de Ana Amelia Dincă

În inconştientul colectiv românesc există o matrice stilistică proprie în cadrul căreia gesturile, activităţile, comportamentele, creaţiile, fie că sunt ale ţăranului  sau ale artistului, ale omului simplu sau ale celui instruit, pun în operă forme şi înţelesuri generate de matricea noastră stilistică. Formele de viaţă şi de artă româneşti sunt marcate de fenomenul mioritic şi fiecare mod de viaţă, fiecare operă întruchipează în finitudinea sa o infinitate ondulatorie, o legănare lină şi nesfârşită între deal şi vale, înalturi şi adâncuri, sacru şi profan, plinuri şi goluri. Aşadar, în fiecare atingere de pensulă Traian Brădean pune în operă încă un accent stilistic arhetipal făcând astfel vizibil infinitul ondulat nevăzut, adică mioritic.
Această atitudine care se datorează“convieţuirii organizate sub semnul temerii de Dumnezeu, a supunerii faţă de legea dreptăţii şi faţă de obiceiurile din bătrâni”  se instituie în firescul imageriei pe care artistul a cunoscut-o din interior, făcând parte din ea până la vârsta de 14 ani când a plecat de acasă pentru a învăţa meseria de tipograf, dar şi după aceea, prin rapelul permanent la viaţa din jurul curţilor de gospodari a căror existenţă echivalează cu misterul vieţuirii triburilor africane sau indo-americane. Simbioza dintre om şi natura, sincronismul dintre timp şi fiinţa au generat o ordine restabilită a conceptului de lume concretizată în metaforele unei gândiri artistice structurate organic în funcţie de trăirile  celor de la sat, locul unde începe şi se sfârşeşte viziunea artistului. În ţinuturile natale, oamenii şi-au disciplinat fără resentimente existenţa în funcţie de  geografia pe care şi-au asumat-o, resemnându-se faţă de suferinţele vieţii dure şi găsind o rezolvare favorabilă sorţii în menţinerea raportului cu spiritualitatea născută din tradiţie şi din credinţa în Dumnezeu. Reprezentarea spaţiului specific, vârstele omului, natura cu vegetaţia şi pământul călcate de copitele cailor maiestuoşi, constituie fluxul de derulare al naraţiunii lui Traian Brădean. „Aici am învăţat să-i respect pe ceilalţi, să muncesc, să mă rog, să cânt colinde, să-i cinstesc pe cei bătrâni, să joc la ospeţe şi să plâng din când în când la căpătâiul celor morţi.”
Că pictorul păstra în suflet oglinzile copilăriei, observase încă din anul 1963 Marin Ivan, dar acelaşi lucru se poate spune şi astăzi despre suflul lumii de acasă, cultivat şi insuflat copilului Traian de familia care-şi făcuse un rost la Comlăuş. Tatăl artistului, plugar sărac, se îndeletnicea cu meşteşugul cojocăriei, după ce venise aici din Ţara Moţilor, iar singura bucată de pământ a casei era primită la întoarcerea din primul război mondial. Mama, originară din comuna Olari de pe Crişul de Jos, ştia să coasă flori pe pieptare, astfel că, viitorul pictor avusese ambianţa potrivită pentru descoperirea primelor taine ale desenului şi culorii, diseminate în caracterul formal al ornamenticii şi în semnele benefice ale rostuirii. În anul 1987, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, artistul a ţinut un discurs în faţa Senatului Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti unde era profesor. Cuvintele sale rememorau parcursul artistic care a debutat în copilărie, prin evocarea mediului familial, cu influienţă definitorie asupra identităţii sale artistice, începută ca  observator analitic al câmpurilor decorative organizate după o dominantă cromatică, reprezentând flori şi motive geometrice aşezate pe cojoacele ieşite din mâna tatălui sau zugrăvite în casă de mama sa, Livia, pentru a o înfrumuseţa.
„Faţă de un ax trasat pe mijlocul cojocului, tata, cu mare siguranţă, desena cu pana de gâscă flori stilizate, în felul locului, iar, de la mama, îmi amintesc covoarele pictate de ea, an de an altul, pe muruiala camerei, pe un fond de var şi culori de pământ. În mijloc desena un miel, iar pe margini, cum îi venea, fel de fel de flori.”
În serile de iarnă, aceasta stătea în casă şi schiţa  figuri ale oamenilor, exemplu urmat de fiul său, care îi va păstra caietele unde erau consemnate chipurile cunoscuţilor.
Elemente şi obiceiuri specifice satului ardelenesc precum  sărbătorile, ţăranii în elegante costume populare, caii, bivoliţele, formele de relief cu accente mioritice erau aşezate pe „albitura paginilor de cărţi” sau modelate pe laviţa din casă în urma ploilor care făceau lutul de pe uliţă tocmai bun de frământat, acesta fiind ars în cuptor odată cu aluatul de pâine. Dexterităţile pornite din aceste îndeletniciri ale copilăriei vor constitui în opera de maturitate o radiografie a Comlăuşului şi vor genera un stil propriu, identitar, o viziune dublată de puternica sa personalitate artistică. Încă de atunci se conturase şi o poetică a singurătăţii şi tăcerii, menţinută până astăzi în lucrările sale, chiar dacă în acestea sunt deseori prezente simboluri ale sunetului, precum ghitara, vioara tropotitul cailor ori elemente care îl însoţesc pe om, adesea legate de natură şi prezente printre dealurile şi văile din Banat.  De aici va decurge reprezentarea consătenilor într-o configuraţie geografică reală, în mod special în ambianţa solului arid, care îi îndemna pe comlăuşeni să se deplaseze la vale pentru a-şi încărca ciuberele cu alte produse în schimbul cărora aduceau şi ei roadele pământului lor. Această transhumanţă influienţată de condiţiile cosmice corespundea unei tradiţii legate indestructibil de sufletul omului dintr-o arie încărcată de tradiţia sărbătorilor, a anotimpurilor, a obiceiurilor, cântecelor şi costumelor cusute în casă, a  activităţilor gospodăreşti şi a credinţei în Dumnezeu redate deseori în scene bucolice. Sentimentul naţional, accentuat în zona Ardealului, şi-a pus amprenta asupra operei lui Traian Brădean doar tangenţial. „Avram Iancu”, „Horea, Cloşca şi Crişan”, „Eroul dac” sunt reflexul respectului artistului pentru martirii neamului. Educat în acest spirit, pictorul a plecat la drum cu un arsenal cultural şi vizual autentic, ajungând în scurt timp la actul original al picturii, prin subiectele propuse transformând un caz particular de civilizaţie într-un demers artistic de anvergură. Dintre temele legate de obiceiurile de iarnă de la Comlăuş, copiii care merg la colindat, rămâne subiectul de cea mai sensibilă aducere aminte.Sistematizarea elementelor pitoreşti şi armonizarea lor în riguroasa creaţie de mai târziu, definirea spaţiului ondulatoriu al lumii de acasă, sunt surprinse de Amelia Pavel într-o frază definitorie pentru opera artistului: „Cu un minimum de mijloace sobre, Brădean recompune o lume a satului ardelenesc, caracteristică, expresivă-o adevărată galerie de personaje ale unui roman posibil.”Această abordare panoramică, dar şi sapienţială a spaţiului copilăriei, pe care artistul nu o poate controla şi de care nu se poate despărţi, este argumentul solid al unei creaţii împlinite care nu va lipsi din eşantionul din faţă al fenomenul plastic românesc al celei de a doua jumătate a secolului al XX-lea .

(foto de Mihai Constantin)