de Corneliu OSTAHIE

V-aţi întrebat vreodată cam cum poate arăta atelierul unui plastician care şi-a ales ca domeniu de exprimare arta digitală? Ei bine, eu unul am recurs la un asemenea exerciţiu de imaginaţie în momentul în care am fost invitat de către Nicolae Macovei (Makovei, în spaţiul virtual) să-i fac o vizită pentru a vedea ce şi cum lucrează şi, în subsidiar, pentru a-mi prezenta situaţia nu prea roză în care se găseşte această disciplină artistică în România zilelor noastre. Păşind pragul încăperii care, în locuinţa sa, ţine loc de atelier, am fost bucuros să constat faptul că am avut o reprezentare corectă, aproape fidelă a acelui loc. Nu tu şevalet, nu tu paletă, nu tu miros înţepător de diluanţi. În schimb, multe, foarte multe cărţi (gazda mea este şi poet, şi eseist orientat spre hermeneutica literaturii, dar şi a artelor plastice), teancuri de CD-uri, bibliorafturi şi, desigur, un computer – unealta cu care lucrează artistul şi care ţine loc şi de paletă, şi de pensulă, şi de pânză sau hârtie, dar, în egală măsură, şi de magazin de articole de specialitate, galerie de artă ori muzeu.

Start furat de grafica publicitară

Prin anii 1992-1993, când Nicolae Macovei-Makovei descoperea calculatorul şi, implicit, posibilitatea de a desena sau picta cu ajutorul lui, la noi în ţară erau extrem de puţini cei care ştiau câte ceva despre „digital art”, o sintagmă care în Occident desemna deja un masiv curent artistic, din ce în ce mai răspândit şi cu un corp de adepţi, dar şi de simpli admiratori, în continuă expansiune. Acum, după 20 de ani, situaţia nu s-a schimbat în mod semnificativ. Arta digitală este privită în România cu aceeaşi reticenţă iniţială şi chiar respinsă în mod explicit, iar acest lucru este cu atât mai demotivant pentru practicanţii genului cu cât astfel de atitudini vin adesea din partea unor graficieni ori pictori care sunt tradiţionalişti doar în ceea ce priveşte instrumentele cu care lucrează, din punct de vedere stilistic şi al viziunii estetice situându-se printre avangardiştii prezentului. Cauza acestei rămâneri prelungite în expectativă poate fi, aşadar, nu caracterul nou, „artificial” şi oarecum imaterial al tehnicilor digitale, ci mai degrabă faptul că, înainte ca acestea să reuşească să se legitimeze ca oportune în sfera artelor plastice propriu-zise, au fost confiscate de grafica publicitară. De aici şi până la ataşarea etichetei de artă comercială şi de rezultat al unei activităţi mercantile oricărui tip de produs artistic obţinut cu ajutorul computerului n-a mai fost de făcut decât un singur pas. Şi acela a fost făcut!
Lupta pe care Nicolae Macovei-Makovei o duce cu prejudecăţile şi confuziile ce frânează în mod nefiresc procesul de afirmare a artei digitale în mediul cultural românesc contemporan are o miză pe cât de simplă, pe atât de evidentă (cel puţin din punctul său de vedere şi al celor care se simt solidari cu demersul lui): artistul care creează apelând la mijloace digitale este asemenea oricărui alt artist, ceea ce rămâne cu adevărat relevant fiind rezultatul final al exprimării sensibilităţii şi gândirii sale, nicidecum modalitatea tehnică prin care se ajunge la acesta. Lucru fără doar şi poate adevărat, deşi este nevoie şi de unele nuanţări pentru ca această afirmaţie să nu semene cu o sentinţă definitivă.

Astfel, este de netăgăduit faptul că pe lângă „startul furat” de către grafica publicitară, de care am amintit ceva mai sus, trebuie ţinut cont şi de împrejurarea potrivit căreia artiştii plastici, oricât de moderni ar fi în gândire şi în expresie, sunt stâns legaţi de universul specific al atelierului de creaţie. Pentru cei mai mulţi dintre ei, ideea de a înlocui acest mic univers, cu tot ceea ce înseamnă el, de la unelte de lucru la ritualuri cotidiene, cu un laptop pe care îl pot lua sub braţ, mergând apoi în parc pentru a picta sau desena echivalează cu o reală dezrădăcinare.
Pe de altă parte, să spunem că mai devreme sau mai târziu renunţarea la aceste spaţii privilegiate se va produce pe scară largă, fie şi numai pentru că atelierele de creaţie ale artiştilor plastici, vânate de samsarii imobiliari, pentru că sunt situate de regulă în zone centrale, rămân pe zi ce trece mai puţine, iar chiriile şi facturile la utilităţi devin din ce în ce mai greu de achitat. Înseamnă asta, oare, că în mod automat toţi artiştii se vor orienta spre computer? Greu de crezut! Unii o vor face, însă mulţi nu se vor putea obişnui cu acest gând. Încă o dată, nu trebuie să privim lucrurile în mod mecanicist. Chiar dacă obiectivele artistului digital nu diferă de cele ale confraţilor care lucrează cu peniţa, cu dalta sau cu penelul, calculatorul este pe cât de uşor de mânuit, pe atât de greu de strunit. Asta deoarece el oferă, pe lângă milioane de nuanţe cromatice, o multitudine de programe cu ajutorul cărora se pot obţine efecte vizuale la care un grafician sau un pictor obişnuit cu tehnicile tradiţionale nici măcar nu ar putea să viseze. Este posibil ca această nemaivăzută abundenţă de oportunităţi să-i sufoce pe unii, iar pe alţii să-i determine să se depărteze de drumul cu care s-au obişnuit de multă vreme şi care poate fi adevărata şi unica, de altfel, lor cale spre originalitate. Din astfel de motive, pionieratul lui Nicolae Macovei-Makovei, precum şi al altor artişti din aceeaşi categorie cu el – mă gândesc aici, de pildă, la Marilena Preda Sânc, Teodor Graur, Alexandru Antik, Matei Apostolescu, Alexandru Patatici -, este posibil să rămână de actualitate.

