de Corneliu OSTAHIE

Cu expoziţia deschisă recent (sfârşitul lunii iunie – prima jumătate a lunii iulie) la Cercul Militar Naţional (Galeria Artelor), pictoriţa şi graficiana Rodica Gheorghe Avram a dat, dacă îmi este permis să mă exprim astfel despre rezultatele muncii unui artist, lovitura.  Impresiile constant favorabile, dar sporadice, prilejuite de prezenţa unor lucrări semnate de ea pe simezele diferitelor manifestări de grup sau de „personalele” anterioare au menţinut-o oarecum în sfera de interes a publicului iubitor de artă şi a criticii de specialitate, fără însă ca adevărata ei identitate stilistică să fie clar definită şi ierarhizată din perspectiva scării de valori proprii plasticii româneşti contemporane, presupunând că această scară chiar există şi chiar funcţionează.
De această dată, lucrurile se schimbă în mod substanţial având în vedere faptul că numărul mare de lucrări expuse, coerenţa lor stilistică absolut remarcabilă, varietatea tematică, precum şi dificultatea unor tehnici utilizate permit, în principiu măcar, punerea unui „diagnostic” axiologic precis, „diagnostic” în urma căruia Rodica Gheorghe Avram ni se relevă a fi autoarea unei opere puternic susţinute (atât în planul orizontal al ramificaţiilor sale taxonomice specifice – peisaj, portret, natură statică, nud, compoziţie figurativă şi compoziţie abstractă, pe de o parte; ulei, acril, pastel, acuarelă, peniţă, cărbune, tehnici mixte, pe de altă parte –, cât şi în planul profund, cel care vizează concepţia estetică, limbajul artistic şi structura intimă a expresiei plastice) de o viziune unificatoare, sprijinită şi consolidată la rândul ei de originalitatea formulelor stilistice adoptate şi, deopotrivă, de o incontestabilă măiestrie în ceea ce priveşte execuţia propriu-zisă.
În încercarea mea de a înţelege corect modul de aşezare a acestui demers creator pe coordonatele mai sus enumerate, semnificativ mi s-a părut faptul că încă din momentul în care a început să  renunţe la alte preocupări (a fost designer de covoare la U.C.E.C.O.M.) şi s-a consacrat cu precădere picturii şi graficii, lucru care s-a întâmplat cam prin anii 1988-1989, artista şi-a propus să deseneze şi să picteze astfel încât să se diferenţieze net  de colegii săi de breaslă. Fireşte, s-ar putea obiecta, orice artist, oricât de puţin înzestrat ar fi, îşi fixează un astfel de obiectiv, altfel nu ar avea niciun motiv să-şi piardă vremea chinuit de muze ori chinuindu-le el pe ele. Adevărat, însă rar se întâmplă ca respectivul obiectiv să fie „developat” cu atâta claritate încă din zorii carierei şi să fie urmărit cu o asemenea perseverenţă ca în cazul Rodicăi Gheorghe Avram.
Definirea paletei a avut, în perspectiva a tot ceea ce avea să urmeze, un rol crucial. Nu a oscilat între diverse opţiuni, nu a experimentat amestecuri insolite şi nu a încercat să-şi creeze aşa-zise „culori de autor” apelând la trucuri şi alte procedee lipsite de transparenţă care fac parte din strategiile celor ce caută originalitatea cu orice preţ. În schimb, s-a oprit asupra culorilor de pământ, de la galben-pai până la  terra de sienna şi maro, limitându-şi cu bună ştiinţă plaja posibilităţilor de exprimare oferită de un registru cromatic mai generos. Iar pentru ca situaţia de ansamblu să se complice şi mai mult, a făcut parcă o adevărată pasiune pentru contrastul de clar-obscur, pe care l-a folosit şi pe care îl foloseşte şi acum  la tot pasul, astfel că foarte multe din lucrările sale par să sufere de o lipsă cronică de luminozitate. Este vorba însă doar de o simplă aparenţă. Examinate cu maximă atenţie şi puse, la propriu, sub lupă, aceste lucrări, peste care pluteşte un spectru crepuscular, îşi relevă rafinamentul excepţional cu care au fost gândite şi apoi transpuse pe suporturile de pânză, lemn sau hârtie. Culorile sunt suprapuse cu migală şi cu tandreţe, aş spune, pentru obţinerea unor zone de transparenţă suavă, dar şi pentru a genera o serie de efecte optice cu totul speciale proprii modului de a compune al artistei.
