“În tinereţe, poate din trufie, căutam succesul” – interviu cu Sorin Ilfoveanu

« În tinereţe, poate din trufie,  căutam succesul »

interviu cu artistul plastic  Sorin Ilfoveanu de Gabriela Bidu

autoportret ilfoveanu

Pictorul Sorin Ilfoveanu are în palmaresul său 20 de expoziţii personale în ţară şi străinătate * O activitate universitară de excepţie :  şeful catedrei de pictură, apoi decan şi rector al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti *Autorul unui volum remarcabil ce cuprinde sute de desene realizate între anii 1994-2007. * Deţinător al multor premii şi onorante distincţii, dintre care amintim: Premiul pentru Tineret al UAP( 1972), Premiul Academiei Române pentru pictură şi Marele Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici.
Aceasta este o selecţie din CV-ul unuia dintre cei mai importanţi pictori români contemporani, Sorin Ilfoveanu, care impresionează pe măsura operei sale care dă valori transcedentale celui mai simplu suport, inventând semne ce se impun cu evidenţă şi sunt generatoare de speciale stări de spirit. Universul în care ne introduce artistul plastic, foarte departe de lumea reală este o viziune pur interioară ce exprimă un fel de ultimă proiectare a ochiului interior, un fel de balcon spre necunoscut. Creaţiile sale oglindesc trăirea, o impresionantă aristocraţie spirituală ce captează spectacolul de idei. Sorin Ilfoveanu rămâne neclintit pradă adevărurilor sale ca să folosim o expresie a lui Camus, acţionând permanent cu o simplitate extremă a harului său aflat pe treapta de sus a creaţiei.
Îl cunosc de mulţi ani pe acest artist de referinţă, am scris adeseori despre expoziţiile sale, i-am vizitat atelierul bucureştean, din păcate nu cel mirific de la Rădeşti, reşedinţa de vară, dar aşa a fost să fie – cum se spune – ca abia acum să avem convorbirea ce urmează dusă, cum se obişnuieşte în zilele noastre, prin intermediul computerului.

