de Corneliu Ostahie

Să ne închipuim un copil de cinci ani ai cărui părinţi nu pot, oricât s-ar strădui, să acopere pe parcursul fiecărei zile un interval de două ore în care măcar unul dintre ei să fie acasă cu el. Ce fac acei oameni, la ce soluţie recurg? Greu de spus. Cert este că părinţii lui Emanoil Mazilu n-au găsit altă rezolvare la această problemă cu care s-au confruntat cândva decât aceea de a-l lăsa să-şi omoare timpul cu un caiet de desen şi nişte creioane.
„Am desenat de când mă ştiu. Cu ceva vreme în urmă, mama mi-a dat un desen făcut de mine când aveam doar şase ani. Am constatat cu uimire că începusem deja să valorez, să pun umbre, să mă joc cu contrastele. Nu e de mirare că am desenat încontinuu până la vârsta adolescenţei, convins fiind că voi face grafică toată viaţa. Am întâlnit însă, la un moment dat, un prieten ceva mai mare decât mine, pe numele lui Ovidiu Oprea, care s-a ţinut scai de capul meu şi m-a determinat să-mi îndrept ochii spre pictură. În consecinţă, am ajuns student la Arte Plastice, la clasa profesorului Vasile Grigore. În primele luni sau chiar în primii ani de studiu nu eram prea convins că făcusem un lucru bun trecând desenul în planul doi al preocupărilor mele profesionale. Pictura mi se părea prea statică, aveam impresia că mă constrânge prea mult, că-mi limitează posibilităţile de exprimare. Asta a durat până când, uşor-uşor, am început să îmi dau seama că, dimpotrivă, pictura era tărâmul tuturor aventurilor spirituale şi artistice posibil de imaginat. A fost ca şi cum mi s-ar fi ridicat un văl de pe ochi. Astăzi pictez cu frenezie, cu pasiune, fără să-mi acord prea multe perioade de răgaz. Dacă trec două, trei săptămâni fără să pictez, mă simt golit de energie, mă cuprinde o stare de uşoară panică, de care nu scap decât în clipa în care mă aşez din nou în faţa şevaletului.” Astfel îşi descrie pictorul Emanoil Mazilu modul în care şi-a descoperit adevărata vocaţie, precum şi începutul dificilului demers de conturare şi consolidare a unei cariere care, între timp, s-a aşezat temeinic şi se anunţă a fi de succes.

Schiţele, un adevărat tezaur

În atelierul său, situat într-un bloc de lângă staţia de metrou Dristor, am văzut, în dimineaţa unei zile tihnite de sâmbătă, câteva zeci de lucrări finalizate şi de două ori mai multe crochiuri. „Ţin foarte mult la caietele de schiţe. Cred că în ele se află adevărata mea bogăţie. Acolo îmi reprezint toate gândurile, toate trăirile care, prin natura lor, sunt unice şi efemere, acolo se află în stare latentă viitoarele mele picturi. Le răsfoiesc adesea şi asta mă ajută să nu bat pasul pe loc, îmi stimulează imaginaţia şi pofta de lucru.”
Emanoil Mazilu nu are niciun fel de complex în ceea ce priveşte spectrul tematic tradiţional. Aşază pe pânză sau pe lemn peisaje, naturi statice, portrete, scene biblice, dar se simte pe deplin în apele lui şi chiar excelează atunci când pictează nuduri ori compoziţii cu cai. Iniţial, acestea din urmă conţineau şi personaje umane (jochei), pe care ulterior le-a eliminat pentru că implicau o cromatică excesivă şi pentru că şi-a dat seama că el doreşte să reprezinte stări interioare încărcate de elan sau dramatism şi nicidecum concursuri hipice. Calul şi femeia, ca simboluri care exprimă în mod direct spiritul liber şi frumuseţea, au devenit aşadar pretexte, oportunităţi de limbaj plastic prin intermediul cărora sunt transpuse liniile de forţă ale universului său sensibil şi conceptual. Acest substrat ideatic tumultuos şi complex este însă supravegheat cu un ochi sever la nivelul expresiei. Contrastele dominante sunt de tipul „cald-rece”, fiind evitate cele de complementaritate, iar construcţia imaginii se bazează pe armonia cromatică, în care un rol fundamental îl joacă griurile colorate. Figurativ şi „neadaptat experimentelor epatante de atelier”, după cum îl caracterizează Vasile Grigore, Emanoil Mazilu nu dispreţuieşte nici pe departe inovaţia, căutările reformatoare. În unele lucrări cu caracter religios, de pildă, dar nu numai în ele, „se joacă” cu inversarea perspectivei, constrânge albastrul, care sugerează prin definiţie depărtarea, să anime prim-planuri prin tot felul de artificii şi efecte optice care dau consistenţă şi savoare modului în care îşi utilizează paleta.

„Armonia nu înseamnă calofilie”

Deşi este ferm convins că nu excelează la capitolul comunicare, Emanoil Mazilu poate vorbi ore în şir despre pictura sa. Fireşte, nu face asta ca să o laude sau ca să atragă atenţia asupra unor presupuse calităţi ascunse ale acesteia. Discursul său este, de fapt, o meditaţie pe tema asumării condiţiei de artist, a dificultăţilor inerente unei astfel de opţiuni, a responsabilităţilor care decurg din ea. Nu crede în eficienţa solidarităţii artistice de grup, dar pare convins de faptul că solitudinea din atelier este mai prolifică decât zgomotoasele „dezbateri” iscate în faţa unui pahar cu bere. La un moment dat, amintindu-şi de suspiciunile de calofilie strecurate printre cuvinte binevoitoare de o colegă de breaslă care găsea tablourile sale prea „frumoase”, pictorul mi-a mărturisit că armonia cromatică, dar şi compoziţională de care se face „vinovat” nu este altceva decât o urmare directă şi firească a unor crezuri morale care îi guvernează viaţa: „În faţa şevaletului, mă supun adesea unui adevărat ritual paseist. Închid ochii, mă gândesc la plein-air-iştii de altădată şi văd împreună cu ei peisaje montane sau fâneţe proaspăt cosite pe care aleargă cai. Acele imagini îmi aduc pacea sufletească, liniştea, echilibrul. Echivalează cu regăsirea şi chiar cu înfăptuirea binelui, chiar dacă totul se petrece, de regulă, pe teritoriul imaginaţiei şi, poate, în detrimentul lucidităţii. Cum ar fi deci ca, din raţiuni ce nu-mi sunt proprii, să trădez acele închipuiri benefice şi să aşez pe pânză cu totul altceva, lucruri care îmi violentează sau care îmi jignesc propria privire?”