articol de Corneliu OSTAHIE

Ioan Oratie n-a fost deloc ceea ce se numeşte un elev strălucit. Matematica, mai ales, îi dădea mari bătăi de cap şi-i aducea mereu  note proaste în catalog. Pe când avea vreo 14-15 ani, ca să nu mai fie nevoit să suporte interminabilele şedinţe de morală de acasă şi nici privirile mustrătoare ale profesorilor,  s-a gândit să-şi valorifice singurul atu cert pe care îl avea – talentul de desenator. Aşa se face că le-a propus colegilor de clasă mai pricepuţi la socoteli şi figuri geometrice să le facă el temele pentru acasă date de profesorul de educaţie plastică. În schimb, putea să tragă cu ochiul în caietele lor, atunci când aveau vreun extemporal sau vreo teză la matematică. Zis şi făcut! Ciudat şi aiuritor pentru el era însă faptul că, în timp ce partenerii lui în materie de troc intelectual ilicit primeau note de nouă şi zece la desen, el nu reuşea nicicum să ia o notă bună. Era peste puterile lui să priceapă de ce lucrări făcute de mîna lui erau notate excelent când era vorba de şeful clasei şi doar mizerabil în cazul său. Până la urmă, s-a lămurit: aşa-zisul profesor de desen (de fapt, în lipsa unui titular specializat în arte plastice, acesta era ba profesorul de limba franceză, ba cel de  matematică, după cum se nimerea) nu vroia să le strice media elevilor buni, în vreme ce încă o notă mediocră în dreptul numelui Ioan Oratie aproape că trecea neobservată. Destrămarea misterului legat de modul în care se făcea evaluarea temelor i-a umplut inima de amărăciune. Nu atât din cauza superficialităţii ori a nepriceperii dascălilor, cât a faptului că i se strecurase în suflet o nelinişte grea: „Şi dacă, totuşi, n-oi fi bun nici măcar la desen?”.

După ce a terminat şcoala generală −  în ciuda dorinţei clar exprimate de a merge la un liceu de artă −, părinţii şi mai cu seamă un unchi peste măsură de pragmatic l-au împins spre o „profesională” în care a învăţat lăcătuşeria. Şi uite-aşa, Ioan Oratie aproape că se împăcase cu soarta, dând uitării visul de a deveni pictor cu patalama la mână. Avea însă, o verişoară, elevă eminentă,  dar – cum altfel? – nepricepută la desen. Ca altădată colegilor săi, a început să-i „rezolve” şi ei temele la „plastică”. După vreo doi ani, când verişoara a ajuns într-a opta şi s-a pus problema alegerii domeniului în care urma să-şi continue studiile, profesoara de desen (de această dată chiar era vorba de o absolventă a Institutului „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Rodica Blaj) a insistat pe lângă părinţii fetei s-o îndrepte neapărat spre un liceu de artă, având impresia că, altfel, s-ar pierde un „talent valoros”. Neliniştiţi şi intrigaţi, aceştia au fost nevoiţi să recunoască adevărul, dându-l în vileag pe Ioan, autorul lucrărilor atât de apreciate de ea. Întâmplarea, fără importanţă pentru verişoară, a resuscitat vechile frământări din sufletul lui Ioan, care se putea întreba acum din nou: „Şi dacă, totuşi, am ceva de spus?”

Din acest moment biografic şi până la terminarea facultăţii, povestea lui Ioan Oratie a evoluat, în continuare, sinuos: a studiat trei ani la Şcoala Populară de Artă din Braşov, lucrând în paralel ca lăcătuş la faimoasa fabrică de biciclete (şi mitraliere) din Zărneşti, a fost pictor de biserici, a făcut armata, iar într-un târziu, când se pregătea să împlinească 30 de ani, soarta i l-a scos în cale pe admirabilul pictor şi profesor Vasile Chinschi. O întâlnire în sfârşit fericită, în urma căreia i s-a schimbat practic viaţa.

Ucenicul şi maestrul

Ceea ce a învăţat mai întâi de toate „ucenicul” Ioan Oratie de la Vasile Chinschi a fost faptul că nu trebuie să încerce să-l imite. Poate tocmai de aceea, lăsând deoparte precedentele figurative şi necesarele exerciţii de  compoziţie, desen, culoare, valoraţie etc. specifice studiului în atelier, prima direcţie spre care el s-a îndreptat, în încercarea de a-şi găsi propriul drum, a fost expresionismul abstract, pe care nu l-a îmbrăţişat însă pe de-a-ntregul, menţinându-se prudent undeva, la frontiera acestuia cu figurativul. Ideea de bază a acelei etape fiind necesitatea de a „fugi” de sub tutela stilistică a maestrului − a cărui pictură se remarcase la timpul respectiv prin extrema sa rigoare compoziţională, prin geometria perfectă a perspectivelor şi prin cromatica de o puritate şi de un echilibru fără cusur (nu întâmplător i se spunea Vermeer-ul picturii româneşti contemporane) −, o soluţie plastică bazată pe destructurarea intenţionată a acestui tip de armonie i s-a impus lui Ioan de la sine.

