de Ana Amelia Dincă
Critic de artă

Chipul său este unul atipic pentru începutul de veac XXI, asemănarea cu un distins personaj care frecventa Saloanele pariziene acum două secole, fiind  comparaţia potrivită a lui  Nicolae Croitoru Capbun, Afişând totodată atitudinea unui dandy în sălile de expoziţii ale Sloboziei atunci când îşi aşează ochelarii pe nas privind cu interes şi fără nici un comentariu lucrările colegilor de breaslă, părând că descinde din literatura lui Boudelaire sau Diderot, asupra plasticianului planează suspiciunea artistului neînţeles, lucru amplificat şi de înfăţişarea pitorească ce îl face înrudit cu Monet, însă figura sa face trimitere precisă spre Brâncuşi fiindcă, dacă cineva ar căuta vreodată un actor care să joace rolul marelui sculptor, Nicolae Croitoru Capbun ar fi alegerea potrivită, dat fiind faptul că fizionomiile celor doi au trăsături comune nu numai prin barba exotică asemănătoare cu a pustinicilor capadocieni care vieţuiau în sălbăticie, ci şi prin sentimentul pe care îl au în faţa creaţiei percepută parcă în asentimentul gândirii lui Ludwig Grűnberg, cel care descoperea în opera de artă „un cod de semne prin care artistul creează şi nu
imită, sugerează şi nu reprezintă, semnifică şi nu înregistrează, realizând o coordonare sui-generis între perceput, real şi imaginar.”
Folosirea acestui citat ne avertizează că opera lui Croitoru se extinde pe teritoriul necunoscut al unei opţiuni plastice conduse la esenţă, mai precis spre arealul abstracţionismului de factură lirică, temperat uneori de artist prin compoziţii în care albastrurile, griurile şi albastrul-verzui estompează exuberanţa anunţată de roşu, maron, oranj, auriu ori alb. Trebuie amintit de la început că aceste lucrări nu sunt favorabile oricărui tip de lectură întrucât ele sunt pline de frustrări, de momente de respiro, de fericire, de o scrutare ritualică a eului şi de o deplasare a materiei spre zona Big-Bangului, a haosului primordial şi a furtunilor interioare prin care artistul reperează un teritoriu al subconştientului prin gestul său baroc, monumental şi grav, prin structurarea unor universuri închegate cu rigoarea unei sigure trăsături de penel de o clipă,  obţinută dintr-o eliberare a energiilor creatoare ceea ce îl înrudeşte estetic cu cel mai important exponent al expresionismului abstract de noi, Romul Nuţiu, care i-a fost maestru în timpul studenţiei de la Timişoara . Punctul, pata de culoare, laviul, forma aparent accidentală, zone aerate sau accentuate printr-o culoare abia perceptibilă sau de un grad intens de pigmentare, denotă o relaţionare a elementelor de limbaj plastic ce refac echilibrul pierdut al universului concentric, adesea labirintic, rememorat în istoria personală trăită sau doar imaginată în urma citirii unor  texte cu impact confesional asupra propriului spirit. Grafica lui apare destul de contondentă în raport cu practicile artistice de astăzi, dând impresia unui artist format în ambianţa vizuală Miro-Calder şi este firesc să fie astfel, având în vedere formaţia sa la Timişoara, oraş occidentalizat prin idei. Maestrul Romul Nuţiu, un plastician deschis noului, cu privirea atentă spre avangarde, era lector universitar în anul 1976 când reputatul critic,  Octavian Barbosa, vorbea despre cromatica sa ca despre un factor principal alături de tenta figurativă cu accente expresioniste. Romul Nuţiu avea investigaţii şi în domeniul artei obiectuale, însă culoarea era rapelul susţinut în menţinea interesului privirii. Aceasta „nu se dematerializează, ci păstrează în permanenţă greutatea iniţială a elementelor aparţinând realităţii brute, aproape geologice.” Între sugestivele evocări vizuale ale profesorului său,  regăsim şi stilul lui Croitoru, cel care a rămas ataşat de spaţiul bidimensional, alegându-şi tehnica acrilicelor pentru demersul artistic şi o expresie vie de a-şi repera lumea.    
Acestea fiind zise, căutările lui Nicolae Croitoru Capbun ţin de o direcţie firească a creatorului, aceea a libertăţii de investigare  a sferelor mitologice, biblice şi implicit umane, de metafizic şi în egală măsură de subconştient, ceea ce determină o artă prin excelenţă senzorială, dedicată ochiului şi disparată de lumea reală, o artă imaginativă şi nedisimulată în  punctele ei conceptuale.
Fiind vorba de o înrudire cu abstracţionismul liric, artistul este totuşi un ponderat, menţinând aceeaşi retorică echilibrată, fie că este vorba de carnea unei femei coborâtă din legende sau de sugestia unei tornade care nu aparţine universului, ci este una interioară artistului, o reverie de o clipă, o lume volatilă, desubstanţializată, cu numeroase subsoluri peste care se construiesc invariabil spovedanii, imixtiuni de sensuri, rememorări, rampe care nu permit o coborâre atât de facilă către nucleul ascuns al operei sale imponderabile şi nepământeşti, în acord deplin cu trăirea intensă, captată de o simplă suprafaţă de hârtie peste care se aşterne liniştea.
Când priveşti arta lui Nicolae Croitoru Capbun ai sentimentul celui care veghează dintr-o ascunzătoare, fascinanta cupolă a lumii. Memorată din perspectiva inversă de ancorare a semnului plastic în viziunea personală, câmpul propus se grefează pe un volum invizibil, reperat ca armătură pentru fântânile care verticalizează compoziţia, nu pe lungimea planşei, ci pe axul ei central, prin pătrunderea în adâncime a privirii. Această cădere în haos a ochiului simulează geneza universurilor concentrice, la capătul cărora se întrevede lumina. Uneori aceasta întâlneşte un fragment de plasmă transparentă, asemănătoare materialităţii osmotice a cosmosului insinund calmul, liniştea şi infinitul, induse de negocierile dintre artist şi spaţiul supranatural imaginat. Învelişul tectonc al lucrărilor este format dintr-o gamă coloristică rafinată, care se desfăşoară de la diluţii până la efectul materiei minerale, cufundată în factura acestor compoziţii amprentate de stilul gestual, energic şi persuasiv al artistului.
Pe de o parte raţional, pe de alta intuitiv, Croitoru redimensioneză forma prin concreteţea semnului plastic descriind tensiuni plastice dinamice în alcătuirile ademenitoare, centrifuge care îl proiectează pe artist în imediata apropiere a cosmosului. Câteodată, pe marginea modulului dilatat observat din interior, se întrevăd structuri ale gheţii şi ale germinaţiei regnului vegetal focalizate latent într-o gestaţie îndelungată. O grafică tonică, vitalistă, dar tacită, care linişteşte şi captează combustia interioară a artistului citită în interferenţele dintre gol şi plin, dntre materie şi neant,  care descriu traiectoria senzitivă a sufletului ce identifică creuzete pentru alte lumi.