textile, sculptura chiar. Una din realizarile sale demne de toata atentia o reprezinta pictarea bisericii din Stroesti (lânga Fierbinti-Târg), lucrare de mare anvergura, dar  si de mare ambitie, care i-a ocupat câtiva ani buni din viata. Tehnica folosita consta în dizolvarea pigmentilor în emulsie de ceara naturala, efectele obtinute  în urma aplicarii ei fiind o transparenta cu totul speciala a culorii si o nota de rafinament si eleganta clasice.

Concluzionând, îmi vine greu sa înteleg cum Ilie Cioarta nu s-a impus suficient de convingator alaturi de  colegii sai de generatie  despre care deja am amintit. Probabil ca de vina este si firea lui de artist “vaccinat” împotriva oricaror abilitati/preocupari de manageriere a propriului talent si a propriei creatii. Cred totusi  ca timpul nu  e iremediabil trecut pentru ca numele lui sa-si regaseasca locul în alfabetul valoric al picturii noastre contemporane. Bruma mea de optimism se bazeaza si pe faptul ca în cazul sau nu se mai pune problema unui efort de întregire a unei opere, ci doar a unei  simple operatiuni de analiza si reconsiderare a celei existente.

(Economistul/Ecart,     15 iulie 2004)