Interviu SILVIA RADU

de Gabriela Bidu

Fotografii de Mihai Constantin
Cind intri in atelierul Silviei Radu te copleseste o bucurie linistita, caci toate lucrarile reunite aici, fie ca sunt create de aceasta artista plastica, fie ca apartin valorosului patrimoniu lasat de regretatul sau partener de viata si arta Vasile Gorduz, ne arata cum se poate depasi despartirea dintre pamint si cer.

Intr-o lume in care noua trinitate este: Piata, Cererea si Oferta, Silvia Radu ne propune un program estetic si in acelasi timp unul etic. Dupa peste jumatate de veac de creatie, Silvia Radu reprezinta un model de artist care stie ca maretia noastra ca oameni nu sta atit in faptul ca putem schimba lumea, ci ca ne putem schimba pe noi insine. Aceasta este unul dintre putinii artisti contemporani stapani pe cele mai dificile tehnici de creatie plastica si care-si priveste propria viata ca pe o opera.

O mai vizitasem pe Silvia Radu in miraculosul sau atelier din strada Pangratti cu ocazia unor filmari pentru Televiziunea publica cit si pentru realizarea unor cronici plastice. De fiecare data caldura, receptivitatea si modestia acestei mari artiste, care stie ca izbinda tehnica nu e singura calitate a unei opere, m-a impresionat profund. Desi i-am propus de citiva ani buni sa-mi acorde un interviu, abia acum, se pare, a venit momentul potrivit. A urmat o convorbire care m-a transpus intr-o speciala stare de gratie si de bine.

–    Doamna Silvia Radu, va propun pentru inceput sa ne evocati inceputurile d-voastra in arta. Ce v-a determinat sa alegeti arta ca profesiune?

“Probabil am ales arta ca profesiune tocmai pentru ca tatal si mama mea au fost amandoi licentiati in matematica. Eu nu am fost un copil ascultator, am vrut intotdeauna sa fac altceva decit doreau parintii mei. Multumesc lui Dumnezeu ca dorinta mea a fost cred, incununata de succes. De altfel, ca sa-i demonstrez tatalui meu ca nu am gresit alegand arta, am facut in 1989, de Bunavestire, o expozitie de 800 de lucrari de sculptura si pictura in sala Dalles. Expozitia a fost deschisa de Dan Haulica si pot spune ca a avut un puternic impact. De altfel, am oscilat intre a face pian, a scrie si a deveni artist plastic.”

–    Desigur ca ati avut dascali sau alte modele care au contribuit la formarea personalitatii d-voastra artistice. Vreti sa ne vorbiti despre acestea si despre modul in care v-au influentat?

“Ion Lucian MUNRU, profesorul nostru, a fost o adevarata binefacere, neaducand in mintile noastre proaspete nimic care sa ne aduca aminte ca traiam intr-o societate pe dos in anii 1954-1960. La noi in atelier era o lume normala, fara nici un ecou politic poluant, chiar distrugator. Noi il iubeam pe profesor, el ne iubea si ne invata numai lucruri extraordinare. Intre noi colegii era o atmosfera frumoasa, ne stimam, iubeam si ne stimulam unii pe altii. Ne bucuram intotdeauna unul de succesul altuia. Am fost cea mai iubita serie a profesorului nostru.

Gh. Anghel ne-a fost mentorul din afara. Lucrarile sale erau atit de departe ca valoare de toate celelalte, ca nu se putea sa nu fi uluit de prezenta lor in expozitiile ce erau foarte triste. Anghel a fost bucuria noastra, o stacheta inalta ce nu putea fi atinsa dar care ne dadea aripile respectului si dorul perfectiunii. Anghel este atit de mare, tot ce a facut este de o perfectiune mareata. Cata tristete pe o tara care are un asemenea mare artist si nu e in stare sa se bucure de el! Se fac si s-au facut tone de sculptura in lume si la noi, fara nici o noima, in multe cazuri care beneficiaza de carte, cataloage, o publicitate uriasa si acest om care a fost un monument de tinuta morala intr-o lume stramba si un artist care nu si-a permis sa lase in urma nici o piesa care sa nu reziste in timp la cele mai inalte cote ale artei, nu are nici o carte sau catalog de prezentare. Suntem sub orice nivel al lipsei de dragoste fata de ceea ce avem mai bun.”

–    D-na Silvia Radu, inca din studentie destinul v-a harazit intilnirea cu unul dintre cei mai valorosi sculptori ai nostri, regretatul Vasile Gorduz, care a ramas perechea d-voastra pina la moarte. A fost nu numai un tovaras de viata, ci si de creatie.

