de Corneliu OSTAHIE

Cu prilejul susţinerii examenului de diplomă, eveniment petrecut în vara anului 1979, Marinela Măntescu scria că „…pictura nu trebuie să confecţioneze obiecte frumoase. Pictura este o cercetare permanentă, un mod de explorare a unor adevăruri care îşi au rezonanţa afectivă în eul artistului”. Pare o formulare puţin cam abstractă, puţin cam metaforică şi lipsită de consistenţa aforistică a expresiilor memorabile, dar, în ciuda acestui fapt, citatul de mai sus defineşte cum nu se poate mai bine, din perspectiva celor peste trei decenii trecute de atunci, evoluţia carierei artistei şi modul în care aceasta a reuşit să-şi impună viziunea estetică şi abordarea stilistică originală în contextul polimorf al plasticii româneşti contemporane.

Refuzul programatic al calofiliei, raportarea mediată la modelele inspiratoare, tratarea oricărui subiect arondat domeniului prin prisma regulilor fundamentale ale compoziţiei şi, nu în ultimul rând, păstrarea cu orice preţ a libertăţii gestului şi, prin urmare, a tuşei dirijate exclusiv după partitura sensibilităţii strict personale în circumstanţele realelor sau doar aparentelor constrângeri formale impuse de acestea – caracteristici esenţiale ale întregii picturi a Marinelei Măntescu – au fost formulate cu limpezime chiar de către ea însăşi încă din anii debutului artistic şi urmate cu sfinţenie până astăzi, ceea ce reprezintă nu numai o admirabilă dovadă de consecvenţă, ci şi un argument în favoarea predestinării modului său de comunicare cu lumea şi cu semenii, înţelegând prin aceasta ansamblul manifestărilor inerente ale unui talent cu totul şi cu totul remarcabil, modelat cu responsabilitate din afară de către dascăli cu adevărat dedicaţi profesiei lor şi menţinut în interior sub o permanentă tensiune generatoare de idei şi soluţii inedite referitoare la discursul plastic asumat prin voinţă, intransigenţă şi, poate înainte de ele, prin conştiinţa propriei valori.

Marinela – „marinar de cursă lungă”

Deşi a fost studenta maestrului Corneliu Baba, pe care l-a admirat înainte de toate pentru starea sa permanentă de fascinaţie în faţa marii picturi şi pentru voinţa mai mult decât evidentă, dar şi pe deplin legitimă, de a ajunge el însuşi undeva foarte sus în acest domeniu al creaţiei artistice, Marinela Măntescu a mers mai degrabă pe calea deschisă de Alexandru Ciucurencu. L-a avut „complice” în această privinţă pe Marius Cilievici, cel care i-a fost îndrumător încă din anul întâi de facultate şi cel care – spune ea – a fost şi primul om care i-a dat curaj în viaţă numind-o, după ce i-a evaluat potenţialul şi perspectivele devenirii viitoare, dar inspirat probabil şi de cum o chema, „marinarul meu de cursă lungă”.

Ca urmare, începuturile pictoriţei stau sub semnul distinctiv al subtilităţii cromatice şi al tratării suprafeţei din perspectiva efectelor valoraţiei, griurile transparente dominând paleta şi sugerând într-o manieră ultrarafinată volumele şi profunzimea spaţiului. Formula stilistică practicată în acea perioadă de Marinela Măntescu pare dedusă direct din eşafodajul axiomatic pe care îşi întemeia Marius Cilievici discursurile cu caracter didactic ţinute în faţa studenţilor.

În foarte interesanta sa carte intitulată „Această enigmă – pictura” (Editura „Irecson”, 2005), Ion Lazăr reproduce o astfel de prelegere, din care îmi permit să citez un mic fragment absolut edificator în ceea ce priveşte afirmaţia mea de mai sus: „…În mod obiectiv, se petrec în lumea modelului Umbre, Lumini şi Reflexe; acestea aparţin deci lumii obiective. Din punct de vedere plastic, pe suprafaţa mea, eu am: Închis, Deschis şi Semn – asta în cea mai sumară terminologie. Într-o terminolgie mai an-ga-jan-tă se spune: Acut, Grav şi Intermediar. (…) Atât rămâne din ceea ce se petrece acolo. În rest, intervine un element al bi-dimensionalităţii: dominanta. În natură nu sunt, nu există dominante. În pictură, da! Şi abia aici intervine deja adevărata abstracţiune: spiritul, voinţa, inteligenţa şi disponibilitatea plasticianului – cum obişnuiesc eu să numesc talentul.”
Iar cum Marinela Măntescu n-a dus niciodată lipsă de talent, ba, dimpotrivă, a fost dăruită de Dumnezeu cu asupră de măsură din acest punct de vedere, pânzele sale din acea vreme se impuneau lesne ca fiind interpretări foarte persoanle ale viziunii estetice fundamentate în pictura contemporană autohtonă de Alexandru Ciucurencu şi îmbogăţite în mod substanţial de Marius Cilievici. Nu trebuie să se înţeleagă însă că perioada respectivă a constituit un segment în sine al creaţiei pictoriţei, de care aceasta s-a despărţit o dată cu maturizarea sa artistică. După cum deja am afirmat, principiile care au guvernat şi guvernează şi în prezent arta picturală a Marinelei Măntescu au rămas aceleaşi, aşa că tratarea suprafeţei prin prisma raporturilor dintre închis şi deschis, devitalizarea intenţionată a paletei pentru a permite distilările repetate ale nuanţelor şi a obţine transparenţe abia sesizabile, punerea între paranteze a modelului cu scopul de a stabili dominanta realităţii secunde ca obiect propriu-zis al viitoarei picturi – toate acestea subsumate unei paradigme compoziţionale suverane – sunt şi acum provocările cu care artista se confruntă, mai mult sau mai puţin vizibil, de fiecare dată când ridică pe şevalet o nouă pânză albă.
Este adevărat, cu timpul paleta sa a cunoscut transformări importante, unele de-a dreptul îndrăzneţe, în sensul că suportul cromatic al imaginii s-a animat, culorile puternice, vitale, tonifiante luând parţial locul griurilor emaciate, fapt care a influenţat în mod vizibil şi cinetica potenţială sugerată de valoraţie, pe care a transformat-o într-o dinamică explicită bazată şi pe alte contraste decât cel amintit, de închis- deschis. Nu mai puţin evidentă a devenit creşterea progresivă a amplitudinii tuşelor, consecinţă a exteriorizării unui tumult afectiv ajuns frecvent la punctul critic, „nervozitatea” de tip gestualist fiind însă menţinută în limitele unui exerciţiu retoric mai curând grav-mărturisitor decât furibund-protestatar, ceea ce i-a determinat pe unii comentatori să caute şi să găsească un gen proxim adecvat pentru arta Marinelei Măntescu. Aşa se face că aceasta a fost asociată cu o varietate a expresionismului fundamentată pe moderaţie şi pe efectul conciliant al nuanţării. Diferenţa specifică, adică cealaltă componentă obligatorie a oricărui act de definire, este reprezentată de subtila dimensiune lirică omniprezentă în fiecare materializare a ceea ce artista însăşi numeşte „alfabetul propriu”, recte summum-ul experienţelor personale relevante şi corolarul tuturor izbânzilor cumulate etapă cu etapă convertit în „semnul maturităţii pictorului profesionist.”

