de Ana Amelia Dincă

Nimeni nu ştie cu adevărat ce îl fascinează pe Victor Grigore, când străbate lungul drum cotidian de la locuinţa sa din strada Primăverii până la reşedinţa vreunui prieten sau până la chioşcul de pâine din colţul străzii, fiindcă modest fiind şi păşind apăsat pe dalele trotuarului, nu ar da de bănuit că acest exponent al prestigioasei Şcoli de pictură de la Baia Mare care pare un oarecare cetăţean, este în esenţă o identitate romantică ce are dubii în legătură cu lucrurile fundamentale ale existenţei, cum ar fi căutarea lui Dumnezeu. Reperându-l în valorile nemijlocite ale picturii şi raportându-şi arta la lumile recognoscibile  prin configurarea emoţiei, a blazării, a sentimentelor efemere pe suportul unor convenţii compoziţionale moştenite de la marii predecesori ai creaţiei plastice, disponibilitatea lui Victor Grigore pentru fiinţa umană, pentru portret şi pentru nudul feminin, îl face un pictor expansiv prin cromatică şi prin modul de receptare al universului antropomorf. În lucrările sale forma ţine de noile realisme, iar culoarea de un expresionism evident prin tuşă şi nuanţă. Trăirea directă este anihilată de controlul musculaturii faciale în portrete şi de structura corpului uman în nuduri.
Chipurile supradimensionate cunosc o plenitudine a discursului plastic, o somptuozitate care atinge monumentalul, artistul eviscerându-i modelului trăirile cu tăişul devorator al pupilei, pe când în faţa nudului stă la pândă ca un amant ce vrea să descopere unduirile seducătoare ale trupului, senzualitatea şi secretele liniilor curgătoare traduse în desen prin convexităţi şi concavităţi ascunse în arcuirea şi angulozităţile formelor naturale, în contrastul dintre închis şi deschis, în moliciunea cărnii senzuale.
Cu toate că armonia nu mai este astăzi o preocupare constantă sau una dintre ţintele estetice ale picturii, Victor Grigore aşează această problemă controversată pe primul loc. Acordurile cromatice care accentuează expresivitatea, simetria ca posibilitate de echilibrare compoziţională fac parte din recuzita sa practică. Secundar, echilibrul se poate citi în contururile generale ale unui portret, iar asimetria este detectată în stratul principal al lecturii plastice, la nivelul cromatic. Alternanţa dintre atmosfera stabilă a elementelor vizibilă în traseele principale, prezentă deopotrivă în compoziţiile închise şi în cele deschise, se contrabalansează cu instabilitatea tuşelor trasate astfel încât ritmul detectat în trăsăturile de penel sau în sălbatice pete de culoare să inducă o unitate conţinută, de nedesminţit, mai ales când pictorul redă lumina în nuanţe reci şi umbra în tonuri calde ca în tabloul „Actorul”.
Chipul uman este înţeles de Victor Grigore ca exacerbare a unor caracteristici ale figurii, recreând pe suprafaţa portretului propriul zbucium şi rămânând fascinat de posibilităţile pe care i le oferă materia cromatică în definirea libertăţii expresiei picturale care devine sesizabilă în câmpul bidimensional al pânzei. Exemplul concludent este „Maramureşeanca”, o bătrână care ţine mâna sub bărbie şi contemplă lumea prin privirea scrutătoare.

Preocupările pictorului se desfăşoară pe două coordonate, ambele relaţionate cu frumuseţea feminină. Una dintre acestea se derulează în raport cu portretul în mărime naturală sau supradimensionat, cealaltă direcţie, nudul, parcurgând o diversitate în ceea ce priveşte figurarea, în sensul că, de multe ori, artistul se opreşte asupra anatomiei artistice în ansamblu, alteori, selectând un fragment, acesta este abstractizat şi condus în sfera preocupărilor pentru zonele de culoare. Lumina şi umbra, ştiinţa formulării imaginii după principii compoziţionale, proporţia şi problemele de cromatologie sunt redescoperite ca repere în cele două teme preferate în care disecăm veleităţile de colorist şi desenator. Uneori abordat ca o scriere, alteori ca o reflecţie asupra materiei carnale, într-o evocare desfăşurată între limitele sintezei şi analizei, nudul evită să fie abordat ca studiu al mecanismelor mişcării. Interesat mai degrabă de atitudinea statică decât de cea dinamică, artistul desenează în cărbune şi pastel modele în poză.     