Sute, iar în unele cazuri mii de puncte de culori pure sunt juxtapuse cu ajutorul unor pensule cu adevărat minuscule (alcătuite din doar câteva fire de păr), dezvăluind deodată o paleta subiacentă mult mai bogată decât cea la care m-am referit, dar care, graţie fenomenului de fuzionare retiniană, nu modifică percepţia generală asupra imaginilor luate în întregul lor. Această minuţie de sorginte neoimpresionistă imprimă unui număr semnificativ de lucrări un dinamism interior de tipul iluziilor optice, care devine deosebit de pregnant în cazul compoziţiilor gen mandală, fie că acestea sunt numite chiar astfel sau sunt disimulate sub titluri destinate să aducă la orizontul comprehensibilităţii agregări morfo-tipologice ori fizionomice când aproape caricaturale, când pur decorative. În această serie se înscriu portretele multiple, lucrări care pot fi întoarse şi puse succesiv pe simeză pe trei sau pe toate cele patru laturi ale lor, păstrându-şi întocmai coerenţa compoziţională şi semnificaţia iniţială. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte lucrările care prin ipotetica adăugare în prelungirea părţii de jos a unei imagini „în oglindă” şi-ar conserva nealterate structura şi armonia interioară.
Toate acestea ar putea fi luate drept simple „toane” ori, poate, banale moduri de exprimare aparţinând unui spirit ludic, pasionat de simetrii ideale şi de alte himere geometrice ale căror concretizări plastice se situează la limita dintre experimentul repetitiv şi gratuitatea lipsită de orice scuze valabile. În fapt, ele sunt mult mai mult decât atât. Reprezintă rezultatele palpabile ale unui intens proces de introspecţie, de interogare, cunoaştere şi luare în posesie reală a propriului eu, Rodica Gheorghe Avram fiind, în ciuda permanentului zâmbet aflat pe buzele ei, o fire interiorizată, aplecată cu maximă concentrare asupra propriilor trăiri, cărora încearcă necontenit să le găsească originile şi cauzele, dar şi să le descifreze sensul. Prezenţa repetată a mandalei în creaţia artistei, atât ca motiv compoziţional, cât şi ca imagine-simbol de sine stătătoare, este, cred, structural motivată, având în vedere natura sa contemplativă, în a cărei logică despicatul firului în patru nu reprezintă doar o necesitate inerentă, ci şi o supapă psihică prin intermediul căreia are loc purificarea cognitivă,  afectivă şi chiar senzorial-perceptivă a eului. Este cât se poate de plauzibilă această ipoteză, dacă ne gândim că însuşi Carl Gustav Jung, întemeietorul psihologiei analitice, de ale cărei principii pictoriţa nu este, din câte m-a lăsat să înţeleg, nici pe departe străină, scria  că „sinele este ca o monadă care sunt eu – lumea mea. Mandala reprezintă această monadă şi corespunde naturii microscopice a psihicului.”
Interiorizarea execesivă şi perspectiva profund analitică asupra sinelui şi a lumii exterioare acestuia nu exclud însă accesul liber, necenzurat la un registru liric subtil şi inefabil transpus într-un limbaj metaforic de tip clasic, în contextul căruia figurile de stil, cum ar fi personificarea, de exemplu, devin cu uşurinţă previzibile şi directe. Ciclul de lucrări dedicate florii-soarelui este ilustrativ în aces sens, o atmosferă de basm degajându-se cu inocentă naturaleţe din apropierile şi chiar intersectările dintre două regnuri, respectiv dintre cel vegetal şi cel animal, compoziţiile în cauză remarcându-se prin tot felul de „grefe” si „altoiuri” în care sunt implicate floarea-soarelui şi părţi anatomice ale unor trupuri angelice de „zâne” şi „prinţese”.
Rodica Gheorghe Avram este, pe de altă parte, şi un remarcabil peisagist, pastelurile ei inspirate direct din natură lăsând să se întrevadă temeinica însuşire a lecţiei impresionismului, pe care o aplică însă pe hârtie cu mjloacele sale cromatice deliberat parcimonioase, în cazul de faţă slujindu-se de câteva tonuri de verde şi de accente răzleţe de brun. Exacte, expresive şi pregnante sunt, de asemenea, autoportretele, dar şi portretele expuse pe simezele de la Cercul Militar Naţional, printre acestea din urmă numărându-se cele ale unor personalităţi istorice şi culturale, începând cu Vlad Ţepeş şi ajungând până la Emil Cioran, Iosif Sava şi Nicolae Breban.
Înglobând o cantitate imensă de muncă – să nu uităm că artista lucrează preponderent cu mijloacele miniaturiştilor, pe care le găsim exersate nu doar în perimetrele propriu-zise ale lucrărilor, ci uneori şi pe paspartuuri sau chiar pe rame – , făcându-se imediat remarcată prin diversitate şi rafinament, dar în egală măsură invitându-ne la meditaţie şi autoanaliză, noua „personală” a Rodicăi Gheorghe Avram reprezintă un eveniment artistic demn de a fi reţinut.