”No se puede mirar!”*

Nu este vorba de un pariu cu insuportabilul, după cum nu este vorba despre febra frondei. Este vorba despre abis, acel abis din interiorul fiinţei umane, din interiorul meu care mă obsedează şi în care ma scufund deseori. Odată ce ai curajul să cobori devii liber şi capeţi puterea de a te apropia de orice, fără să ai prejudecăţi. În întunericul abisal, Iuda poate căpăta o aură specială, aceea a unui posibil erou. Devine cel care transformă povestea unui predicator deosebit în drama profundă a evangheliilor. Sedaţi de bigotismul si ipocrizia noastră, ne-am grăbit să condamnăm pentru eternitate trădarea, să îl alungăm pe Iuda în cercul cel mai de jos al Infernului si am aruncat anatema asupra numelui său .
Creştini fiind, ne-am justificat acţiunile invocând voinţa Domnului. El sau noi nu putem ierta? El sau noi nu putem înţelege? El sau noi simţim nevoia răzbunării? El sau noi suntem limitaţi? Chiar dacă Dumnezeu l-ar fi iertat, noi nu am fi făcut-o. Şi nici măcar nu ştim dacă nu l-a iertat, la fel cum nu ştim dacă nu cumva Iuda a făcut ceea ce trebuia să facă, îndemnat de Tatăl Ceresc. Iuda este la fel de important ca şi ceilalţi, apostoli şi Păstor. Fără el şi fără Pilat totul ar fi rămas încă o istorie a unui sectant evreu, agitator într-o Iudee plină de agitatori şi fanatici religioşi .
Şi tot din abis apar şi formele masive ale Cruciaţilor. Ei sunt cei care nu pot ierta, nu pot încerca să înţeleagă, cei pentru care viaţa si durerea celorlalţi nu contează prea mult. Poate că,  la un moment dat, victima şi agresorul vor comunica într-un mod deosebit de discret, la un nivel foarte profund. Aproape de un ritual iniţiatic, pătruns de voluptatea suferinţei şi de cea a provocării durerii .Imagini violente? Sadism, absurd, exces? Dar vedem zilnic la televizor imagini şi auzim lucruri mult mai dure, dar nu le dăm nici o importanţă. Aţi observat ce generice vioaie însoţite de muzici dramatice, ne prezintă noutăţile din teatrele de război ale lumii? Aţi observat şi cu câtă nepăsare le privim? Tragedii îndepărtate ale unor necunoscuţi. Dar când aceleaşi lucruri le întâlnim într-o pictură sau într-un desen, atunci sensibilitatea ne este afectată. Începem să devenim atenţi, chiar să ne îngrozim, eventual să rămânem pe gânduri .
Arta nu este un fotoliu comod, care procură privitorului doar plăceri estetice şi lipsite de griji. Ea nu este un divertisment. Are puterea de a face lucrurile foarte vizibile, iar cruciaţii sunt chiar lângă noi, suntem noi. Nu sunt doar cavalerii medievali şi nu sunt doar eroi luptând pentru adevăr si scopuri nobile. Sunt, astăzi, cei din apropierea noastră gata sa facă tabula rasa orice în numele unor idealuri în care poate nici nu mai cred de mult timp. Putem opta:  avem stofă de victimă sau de agresor. Când am primit ultima oară la zgura din sufletul nostru? Unde mă aflu eu, privitorul, faţă de toate acestea? Unde se află autorul?
Rugurile aprinse s-au transformat în canistre de benzină, iar fanatismul a fost absorbit de nepăsare. Totul se petrece cu o oarecare plictiseală, uzură, într-o lume fără orizont, lumea noastră. Privim ca într-o oglindă, este chipul nostru, acum. În acest context, până şi Iuda pare un amator .
    Alexandru Rădvan

* “Asta nu se poate privi!”, Gravura 26 din ciclul “Los Desastres” de Francisco Goya