- Sorin Ilfoveanu, pentru început te-aş întreba  cum a fost începutul ? Cum ai ales dintre atâtea profesii tocmai pe aceea de artist plastic?
- Meseria de pictor nu a fost o alegere. M-am apropiat de ea  din timpul liceului, la început făcând desene după natură, studii după gipsuri, iar mai târziu, am descoperit mirajul culorii. Am aprofundat-o la Academia de Artă  şi, de atunci, atelierul a devenit locul fără de care nu cred că aş putea trăi.
- Ai absolvit cursurile Universităţii de Artă din Bucureşti la clasa lui Corneliu Baba. Te-a influenţat ucenicia la un asemenea maestru în evoluţia carierei tale artistice? Au existat, poate, şi alte influenţe? Dacă da, atunci ne poţi spune ceva despre ele?
- Voi sublinia doar, încă o dată, cât de importantă a fost atmosfera creată în atelier de „Meşterul”, cum îl numeam la aceea vreme pe uriaşul artist şi profesor care, fără a-mi influenţa stilul, m-a ajutat să descopăr singur tainele meseriei de pictor. A fost benefică şi compania colegilor mei de atelier, astăzi, unii dintre ei, importanţi  artişti plastici. Nu în ultimul rând, mi-au fost „profesori” şi natura şi imensul tezaur de artă universală descoperit în albumele-zestre ale bibliotecii Academiei de Artă.
- Istoria artei a consemnat opinia unui specialist, care spunea că: „Desenul este inteligenţa picturii”. Este evident că pentru tine desenul de sine stătător în creion sau cu pensula pe hârtie sau pe pânza colorată în negru, ocru sau cărămiziu şi desenele pregătitoare lucrărilor mari constituie o preocupare constantă şi-aş zice definitorie din punct de vedere stilistic pentru opera ta. De asemenea, bidimensionalitatea creaţiilor tale constituie un alt element caracteristic. Care este semnificaţia acestor opţiuni de vocabular plastic?
- Desenul „se pricepe”. Prin exerciţiu, desenez pe potriva obişnuinţei mâinii.
Am o mare bucurie când desenez, nu consider desenul „scheletul picturii”. La început, în timpul facultăţii, m-am apropiat de desen prin gravura în tehnica cea mai apropiată de desenul de linie, point sèche, apoi am părăsit gravura, fiindcă a început să-mi displacă repetarea în serie a unei aceleiaşi imagini. Am descoperit desenul în pensulă pe hârtie patinată, ca acum, în ultimii ani, să fac numai desene în creion.
În ceea ce priveşte bidimensionalitatea unor lucrări, în anul 2000, la Palat, am expus pentru prima oară desene în lemn traforat din seriile „Anabasis” şi „Câinele Pământului”.
- Apropiat de viaţa literară românească şi nu numai – mărturii sunt seriile de desene inspirate din operele scriitorilor sud-americani: Gabriel Garcia Marquez sau Maria Vargas Lliosa sau din cărţile lui Ştefan Agopian – unii te consideră un remarcabil ilustrator. Îţi convine titlul? Sau mai curând crezi că aceste lucrări ale tale constituie interpretări plastice?
- Niciodată nu am agreat ideea că un artist poate să ilustreze un text. În ceea ce mă priveşte, am făcut desene plecând de la „lumea” respectivelor texte, apropiindu-mă de acelea care aveau o pregnantă vizualitate, folosind mai mult fragmentul din text, decât textul în ansamblu, de multe ori punând în dialog şi creând un ritm între ductul liniei desenului şi ductul liniei scrisului (seria de desene la „Erotika Biblion”, seria de desene la „Tobit” – Agopian, seria de desene la „Tobit” – Septuaginta).
- În 1990 ai fost chemat de studenţii Academiei de Arte din Bucureşti devenind profesor apoi decan şi rector al acestei instituţii. Consider că e imposibil de evitat o întrebare referitoare la cariera ta didactică care e consistentă, ce loc ocupă această activitate în economia biografiei tale de creaţie? Care este raportul dintre beneficii şi prejudicii în acest context?
- Din 1990 până acum doi ani, am împărţit lucrul în atelierul meu din Amzei cu cel din atelierul Academiei de Artă. Dintre funcţiile universitare, cel mai mult mi-a plăcut, şi o consider cea mai importantă şi onorantă, este aceea de şef de catedră. Timp de opt ani, am avut privilegiul intuşabil de a conduce Catedra de pictură, care avea în componenţa ei artişti de prestigiu ai artei contemporane româneşti: Gheorghe Anghel, Ştefan Câlţia, Ion Sălişteanu, Vasile Grigore, Alexandru Chira, Florin Ciubotaru, Marin Gherasim, Florin Mitroi, Horia Paștina, Vladimir Zamfirescu.
Am avut câteva generaţii de studenţi pe care am încercat să-i ajut să-şi descopere drumul- fără a le impune un mod de  a face-, să ajungă mai repede la câteva elemente ale alfabetului meseriei, aşa cum eu am învăţat de la profesorul meu, iar el, la rândul său, a învăţat de la al maestrul lui. În schimb, am beneficiat de multe ori de transferul lor de entuziasm.
Ca rector, regret că nu am putut să continuu ce începusem, din cauza unei legi stupide care condiţiona funcţia de profesor de existenţa în CV-ul personal al unui doctorat, neînţelegându-se faptul că, pentru un profesor de la Universitatea de Artă, aflat la apogeul carierei, doctoratul este echivalent cu opera lui.
- În timpul activităţii didactice, ai format şi asistenţi cu talent şi har didactic?
- Aş da două nume : Cătălin Bălescu, pe care l-am numit şi cancelar (secretar ştiinţific), care e creierul Universităţii, şi pe Alexandru Rădvan, unul dintre cei mai buni pictori ai generaţiei lui.
- „SAGA Ilfoveanu”, expoziţia de la Galeria ArtSociety”, prima din seria „Dinastii de artişti”curatoriată de Ruxandra Garofeanu – în pofida diferenţelor de generaţii şi discurs plastic – a fost considerată un ansamblu vizual unitar, armonios care s-a bucurat de un succes aparte, reunind într-un spaţiu – deşi amplu până la urmă neîncăpător- creaţiile tale, ale soţiei tale Ana Ruxandra, precum şi lucrările de sculptură şi artă-video a celor doi fii: Adrian şi Nicu. Tocmai succesul acestei inedite expoziţii m-a făcut să includ în  interviu şi această întrebare: cum arată o reuniune a familiei Ilfoveanu?
- Expoziţia curatoriată de Ruxandra Garofeanu,  care a şi dat acest titlu atât de inspirat, mărturisesc sincer că nu a fost gândită de mine, dar am folosit-o ca un pretext pentru a-mi lansa cartea de desene.
Fiecare dintre noi îşi are drumul lui, nu avem proiecte artistice comune, decât acela de a ne respecta meseria, de a-i crea celuilalt climatul necesar lucrului. Reuniunea de familie este numai cea din jurul mesei de duminică, despre care familia ştie că, pentru mine, este „tabu”.
- Şi acum, în finalul convorbirii, o întrebare pe care,poate, o vei găsi  uşor bizară: ce înseamnă succesul pentru un artist ca tine?
- Acum, pentru mine succesul nu mai înseamnă nimic. În tinereţe, poate din trufie, îl căutam. Adevărul este că m-a şi ajutat să-mi fac meseria, meseria de pictor fiind una costisitoare. Iubesc solitudinea atelierului, în care să nu mă deranjeze trăncăneala frivolă, să nu fiu afectat de diferitele opinii. În această profesie, grupul îţi dă puterea la tinereţe, iar mai târziu, singurătatea.