Neculai Păduraru (Iluzia ca mitologie a realului)

de Corneliu Ostahie

Multă vreme, din raţiuni care au avut la bază convingerea (sau poate prejudecata) că orice încercare de a înţelege arta apelând la explicaţiile celor care o fac posibilă înseamnă un act cvasinesăbuit de  agresiune asupra fascinaţiei pe care ea o exercită prin simplul fapt că există, am rămas un admirator „din umbră” al sculpturii lui Neculai Păduraru.
Formele închipuite de el,  provocatoare şi stranii, păşind între regnuri sau ţinând cumpăna dintre lumile eterice şi cele telurice, mă duceau invariabil cu gândul la Stamate, celebrul personaj imaginat de Urmuz care îşi întrerupea  din când în când chinul asumat al căutării „lucrului în sine”  pentru a contempla, prin intermediul unui tub, „Auto-Kosmosul infinit şi inutil”.
Un alt univers sofisticat şi alienant pe care presupuneam că îl frecventează sculptorul a fost cel kafkian, zădărinicia credinţei că  viaţa are sens şi inutilitatea slăbiciunii de a spera („Există speranţă, dar nu pentru noi”) părându-mi-se a fi temele pe care se întemeia majoritatea lucrărilor din ciclul „Zidul”, unul dintre capitolele cele mai consistente şi mai pline de dramatism ale creaţiei lui Neculai Păduraru.
Pornind de la astfel de premize, era aproape  firesc să consider că tiparul după care artistul îşi modela propria lume himerică era unul de natură livrescă, viziune care, o dată cu  apariţia cărţii sale intitulate „Zidul şi alte lumi colorate (Grădina cu vise)”, Editura „Dana Art”, Iaşi, 2010,  avea să se confirme  doar într-o foarte mică măsură.
Procedând într-o manieră care îmi aminteşte de lipsa de menajamente cu care Roger Caillois înlătura aura misterioasă de pe arta lui Giuseppe Arcimboldo („o creaţie absolută”, apărută „în mod miraculos”, după cum era apreciată de comentatori) prin simpla referire la ilustratorii de manuscrise care, înaintea sa, „s-au silit să alcătuiască iniţiale din plante, din trupuri de animale sau de oameni, răsucite şi contorsionate”,  Neculai Păduraru îşi coboară mereu admiratorii operei sale cu picioarele pe pământ, dezvăluind fără ocolişuri inutile originea ideilor de la care  a pornit şi porneşte în continuare de fiecare dată când proiectează şi apoi dă consistenţă materială unei noi lucrări: „Ţevile pe care le îndoi în jurul corpului uman îmi amintesc de hăţişul crengilor din pădurea satului natal, prin care admiram fugar corpul căprioarelor. Aşa cum pădurea luxuriantă îşi protejează vietăţile, tot aşa ţevile îndoite ocrotesc formele mele imaginare. Ţevile sunt ca firele nimfei, ţesute într-un cocon ce separă lumile pentru ca omida să devină un minunat fluture.” (Referire la ciclul „Tehno-mitologii”).
O astfel de operaţiune de autodemitizare, de invalidare a unei presupuse  metafizici destinate exclusiv minţilor speculative, de la care ar proveni de altfel singura cheie de înţelegere a mesajului propriei arte, şi de coborâre a registrului interpretativ în sfera metaforei aproape comune nu echivalează totuşi, aşa cum aş fi fost tentat să cred altădată, cu o risipire brutală, neaşteptată a ambiguităţii semantice de care orice creaţie artistică are nevoie pentru a supravieţui din punct de vedere estetic. Dimpotrivă, aş spune, directeţea cu care sculptorul se încăpăţânează să-şi descrie trăirile, gândurile şi mai ales modul de metamorfozare a acestora în proiecte artistice insolite nu face altceva decât să pună în evidenţă extraordinara complexitate a  procesului graţie căruia, în cazul său strict particular, banalitatea aparentă este ridicată la puterea de semnificare a fantasticului, care se impune ca atare dincolo de evidenţa mecanismelor logice provocate parcă înadins să apere şi să păstreze intactă coerenţa sănătoasă, dar de multe ori sterilă a realului.