Rezultatul a fost o lungă serie de lucrări, în care desenul − în măsura în care a existat ca atare, având în vedere şi posibilitatea ca el să fi fost doar schiţat în minte – a dispărut îngropat sub culoare. De un lirism pe alocuri patetic, indus prin game calde şi accidente cromatice cu valoare de metaforă pe de o parte tonică, pe de alta nostalgică, pânzele de acest fel reprezintă un prim triumf al pictorului în dificila încercare de definire a  unui stil personal.

Apoi, a urmat o etapă de noi tatonări în care Ioan Oratie şi-a schimbat în mod dramatic strategia de explorare a propriilor posibilităţi de exprimare, mutând accentul la polul opus, respectiv pe reprezentarea grafică. Nu este vorba însă de desenul cu valoare de ordonator al câmpului plastic, ci de ductul narativ, cu atât mai sprinţar şi mai întortocheat cu cât el trebuia să povestească istorii funambuleşti, când desuet-romantice, când grotesc-provocatoare. Linia dobândeşte în aceste lucrări un rol primordial, devine extrem de activă în raport cu celelalte elemente de limbaj plastic, are o sinuozitate morfologică tipică arabescurilor şi un traseu fluid care imprimă o dinamică proteiformă  imaginii de ansamblu. Astfel de compoziţii lasă să se întrevadă o latură greu de bănuit a personalităţii artistului, perceput mai degrabă ca fiind bonom şi inofesiv: intransigenţa morală, manifestată aici prin ironie implicită şi prin expresii caricaturale acide. Transpuse pe pânză, unele dintre aceste  fantezii grafice se metamorfozează, graţie materialităţii pastei, în compoziţii de o pregnanţă deosebită, aproape stresante prin simbolistica lor devenită brusc apăsătoare.

În sfârşit, cea de-a treia etapă a creaţiei lui Ioan Oratie marchează revenirea la figurativ, la certitudinile primordiale ale formelor distincte şi ale paletei asociate în mod natural acestora.  Astfel, „fuga” de propriul trecut şi de tentaţia imitării maestrului pare să se fi încheiat cu un semieşec. Nu este însă deloc aşa. Pictorul s-a întors acolo de unde a plecat numai în aparenţă  şi numai în mod formal, stilul, unghiurile de abordare a datului vizual sau a propriei lumi interioare fiind în mod evident diferite nu numai de cele ale modelului tutelar, dar şi în raport cu vechile sale opţiuni şi percepţii.  Faptul că acum Ioan Oratie pictează peisaje, naturi statice, compoziţii cu cai,  flori şi portrete recurgând la un limbaj şi la o sintaxă clasice nu înseamnă nici pe departe renunţarea la caracterul explorator al aventurii artistice în care  s-a lansat cu ani buni în urmă.

„Aerian”, tandru şi ceremonios

Dacă vom privi cu suficientă răbdare lucrările lui recente, vom reuşi cu siguranţă să identificăm o serie întreagă de subtilităţi stilistice şi de „automatisme” ale manierei în care se exprimă din punct de vedere plastic − semne certe ale eficienţei efortului de a se individualiza, pe cât posibil, în contextul atât de variat şi de acut concurenţial al picturii româneşti de azi. Devitalizarea luminii, cu toate consecinţele pe care acest procedeu, de regulă evitat de artiştii care lucrează după natură, le are asupra impactului şi atractivităţii imaginii, proiectarea umbrelor uşor stranii ale unor obiecte, aflate în afara câmpului vizual al pictorului şi care din acest motiv nu apar în tablouri, peste chiar centrul optic al compoziţiilor, o serie de stângăcii  studiate scoase voit în evidenţă, mai ales în ceea ce priveşte redarea atitudinilor diferitelor personaje, sunt doar câteva dintre notele distinctive ale formulei stilistice pe care artistul o practică în prezent şi cu care cred că ne vom întâlni şi de aici înainte.

Spun asta deoarece se pare că lungile căutări de sine s-au încheiat în linii mari, el reuşind să-şi transforme defectele cu care nu se împăca altădată − manualitatea aparent redusă, percepţia vag utopică a componentei sociale a realităţii şi lipsa de interes faţă de certitudinea zilei de mâine, inclusiv faţă de şansele de supravieţuire a propriei creaţii − în calităţi rodnice din punct de vedere artistic.

„Aerian”, tandru şi ceremonios, pregătit să constate oricând că iar i s-au pus nişte beţe în roata destinului, fără a face însă o dramă din asta, preţuind  frumuseţea prezentă a clipei mai mult decât iluzia perpetuării ei,  Ioan Oratie îmi aminteşte pe undeva de Niko Pirosmanishvili, celebrul pictor georgian de la începutul secolului al XX-lea care a creat sub semnul unui „primitivism” romantic neînţeles  de către contemporani, dar considerat ulterior în mod unanim − atât în ţara de origine, cât şi pe plan european − ca fiind unica şi adevărata sursă a indiscutabilei sale originalităţi.