În domeniul portretului feminin, Victor Grigore este interesat de relevarea sufletului, pe chipurile modelelor putându-se citi prospeţimea, contemplarea şi fericirea, zâmbetul şi uimirea, candoarea şi misterul, trăsături care subliniază caracterul şi individualizează figura. Suprafeţele elaborate de culoare sau zonele în care pasta evidenţiază o materialitate accentuată aparţin aceleiaşi sensibilităţi a artistului legată de spiritul clasic în ceea ce priveşte desenul şi expresia modernistă în raport cu tonalităţile. De un lirism reevaluat prin sinteza suprafeţei şi totodată de un echilibru conştientizat, dar şi însuşit instinctiv datorită experienţei,  artistul are solide deprinderi în ceea ce priveşte pregătirea de specialitate în urma studiilor de la Baia Mare. Depăşind investigaţiile de şcoală printr-o profundă aplecare asupra psihologiei umane, figurile de bărbaţi, de tinere sau de femei cu tipologii complexe şi vârste biologice diferite îi permit o fantazare  a trăsăturilor faciale, fie în direcţia expresionismului, fie în aşezarea plană a culorii în forma feţei pe care observăm temperamente, ce exprimă latenţă, o discretă incisivitate sau o transfigurare poetică a trăirilor spirituale ale modelului. Fie că este vorba de portret sau nud, acestea sunt prezentate în plină pagină descriind prin însăşi structura lor un singur centru de interes.
Lumina este obţinută din nuanţe reci de violet şi abastru, roşu şi  albastru, de multe ori fondurile negre neutralizand forma chipurilor .
Ochiul ca martor al existenţei şi privirea drept amprentă a cunoaşterii, depăşesc domeniul legat de o estetică a tăcerii, trecând în sfera elementelor dinamice care descoperă, comunică, atrage şi respinge printr-o vorbire simbolică şi directă.
Pentru Victor Grigore portretul este expresia trăirilor interioare ale personajelor, omul fiind sursa de inspiraţie principală. Pe lângă acesta, plasticianul este atras de tematica peisajului şi de compoziţia mitologică, preocupare de dată mai recentă, prin care îşi extinde căutările în sensul descoperirii armoniei care trebuie să apară în demersul artistic propus.
Apariţia sa în fenomenul plastic din ni-l prezintă ca fiind interesat de tendinţele care se bazează pe culoare, pe evidenţierea anumitor elemente ale anatomiei faciale şi ale obţinerii de efecte care să exprime o trăire a fiinţei la un moment dat, ordonarea acestora conferind semnificaţii expresiei cromatice şi demonstrând că posibilităţile de interpretare ale figurii sunt inepuizabile. Spiritul personajelor este evocat prin căutări care să transmită diversitatea, ineditul, drama, fericirea, prin exaltarea trăirilor percepute de artist prin capacitatea de a analiza universul uman.  
Cu toate că structura generală a chipurilor este riguroasă, pictorul se joacă în interiorul formei cu inducerea unui câmp vizual omogen, unitar prin diferitele texturi induse, prin petele de culoare şi trăsăturile de penel care creează plasticitate. Căutând un model ideal, Victor Grigore descoperă zeci de chipuri, umanismul fiind scopul demersului său raportat deocamdată la trăirea individuală fără o trimitere exactă la un context dat. Contrariile psihologiei şi lirisul interpretării, scopul obţinerii armoniei compoziţionale, dialogul dintre real şi imaginar, converg spre a evoca în ultimă instanţă starea de vis, de meditaţie ori de latenţă a fiinţelor din apropierea noastră.
Atât portretul cât şi nudul sunt neargumentabile în creaţia artistului pentru că sunt teme fundamentale fără de care o viziune plastică coerentă, care  respectă reguli şi identităţi creative, nu se poate desfăşura. Victor Grigore , un vicios al şevaletului, face din cele două direcţii o identificare cu propria gândire existenţială.  
Situându-se în zona abordărilor expresionismului care îl apropie ca tip de spectacol şi de dramatizare a ideii de lume de trăirile profunde, Victor Grigore evocă trei personaje în compoziţia „Carnaval”. Trei tipuri de trăiri, trei caractere, în contextul cărora apare masca, simbol al dedublării fiinţei, urmată de jumătatea ascunsă a unui personaj misterios. Tabloul denotă caracterul duplicitar al omului aruncat într- o societate neconformă sensibilităţilor sale care îl transformă într-un ins derutat, interiorizat, evocat astfel prin austeritatea trăsăturilor, duritatea privirii în contrastele accentuate de închis şi deschis.