Hazardul magic

Structurată în mai multe cicluri bine definite („Zidul”; „Spirite umane”; „Himere”; „Visul lui Juganu”, „Tehno-mitologii” ş.a.), opera sculpturală a lui Neculai Păduraru este impregnată de fantastic, de dimensiuni simbolice care transcend constant şi fără dificultate materialitatea reprezentărilor fizic recognoscibile, stimulând fantezia şi contrariind nu de puţine ori raţiunea. Este însă vorba de diferite tipuri de fantastic: de la cel cu aspect ludic, „şugubăţ”, specific mitologiilor populare (o ilustrare emblematică în această privinţă fiind lucrarea „Godogoştârchiţoi”  − un prinţ călare pe o gâscă −,  datată 1972 şi expusă la bienalele de sculptură de la Budapesta − 1978 şi Padova – 1979), la fantasticul tenebros  ancorat în suferinţe şi oprelişti cât se poate de reale, iar apoi sublimat în viziuni coşmareşti, caracteristic  ciclului „Zidul”, şi  de la fantasticul elaborat din „Spirite umane”, în care artistul nu se mai arată interesat de anatomia omului, ci de „simbolul uman”, integrat adesea în morfologii hibride, în „instalaţii ale tiparelor umane”, la fantasticul vizionar şi premonitoriu prezent în „Tehno-mitologii”, din perspectiva căruia se produce trecerea de la „eroii legendari care omorau balauri cu şapte capete la eroii zilelor noastre care inventează sisteme tehnice fabuloase, pornind de la primul şurub şi până la ultima fiinţă clonată.”
De reţinut şi de analizat este faptul că în toate situaţiile amintite fantasticul nu reprezintă o modalitate de a obtura, ocoli sau depăşi realul, un mijloc de a evada din determinările devenite la un moment dat insuportabile ale acestuia, ci constituie o parte, fără doar şi poate îndreptăţită şi ea să existe,  a lumii în care trăim, chiar dacă nu toţi dintre noi suntem, asemenea lui Neculai Păduraru, apţi ori dispuşi să înţelegem şi să acceptăm ca inevitabilă proximitatea hazardului magic şi a pandantului său distructiv  care poate fi, uneori, excesul de luciditate.

