de Corneliu Ostahie

O foarte cuprinzătoare şi consistentă expoziţie, concepută şi organizată cu scopul de a „puncta”, adică de a nu lăsa să treacă neobservată împlinirea a 60 de ani de viaţă şi a 40 de ani de carieră, a deschis în toiul verii, la „Galeria Artelor” (Palatul Cercului Militar Naţional din Bucureşti), pictorul Ştefan Buţurcă. Este cea de-a şaptea confruntare a sa cu publicul obişnuit al simezelor Capitalei. Având în vedere faptul că, iată, a devenit de curând sexagenar, această cifră apare ca fiind absolut firească. Deosebit este doar „amănuntul” că artistul trăieşte şi creează la Tecuci, un orăşel pitoresc din sudul Moldovei numai bun pentru a îndemna la melancolii şi lamentări care să justifice într-un fel sau altul previzibila şi de multe ori inevitabila ratare a celor ce nu pot suporta gândul că nu mai evoluează prin forţa împrejurărilor, temporar sau chiar definitiv, sub luminile extrem de seducătoare, dar poate tocmai de aceea iluzorii ale scenei principale.

Au păţit-o numeroşi creatori care şi-au tocit relieful personalităţii lor artistice de această adevărată piatră de încercare în care se transformă cu timpul lipsa de contact permanent cu un mediu cultural dinamic, divers şi stimulativ. Nu este însă şi cazul celui la care mă refer în rândurile de faţă, un adevărat învingător în lupta cu ameninţările potenţialelor riscuri puse pe seama traiului provincial, un pictor în toată puterea cuvântului care a înţeles din start că trebuie să-şi gestioneze cu mare atenţie şi cu eforturi susţinute propria carieră. Faptul că a reuşit să facă acest lucru, menţinându-se constant în centrul de interes al breslei sale şi al lumii care gravitează în jurul acesteia, este dovedit, printre altele, şi de o convingătoare literatură critică inspirată de opera sa şi datorată unor nume reprezentative ale domeniului, precum Dan Grigorescu, Radu Negru, Aurel Leon, Cristina Angelescu, Marin Mihalache, Cornel Radu Constantinescu, Valentin Ciucă, Virgil Mocanu, Vasile Florea.

Aparţinând prin formaţie, dar şi printr-o serie întreagă de afinităţi tematico-stilistice şcolii ieşene de pictură, Ştefan Buţurcă şi-a însuşit de la profesorii săi Francisc Bartok, Dan Hatmanu, Corneliu Ionescu, Vladimir Florea tehnicile fundamentale ale desenului, cromaticii şi compoziţiei, alături de subtilităţile specifice ale acestora, dar, în egală măsură, şi respectul profund pentru actul artistic, şi tenacitatea împinsă dincolo de limitele obişnuitului, şi spiritul de sacrificiu fără de care orice izbândă ce ar putea conta rămâne o simplă iluzie.

Pe baza acestor premise, artistul şi-a definit cu har şi migală un drum propriu, un stil care, deşi comunică constant cu viziunile şi abordările estetice ale colegilor de generaţie din amintita şcoală ieşeană, se distinge prin efectele induse de supravegherea şi cenzurarea, adesea severă, a narativităţii asociate imaginii plastice, prin eliminarea metaforelor cu potenţial alegoric şi prin ignorarea surselor de inspiraţie folclorică, această din urmă atitudine manifestându-se în pofida faptului că aproape întreaga sa pictură este indisolubil legată de universul rural. Mai exact, de cadrul în care acesta fiinţează prin ceea ce am putea numi partea lui statică, prezenţa umană fiind reprezentată doar în mod indirect de artefactele ei inerente. Probabil tocmai de aceea multe dintre compoziţii nu conţin în ele o poveste ce trebuie neapărat depănată, fiind secvenţe de dat vizual care au capacitatea de a opri pe loc, de a face să încremenească, dacă termenul îmi este permis, fluxul informaţional destinat privirilor noastre. Ţinând cont că o astfel de, să-i zicem imobilizare a realului se produce în condiţiile în care tuşele largi, aproape gestualiste pe alocuri sugerează, dimpotrivă, o agitaţie internă a construcţiei plastice, un avânt intrinsec irepresibil, înţelegem de ce pânzele artistului, mai ales peisajele, capătă o amprentă temperamentală cu totul specială, fiind rezultatul împletirii unei viziuni pur impresioniste cu o formulă de exprimare aşezată sub semnul fervorii expresioniste.