Realitatea vieţii şi realitatea visului

Compoziţia, ca rezultat final al „cuceririi” suprafeţei de către artist prin strategii şi tactici acut personale menite să pună într-o relaţie perfect funcţională, dar neconvenţională, materialitatea pastei cu transparenţa straturilor de culoare prin care se obţine sugerarea descriptivă a obiectelor, a constituit şi a rămas o continuă provocare pentru Marinela Măntescu. Suprafeţele mari (unele pânze au chiar şi câte 7-8 metri pătraţi) şi culorile consistente, de ulei, au devenit cu timpul „câmpurile de luptă”, respectiv „armele” pe care, şi cu ajutorul cărora pictoriţa izbuteşte să elibereze imaginea virtuală zămislită de sensibilitatea sa şi să o transmită într-o formă materială către privirile noastre.
O energie debordantă conţinută în traiectoria pensulaţiei ample, stăpânită însă admirabil prin cromatica discretă şi echilibrată, reuşeşte parcă să scape din lanţul cauzal al geometriei bidimensionale ce domină fără niciun pic de dubiu lucrările, învăluindu-ne şi ţinându-ne captivi în mrejele magnetismului său fascinant şi feeric în acelaşi timp. Este efectul iluzoriu, dar – paradoxal – aproape palpabil al ştiinţei de a determina imaginea pictată să pulseze, să fugă din faţa privirilor prea insistente, care ar vrea s-o fixeze pentru a o analiza în detaliu, şi să se insinueze în dinamica intimă a mecanismului nostru aperceptiv, ca o parte familiară a experienţei vizuale şi afective anterioare.

Cu toate că pictura Marinelei Măntescu se înscrie în sfera figurativului, regulile care modelează substanţa sa intrinsecă sunt altele decât cele la care ne-am aştepta în mod firesc. Fie că ne referim la peisaje, la naturi statice sau la portrete, tratarea componentelor majore, dar şi a detaliilor rămâne invariabil omogenă şi pur cromatică, în sensul că obiectele, fundalurile sau chipurile semnifică nu repere fizice cu identitate neechivocă, ci tonuri de culoare sau ansambluri de nuanţe prin care acestea participă organic la configurarea compoziţiei – repet, scopul unic, peren şi imuabil al întregului demers plastic al pictoriţei.
Faptul că o astfel de abordare conceptuală şi stilistică nu a condus până în momentul de faţă, cum poate era de aşteptat, la o restructurare completă şi radicală a formelor după sintaxa abstracţionismului liric, în descendenţa lui Georges Mathieu, să spunem, care adora, la rândul lui, să se dezlănţuie pe pânze cât mai mari cu putinţă folosind procedee ultrarapide, cum ar fi grafismul gestual, se datorează indiscutabil unei anumite dependenţe cvasihedonice a artistei de elocinţa metaforelor cu potenţial narativ. Ceasornicul, ca reper convenţional al duratei himerice, sau fereastra, ca hotar când sesizabil, când insesizabil dintre lumea interioară şi cea exterioară, dintre retractilitatea posibil protectoare de dincoace şi hazardul cu certitudine agresiv de dincolo, ca să mă opresc la doar două exemple de acest fel, apar frecvent în naturile statice ale Marinelei Măntescu, dar şi în alte compoziţii, conectând fragilitatea, inconsistenţa şi entropia tipică destructurării extreme a formelor cu certitudinile aparent confortabile ale recoagulării acestora din urmă într-un plan intermediar situat între existenţă şi potenţialitate.

Produsul acestui mod sofisticat de a percepe şi de a ipostazia ceea ce este exprimabil ca atare prin intermediul limbajului plastic consistă în chiar pictura Marinelei Măntescu – un poem cromatic care se rosteşte continuu şi din care nu lipsesc episoadele interogative sau vag dramaturgice menite să-l facă să „rimeze” din punct de vedere compoziţional atât cu realitatea vieţii, cât şi cu cea a visului.