“Pot spune ca pentru mine a fost o mare sansa ca artist. Vasile Gorduz mi-a fost si el un adevarat profesor. Puterea lui de a iubi sculptura, ravna lui de a lucra in disperare, incapacitatea de a se plia pe ceea ce ti se cere de catre societatea care te poate zdrobi din punct de vedere artistic, au fost pilduitoare pentru mine.”

–    Acum, cind va aflati in deplina maturitate artistica, ce vi se pare a fi mai important pentru un artist: desavarsirea tehnicii de lucru, mestesugul sau inspiratia, harul, ideea creatoare?

“Nu e nici un dubiu ca toate datele tehnice sunt necesare, obligatorii dar fara harul lui Dumnezeu nimic nu ne ajuta. Lucrarile lui Anghel sunt scaldate in forta iradianta a Duhului Sfant. La fel si lucrarile lui Vasile Gorduz. Totul e viu, palpita, iti vorbeste, te misca in cele mai subtile simtaminte ale tale, iti pot smulge lacrimi de bucurie. Este o pilda de ce este in stare sa faca omul sub bagheta minunata a Duhului.”

–    Raminind in aceeasi ordine de idei, cum tratati, mai precis cum impacati traditia cu inovatia?

“Artistul, in fond, este suma a ceea ce l-a format, ce a trait. Nu poti sa nu te sprijini pe ceea ce iubesti dar in acelasi timp poti sa beneficiezi de aerul proaspat ce ti-l aduce o innoire a mijloacelor de exprimare. Dar nu am o mare aplecare spre ceea ce se intimpla de multe ori, o rupere totala de ceea ce inseamna pictura sau sculptura. Foarte bine, sa faca fiecare ce vrea dar sa nu numeasca ceea ce face cu numele de “pictura” sau “sculptura”.”

–    Ce inseamna pentru d-voastra semnul plastic in contextul traditiei artei bizantine? Care este rolul pe care il acordati simbolului in creatia d-voastra?

“Pentru mine arta bizantina inseamna foarte mult. Este ceva care imi satisface nevoia mea de frumos, de aceea incerc sa “fur” cat pot din modelul ei. Nimic din ceea ce s-a facut in lume cred ca nu poate egala frumusetea si iradierea artei bizantine. Ce ura au putut sa trezeasca, incat au facut capabili oamenii sa distruga atatea icoane. In decursul timpului, atatea capodopere ale artei bizantine au fost pierdute!”

–    In ciclurile d-voastra picturale – ma refer la ciclul floral al gradinilor, al peisajelor marine (de la Vama Veche) sau a sculpturilor pictate – transpare o sinteza aparte intre “duh si gind” cum remarca Sorin Dumitrescu. Sacrul pecetluieste atmosfera operelor d-voastra, mai ales din ultimii ani. Care sint caile de rezolvare in opera d-voastra, a sciziunilor dintre imanenta si transcendenta, dintre profan si si sacru, dintre materie si spiritualitate?

“In primul rind eu cred ca rolul artistului nu este altul decit cel de a ajuta la formarea interioara a oamenilor, de a-si regasi adevarata libertate care sa te faca sa alegi binele si nu raul. A nu ne misca in acest sens in ceea ce facem, este un pacat imens, pentru ca noi folosim harul lui Dumnezeu impotriva creatiei sale, a omului. Nu sint deloc de acord ca artistul sa nu tina seama de acest fapt. Libertatea mea nu trebuie sa stirbeasca libertatea ta. Daca eu indemn prin ceea ce fac spre pacat, il oblig la pierderea libertatii prin supunerea la pacat. In afara poruncilor lui Dumnezeu ne aflam in afara libertatii. Sunt de parere ca asta a facut mult rau, poate mai mult decit credem. Suntem foarte vinovati indemnind mai mult sau mai putin subtil la rau. Oare ne putem trezi?”

–    Ingerii, arhanghelii, martirii, oricare dintre creatiile d-voastra, fie ca sint realizate in ghips sau bronz, “coboara cerul printre noi” cum observa Dan Haulica, ilustrand credinta crestina. In opera d-voastra este vorba mai mult decat de un program estetic, caci ne propuneti un evident program etic.

“In general nu e bine sa tii seama de ceea ce ar putea spune cineva despre ceea ce faci. Dar in acelasi timp sunt convinsa ca ceea ce ma anima pe mine ca stare interioara va transpare in ceea ce fac. Daca sunt un om cu deschidere, iubire fata de oameni si ceea ce fac va avea aceasta nota, s-ar crea o legatura cu semenii nostrii.”