de Ana Amelia Dincă
critic de artă
Pictorii văd altfel lumea. Prin ochii Dianei Brăescu, aceasta este mai frumoasă decât o intuim şi mult mai dură decât îşi imaginează artista, care evocă  în pânzele sale universuri închipuite, structurate ca elementele unei arheologii străvechi peste care timpul a trecut lăsând în urmă fresce cu femei frumoase, flori, mistere şi amintiri. Fie că imaginaţia noastră ne conduce cu gândul la pictura din vilele romane sau la chipuri renascentiste, fie că figurile derivă din structura fiinţelor angelice, aceste elemente sunt dominate de tensiuni, dialoguri, semne de întrebare, introspecţii…
Pornind de la îngeri, amazoane şi etrusci, pictoriţa ne conduce către  subiectul duplicităţii legat de caracterul dual al fiinţei care, multiplicată în sugestia unor portrete, vine să întărească ideea caracterului contradictoriu al omului.
În relaţie cu atributele senzitive ale feminităţii susţinute de lirismul cromatic abordat în limitele expresionismului abstract, tablourile Dianei Brăescu sunt ceea ce numim „color field painting”. Tonuri grizate sau luminate sunt aşezate plat în pete sintetice, grafierea personajelor fiind cea care oferă profunzime ideatică şi interogaţii asupra problematicii existenţiale. Înlăturând disonanţele vremurilor noastre şi supunându-se armoniei pentru a găsi o  idealitate, doar a ei, artista continuă să se redefinească şi să modifice lumea în mod pozitiv, cu mijloacele sale expresive. Alăturarea dintre violet şi ocru- galben, dintre albastru ceruleum şi ocru-orange, verde şi roşu, folosind complementarele în perechi de câte două, pe care le alternează cu griuri colorate, determină un ritm întrerupt de câte o pată de alb, roşu etc.
Fuziunea dintre culoare şi formă creează impresia că figurile se ascund în materia picturală şi se distilează în spatele ei.  Acrilicele sunt aşezate în suprafeţe ample  şi concurează cu notaţiile grafiate succint, ce transmit privitorului un mesaj în care acesta se recunoaşte, înţelegând astfel povestea simbolului reprezentat.
De multe ori, liniile sunt conduse până în pragul reducţionismului, iar nuanţele, ca densitate materială, alternează între zone foarte diluate sau intens atinse de pensulă, astfel încât unele compoziţii par încă în lucru, deşi nu le mai lipseşte nimic. Diana Brăescu simte până unde trebuie să conducă lirismul şi plasticitatea unei eboşe, astfel încât aceasta să fie percepută ca o lucrare finită, eboşarea făcând parte din estetica sa.
Unele schiţe însă, sunt concepute complex, atât petele de culoare elaborate în corsetul unor casetoane, cât şi desenul implicând sentimentele artistei în raport cu motivul, conduc suprafaţa bidimensională spre un echilibru al organizării compoziţionale, plasticiana folosindu-se de culoare pentru a reprezenta factura sa senzitivă şi liniştea de care are nevoie omul atunci când se află faţă în faţă cu sine. Viziunea propusă, cu doza de ingenuitate caracteristică la o primă privire, are un parcurs dual perceput în impulsivitatea trăirii şi în stările de acalmie ce concordă fără să se sedimenteze, putând fi citite în funcţie de direcţionările cromatice şi liniare poliaxiale.
Contururile simple, puternic trasate cu negru, au o încărcătură tensională şi  completează succesiunea de rezonanţe plastice, desenul şi picturalitatea  evidenţiind chipurile cu discrete intenţii de psihologizare. Sugestia corpurilor şi portretelor văzute din profil se află uneori într-un halou de lumină, într-un haos originar, care se derulează secvenţial şi ritmic în melajul elementelor de limbaj specifice. Zbuciumate sau în latenţă, având  o anatomie minimal sugerată, fiind pe punctul identificării cu materia amorfă a unei structuri policrome, figurile comunică între ele şi privesc labirintul aflat în afara tabloului.
Câteodată compoziţiile sale sunt locuite de îngerii care se ascund în faţa aripilor părând nişte călugări acoperiţi de veşminte grele şi învăluitoare.  Ei se află foarte aproape de noi căpătând însuşirea pământeană a culorii şi devenind din invizibili vizibili, din spirit materie fluidă datorită impresiei de curgere pe care  structurile de culoare verticale le creează. Îngerii Dianei Brăescu sunt făcuţi după propria ei asemănare, adică sunt frumoşi, benefici, discret trec pe lângă noi fără să ştim că ei sunt aceia.
Diana Brăescu, la fel ca zeiţele care nu se mai întorc de la vânătoare fiind prinse în capcanele eternităţii, nu face cale întoarsă în faţa călătoriei pe care şi-a propus-o, pentru că, asemeni nouă, pământenilor, este făcută din noţiunea timp, iar timpul nu ne aparţine şi este nimicitor.