Monumentul Eminescu

Realizarea unui monument dedicat lui Mihai Eminescu a fost  o idee, un obiectiv, dar şi un vis care l-au însoţit pe Neculai Păduraru timp de aproape patru decenii în tot ceea ce a însemnat pentru el activitate artistică, meditaţie, definire a  viziunii morale sau a  identităţii stilistice. Nenumărate proiecte au rămas invariabil în stadiul de schiţă din cauză că sculptorul simţea mereu că esenţa subiectului  îi scapă printre meandrele desenelor cu ajutorul cărora încerca să-l reprezinte pe Eminescu în ipostaze noi, surprinzătoare, în măsură să întemeieze o altă imagine plastică, absolut originală, a poetului. În cele din urmă, după  un mult prea lung şir de căutări, de entuziasme meteorice şi de iluzii risipite la fel de rapid, Neculai Păduraru s-a văzut nevoit  să-l uite pe „omul Eminescu”, nemulţumit, după cum singur mărturiseşte, de lipsa de orizont a  „încremenirii în tipar”. Ieşirea din impas, atât de  mult aşteptată, s-a produs într-o manieră care l-a uluit pe artist:  „După multe frământări, într-o noapte l-am visat pe Paciurea care mă boteza, iar Brâncuşi îmi ţinea lumânarea. M-am trezit înspăimântat, crezând că mi-a sosit ceasul. M-am speriat că vine moartea. Era trecut de miezul nopţii. Ca să uit neliniştea din vis, am întins mâna şi am luat, de la capătul patului, un volum cu poezii de Eminescu. Am deschis cartea la întâmplare şi am citit primele versuri: ‹‹Iar cerul este tatăl meu/ Şi muma mea e marea››. În clipa aceea am avut o revelaţie. Dumnezeu mi-a trimis lumina prin vis, ca să găsesc calea spre Eminescu.” („Zidul şi alte lumi colorate”, pagina 133).
Evident, o astfel de relatare poate părea cusută cu aţă albă, inventată. Nu şi dacă avem în vedere  că Neculai Păduraru este un om de o sinceritate şi de o puritate sufletească vecine cu inocenţa. Mai mult, faptul că la mijloc a fost vorba de o veritabilă revelaţie este  probat şi de schimbarea radicală de optică, aproape inexplicabilă, în ceea ce priveşte monumentul Eminescu. De unde, timp de mulţi, foarte mulţi ani sculptorul şi-a concentrat eforturile pe „omul Eminescu”, încercând să-l prezinte, în proiectele sale, mai expresiv decât apărea el în cele mai cunoscute statui care i-au fost dedicate (cea din  faţa Ateneului Român din Bucureşti şi cea din vecinătatea Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi), brusc avem de a face cu o cu totul altă abordare, cu o dramatică esenţializare a mijloacelor de reprezentare, care constau de această dată doar în linia dreaptă (marea) şi linia curbă, semicercul (cerul). Monumentul ca atare, realizat în anul 2000 şi intitulat „Eminescu – un zid în calea timpului” constă dintr-o structură paralelipipedică (un fel de monolit indestructibil, aşa cum e şi spiritul eminescian), peste care stă aşezată o formă arcuită, în mijlocul căreia sunt figurate  orbitele  celeste ale Luceafărului. Este, repet, o lucrare esenţial diferită din punct de vedere stilistic de tot ceea ce a creat Neculai Păduraru. Din păcate, monumentul zace de mai bine de un deceniu în curtea casei memoriale de la Ipoteşti, toate încercările autorului său de a determina autorităţile competente să decidă amplasarea lui pe insula de pe lacul din apropiere (soclul este deja construit acolo) eşuând sistematic în faţa argumentelor birocratice. Unul dintre acestea, care apare invariabil în motivaţiile instituţiilor implicate, constă în faptul că operaţiunile de montare a lucrării pe soclul de pe insulă ar presupune tăierea a 10-15 arbori, ceea ce este interzis de lege. Carevasăzică, într-o ţară în care timp de 20 de ani s-au defrişat ilegal zeci de mii de hectare fără ca legea să se simtă prea vexată, dovadă că nu s-a găsit niciun vinovat până acum, un monument dedicat poetului naţional nu poate fi ridicat acolo unde îi este locul din pricina câtorva copaci care stau în calea unei macarale!

Iluzii noi

Pe lângă „Eminescu − un zid în calea timpului”, Neculai Păduraru a conceput pe parcursul carierei sale numeroase alte lucrări destinate unor locuri publice, lucrări pe care le-a propus diferitelor autorităţi şi organisme autohtone responsabile de soarta culturii, însă fără a avea succes. Aşa se face că sculptorul – unul dintre cei mai cunoscuţi, apreciaţi şi premiaţi, îndeosebi pe plan internaţional, artişti plastici români – nu a reuşit să-şi lege numele de vreun monument finalizat în  ţară. Are, în schimb, unul înălţat în Japonia…
Acum îl bate gândul să se retragă la Sagna, localitatea sa natală din judeţul Neamţ. În aşteptarea momentului în care se va întoarce pe tărâmul copilăriei, îşi imaginează cum va  ridica pe unul din dealurile care  mărginesc satul o replică uriaşă a unei lucrări din 1973 – „Artistul şi opera (Meşterul şi păpuşa)” –, un bronz  în care relaţia dintre artist (creator, meşter), înfăţişat într-o poziţie de contemplare a propriului triumf în faţa unui public a cărui prezenţă poate fi doar presupusă, şi opera sa (păpuşa), care atârnă inertă, prelingându-se asemenea ceasurilor lui Dali din „Persistenţa memoriei”  spre nicăieri, este definită în termenii unei tristeţi devastatoare, de stigmatul căreia nu se poate scăpa decât prin îmbrăţişarea unei iluzii noi. Dar ce altceva, dacă nu asta,  a făcut şi face de-o viaţă Neculai Păduraru, aflându-şi şi continuându-şi astfel drumul solitar spre marea artă? Foto: Mihai Constantin