Şi mai vizibil devine acest efect – care nu constituie nici pe departe doar un simplu artificiu tehnic, ci înseamnă mult mai mult decât atât, fiind în realitate un veritabil cod stilistic în măsură să individualizeze pictura lui Ştefan Buţurcă – în numeroasele autoportrete, care sunt fără doar şi poate un foarte interesant şi pilduitor laitmotiv al întregii sale creaţii. În esenţă, acestea pot fi considerate mai mult nişte oglindiri recuperate din siajul unor autocontemplări detaşate, constatative (artistul având un temperament solar şi extrovertit, nicidecum mohorât sau retractil), animate de un discret fior romantic, decât proiecţii ale unor introspecţii abisale şi încrâncenate, ceea ce le face să pară dramatice şi răscolitoare fiind aceeaşi manieră hibridă de exprimare plastică în contextul căreia componenta expresionistă devine de această dată şi mai pregnantă.
În plus, impactul vizual puternic, traversat de un indicibil spasm metafizic, al unora dintre autoportrete poate fi explicat şi prin faptul că autorul lor a recurs la invocarea şi sublinierea în contextul algoritmului compoziţional adoptat în acele cazuri particulare a unor trăsături cu caracter hristic, pornind chiar de la înfăţişarea sa, despre care crede, nu fără temei, că aduce cu chipul Mântuitorului.

Ştefan Buţurcă nu se mulţumeşte însă doar să se autoreprezinte. Calităţile lui de excepţional portretist ies la iveală şi în situaţiile în care modelele sunt altele decât propria persoană. Portretele de copii, în primul rând, ne dezvăluie o capacitate cu totul remarcabilă de a înţelege esenţa demersului de vizualizare a universului interior al fiinţei umane, esenţă care devine opacă în faţa aglomerării de simboluri identificatoare, dar care se dovedeşte a fi perfect exprimabilă prin potenţarea stărilor de spirit cu adevărat definitorii. Nu întâmplător, criticul de artă Valentin Ciucă vorbea la un moment dat despre „pictarea somnului şi a visului”, referindu-se la lucrările în care sunt înfăţişaţi copii dormind. Folosindu-mă de o metaforă similară, voi spune la rândul meu că unele portrete de copii semnate de Ştefan Buţurcă se pot număra printre cele mai subtile şi elocvente descifrări ale sensurilor inocenţei formulate în ultimul timp la noi cu mijloace plastice.

La fel de inspirat şi de sigur pe sine rămâne artistul şi atunci când pictează naturi statice. Aceeaşi observare îndelungă a detaliilor relevante, decantată ulterior în tuşe viguroase şi precise, acelaşi joc rafinat al formelor constrânse parcă să orbiteze în jurul unui nucleu dedus din relaţionările lor, niciodată ipostaziat în termeni de consistenţă materială, aceeaşi preocupare obsesivă pentru echilibru, în condiţiile în care, după cum spuneam, mişcarea internă a imaginii este strategic menţinută la limita expectativei, gata oricând să irumpă, dau contur şi universului lucrărilor din această categorie tematică reunite într-un capitol pe cât de vast, pe atât de concludent al creaţiei lui Ştefan Buţurcă.

În ceea ce priveşte identitatea cromatică a operei artistului, evident că aceasta este, la rândul ei, organic gândită şi sugestiv exprimată prin prisma necesarei diferenţe specifice graţie căreia, dincolo de pricepere şi măiestrie, putem vorbi de existenţa şi manifestarea unui atribut mult mai râvnit şi mult mai rar întâlnit – originalitatea. Aşezând la baza paletei sale două dominante reci, respectiv verdele şi albastrul, pictorul tecucean lasă impresia că a optat pentru o formulă coloristică sobră, gravă chiar, cu acorduri bacoviene desfăşurate pe ample fundaluri elegiace, luminate mai degrabă cu avariţie decât cu generozitate de pete răzleţe de alb, ocru sau roşu stins. Într-adevăr, este vorba însă doar de o simplă impresie de moment. În realitate, această atmosferă, mai mult cumpătată decât încordată şi apăsătoare, se risipeşte ca prin farmec în faţa ochilor care ştiu să privească, nu doar să se uite la ceva. Pentru cunoscători, cu alte cuvinte, pictura lui Ştefan Buţurcă rezidă, înainte de toate, într-un veritabil spectacol cromatic plin de subtilitate, de nuanţări succesive, de voite devitalizări ale acordurilor intense şi de juxtapuneri îndrăzneţe, toate acestea aşezate pe pânză conform unei gramatici vizuale ultrarafinate şi nu de puţine ori surprinzătoare.

Cu toate că, în pofida anunţului aniversar (e adevărat, făcut cam târziu în raport cu data exactă a naşterii – 9 aprilie 1951), nu putem vorbi de o retrospectivă propriu-zisă, mai mult de jumătate din cele peste 130 de lucrări care figurează pe simeze fiind noi şi foarte noi, restul datând din ultimii 8-10 ani de activitate, expoziţia de la Palatul Cercului Militar Naţional din Bucureşti are meritul de a ne pune în contact direct cu personalitatea şi cu faptele artistice ale unui Ştefan Buţurcă trecut de pragul de jos al celui de-al şaptelea deceniu de viaţă extrem de activ şi mai convins ca oricând că a „reuşit în pictură”. După cum singur susţine, dar după cum îmi face o mare plăcere să constat şi să susţin eu însumi!