Cred ca acest al treilea episod din cufarul cu surprize fotografice al lui Tudor Octavian este si cel mai personal, mai sensibil. Mentorul meu mi-a vorbit adesea despre “batranii lui”, Ion Pacea si Ion Musceleanu, dar mai ales de relatia alcalina pe care a avut-o vreme de un deceniu cu cel din urma. Chiar daca Ion Pacea nu apare in acest articol, el este adesea mentionat, intr-un triumvirat de confort intelectual si afectiv care a luminat – pentru componentii sai – zvarcolirile inabusite si apoi ultravociferante ale spatiului public romanesc intre 1983 si 1993. Va invit sa cititi textul incarcat de tandrete pe care mi l-a dictat Tudor Octavian.” (Mihai Constantin)

“Intr-o dupa amiza, pictorul Pacea, pe care il frecventam cu toata decenta, in sensul in care ii sunam la usa odata la cateva luni, mi-a zis : ‘Hai sa trecem pe la nea Ion!’. Momentul are semnificatia lui. Daca anumite elemente de buna crestere nu le deprinzi din copilarie, mai tarziu devin niste complexe. De pilda, nu mi-am anuntat niciodata vizita la niciun artist. Am cazut pur si simplu pe capul oamenilor, uneori in circumstante stanjenitoare. Asa a fost sa fie. Iar faptul ca nu am fost tinut la usa sau dat afara dovedeste un gen de toleranta care aduce a invitatie. Cu timpul m-am simtit binevenit si am scapat de grija telefonului preventiv.”

” Asa s-au petrecut lucrurile si cu prima vizita in atelierul lui Musceleanu. Batranul pictor mi-a zis: ‘Dar pe la mine de ce nu vii, ma?’ Din seara aceea, vreme de zece ani, pana in ziua in care nea Ion s-a petrecut dintre vii, am trecut prin atelierul dumisale, uneori zilnic, dimineata, alteori la cateva zile odata, dar intotdeauna intr-un trio final cu Ion Pacea. Ne beam cafeaua de inceput de zi la nea Ion care povestea cu tot mai mult farmec aceleasi istorii pe care le auzisem deja de o suta de ori. Pacea ma intampina mereu cu aceeasi intrebare: ‘Ce mai fac artistii?’ iar eu veneam cu aceleasi vesti din lumile pe care le frecventam stiind ca, in fapt, ne adunam acolo in cuprinsul unui scenariu foarte special. Ei erau batranii pe care nu-i avusesem niciodata iar eu le eram camaradul care nu avea cum sa-i stanjeneasca in nici un chip. Nu plecam cu tablouri sub brat, nu angajam servicii de care nimeni nu avea nevoie si acel climat ne asigura un contract discret de loialitate. De aceea a si durat pana cei doi batrani ai mei s-au dus si eu de atunci n-am mai calcat pragul niciunui atelier.”

“Miracolele nu se organizeaza si nici nu se repeta. Daca ai parte de ele e bine sa nu le deranjezi.

Fotografiile realizate in atelierele celor doi dezvaluie o relatie foarte relaxata intre artist si aparat. Nea Ion si Pacea nu-mi pozau. Iar eu, nefiind fotograf, nu eram preocupat de protocoalele imaginii. Si dansii si eu conlucram foarte degajat avand totusi prezumtia ca doresc aceste fotografii, ca ele vor avea candva un interes. Dovada ca-l si au. Timpul le incarca, le da un statut de sipet afectiv. Am depozitat toti trei intr-o cutie un gen de camaraderie care n-a cerut nici certificari nici martori.” Tudor Octavian

Textul si fotografiile apartin lui Tudor Octavian. Pretextul acestei duioase rememorari a fost o vizita a sa in expozitia Mira mirabilis.