Artă virtuală, valoare reală

Fascinat şi, desigur, influenţat în tinereţe de arta lui Joan Miro, a lui Vasili Kandinski şi a lui Marc Chagall, exerciţiile de admiraţie, dar şi propensiunile spre o viziune personală ale acelei etape fiind materializate în lucrări de factură abstractă, din care, din păcate, nu s-a mai păstrat (în sensul de a se şti unde şi la cine s-ar putea afla) niciuna până azi, Nicolae Macovei-Makovei s-a confruntat el însuşi cu ispitele producătoare de haos emoţional şi conceptual ale lumii virtuale, atunci când a decis să se exprime apelând la computer. A înţeles însă relativ repede că soluţia constă în căutarea unor criterii de ordonare şi structurare a informaţiei supraabundente potrivit nevoilor de obiectivare ale sensibilităţii proprii.
De mare folos în această privinţă i-a fost pasiunea pentru matematicile superioare, cea care l-a condus la teoria fractalilor, un fel de „gramatică” a iregularităţilor repetitive, plină de sugestii pentru artiştii care ştiu să o descifreze şi să compună „fraze” plastice conform normelor ei. Studiul organizării suprafeţei şi a spaţiului din perspectiva a ceea ce Charles Bouleau numea „geometria secretă a pictorilor” a fost, de asemenea, un mod eficient de a controla dezordinea şi indeterminarea aparente ce dominau multitudinea soluţiilor compoziţionale sugerate de computer. Simplificarea fiind cuvântul de ordine al repetatelor încercări de a introduce coerenţa în relaţia cu noua sa unealtă de lucru, nu este de mirare faptul că artistul a apelat la formulele estetice originare, care conţin in nuce întregul florilegiu de stiluri de după ele, identificabile ca atare în arta primitivă din diverse zone ale lumii şi, într-o anumită măsură, în arta ţărănească românească.

Pornind de la astfel de premize, ce par eclectice la prima vedere, dar care în realitate sunt perfect congruente, Nicolae Macovei-Makovei a reuşit într-un timp relativ scurt să-şi contureze o identitate artistică indubitabilă şi să se afirme nu doar ca un promotor tenace (şi într-o oarecare privinţă poate chiar vizionar) al plasticii digitale în spaţiul cultural românesc actual, ci şi ca un creator inspirat şi profund ale cărui lucrări virtuale pot sta fără a resimţi vreun complex de inferioritate alături de opere de referinţă cât se poate de „materiale” semnate de graficieni şi pictori pe deplin consacraţi.
Compoziţiile sale cu caracter cosmogonic, în care sfere multicolore plutesc în siajul unei lumini stranii, de început de lume, alături de grafismele cu aspect vitrat ce par materializări spontane ale însăşi ideii de inefabil, ca şi de structurile caleidoscopice care excelează printr-un inegalabil rafinament cromatic, sunt organic armonizate din punct de vedere stilistic, astfel încât se poate vedea de la mare distanţă că ansamblul lor nu reprezintă o simplă (oricât de complicată ar fi, de fapt, în realitate) ilustrare feerică, dar fatalmente aleatorie, a fabuloaselor posibilităţi tehnice ale computerului. În schimb, ele se impun cu uşurinţă ca expresii sensibile pe deplin autentice şi de mare plasticitate ale unei concepţii artistice coerente şi, deopotrivă, originale. Semn cert că Nicolae Macovei-Makovei, creator polivalent, subtil şi cu veritabilă fibră poetică, a ieşit învingător din lupta cu calculatorul, pe care a reuşit să-l spele de păcatul de a fi o „unealtă a Diavolului”, după cum l-au considerat unii confraţi mai superstiţioşi de felul lor, redându-i demnitatea de instrument magic la care, cât de curând, va trebui să apeleze oricine vrea performanţă, deci şi artiştii animaţi de dorinţa de a-şi depăşi propriile limite.