Teroarea tentaţiei

“Este o mare diferenţă între a tenta şi a induce în eroare. […] Tentaţia reprezintă ocaziile ce nu implica nicio realizare certă. […] Inducerea în eroare înseamnă al indemna pe om să conceapă şi să urmeze o cale greşită”.
Blaise Pascal, Pensées

Dacă Binele este excepţia şi Răul este regula comportamentului uman, iar ignoranţa favorizează Răul, atunci tentaţiile, martiriile, supliciile reprezintă drumul spre Bine ce transgresează Răul.
Ciclul „Omagiu lui Iuda şi Cruciaţii” semnat Alexandru Rădvan ilustrează „ultima tentaţie” a apostolului trădător Iuda. Măcinat între trădare şi culpabilitatea actului său, Iuda se spânzură. Conştientizarea trădării, presiunea psihică, momentul în care tentaţia devine faptă şi întrebarea oarecum constantă din fundal, daca nu cumva Iuda este cel care îndeplineşte voinţa Divină sunt câteva dintre interogările lui Alexandru Rădvan. Totul e la vedere, compasiunea şi abjecţia, sofisticată şi simplă, profundă şi directă, împingând drama până la limita suportabilului.
Crucificarea, ca paradigmă a umanităţii maltratate, rescrie în cadrul creaţiei lui Alexandru Radvan conjugarea a două coordonate ale lumii: posesiunea şi brutalitatea. Crucea, ca simbol al insuportabilităţii, restituie omul, în graţia şi fragilitatea sa. Interogarea fundamentală şi continuă este cea care declanşează drama umană. Omul pus în situaţia de a alege între bine şi rău.
În epoca contemporană, arta începe să se afle într-un raport nou de investire cu transcendenţa. Trăind într-o lume fără mituri şi legende, se produce o desacralizare atât la nivel social, cât şi la nivel artistic. Filosoful irlandez Edmund Burke, în 1757, distinge la naşterea emoţiilor estetice „plăcerea pozitivă” suscitată de frumos şi „plăcerea negativă” suscitată de sublim. „Plăcerea negativă” ia naştere în urma cercetării unei dureri, calificată drept „teroare încântătoare”. O plăcere ce ia naştere în urma unui pericol, care poate conduce la uimire, admiraţie sau respect. Radvan sondează această plăcere în cadrul desenelor sale. Desenul devine  un mijloc de autocunoaştere şi reflecţie.
„Cruciaţii” săi sunt oameni de ieri şi de azi, puşi în situaţii extreme. Situaţii, care de cele mai multe ori le-au fost dictate, impuse. Imposibilitatea alegerii, hărţuirea, abuzul, tensiunea psihică, conturează o lume măcinată de teroare şi frică. O umanitate sfârtecată, dominată de violenţă şi trădare.
Lucrările lui Rădvan interpelează direct spectatorul. Trauma, vanitatea, grotescul, bestialitatea sunt zone explorate în cadrul artei sale, care ne invită la o reînnoire a formei de cunoaştere sensibile. Este vorba adesea în cadrul proiectelor sale artistice de o stimulare senzorială şi empatică, în care ochiul aproape „că nu poate privi”.
Guido Ceronetti vorbea la un moment dat de capacitatea de degradare infinită a lumii şi de faptul că, încă omul nu a dat viaţă tuturor crimelor, care se regăsesc, în stare latentă, în el. Rădvan este preocupat de această degradare, de întunericul şi neprevăzutul fiinţei umane, de faţa nevăzută a lucrurilor.
„Omagiu lui Iuda şi Cruciaţii”  conturează o tiranie a realităţii. O realitate întemeiată pe iluzie şi distrugere. Iuda poate fi oricare dintre Cruciaţi, la fel cum şi oricare Cruciat poate fi Iuda. Iuda poate fi oricare dintre noi.
 
Curator: Diana Dochia