Cred ca prin toamna lui 2011 vedeam pe simezele din burta palatului brancovenesc de la Mogosoaia, in ultima sala dintr-o expozitie colectiva, cateva desene – singurele – care mi-au ramas in memorie. Chiar am cautat in arhiva articolelor si am gasit exclamatia “Neculai Paduraru – Imi place” inca din titlu. Si apoi liniste. Stiam doar ca autorul desenelor este un sculptor si atat. A trecut un an si jumatate pana cand, la evenimentul de lansare al albumului “Artistul si puterea” unde ma agitam prin sala cu aparatul foto in mana, sa ma asez ostenit la un moment dat pe un scaun. Domnul de langa mine ma bate pe umar si imi spune “Nu va suparati, dle Mihai Constantin, sunt Neculai Paduraru, nu ati putea sa….” Si nu mai conteaza ce mi-a zis pentru ca am ramas – inca odata – uimit in fata modului in care frecventele se armonizeaza in lumea asta, mai devreme sau mai tarziu. Am aflat ca are atelier fix la 50 de metri de locul unde eu merg zilnic la serviciu iar el a aflat ca imi place foarte mult opera sa – atata cat o cunosc. Vai, s-a dovedit ca nu stiam de fapt nimic din opera sa. Am stabilit atunci sa-l vizitez la atelier, lucru care s-a si intamplat mintenas. Si ceva s-a schimbat in mine din momentul in care am pasit in atelierul lui Neculai Paduraru, un zimt de la una din rotitele care mi se invart prin teasta a progresat cateva trepte. Am descoperit un artist cu un fundament taranesc curat, cu sensibilitati si inteligenta bucolice rafinate apoi pana la un sistem filosofic de a vedea lumea si de a creea lucrari nemaivazute pana la el. Toate intr-o armura de tarie si darzenie tesuta de incercarile – nu putine si nu usoare – la care il supusese viata. Ma simt aprope rusinat de faptul ca judecam oamenii – adesea din graba si comoditate, nu din rea vointa – dupa numai cateva aparente aleatorii. E ca si cum as fi pasit apasat in ceea ce mi se parea o pojghita de apa in drum si in schimb m-am trezit scufundat intr-un bazin adanc si cu contururi sofisticate. Am putut sa-mi dau seama de cotloanele infinite din mintea lui Neculai Paduraru nu numai din ospitalitatea sa bine dozata, venita parca dintr-o disparuta lume a satului – ci mai ales din rasfoirea rapida a cartii pe care mi-a daruit-o. Va las sa urmariti cele cateva fotografii care mi-au fost permise si sper sa revin cu vesti din lumea lui Neculai Paduraru cat mai curand.Text/foto: Mihai Constantin