Doi pictori brăileni, Camelia Ion şi Şerban Ştefan

de Ana Amelia Dincă
Critic de artă  

Camelia Ion şi Şerban Ştefan trăiesc la Brăila şi au absolvit Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, Facultatea de Arte Plastice şi Decorative, fiind licenţiaţi ai Universităţii de Arte Plastice „George Enescu” din Iaşi. Terminând studiile de specialitate în anii 2012, respectiv în 2013, ambii şi-au dezvoltat viziuni artistice diferite cuprinzând un areal de cercetare aflat la graniţa dintre modernism şi expresionism.

Pictura Cameliei Ion. Între expresie şi culoare

Pentru Camelia Ion spaţiul real se anulează, se comprimă şi se diluează redevenind locul imaginar în care artista descoperă sfera ludică a propriei fiinţe anticipând trăirile care urmează să fie transpuse pe pânză. Organizându-şi tablourile după rigori, în măsura în care acestea îi permit şi o adâncire în vis şi o atmosferă diafană asemănătoare ei însăşi, Camelia Ion creează spaţii vaste, luminoase şi în acord cu suprafeţele sintetizate prin culoare, controlând astfel compoziţia, echilibrând părţile analizate plastic cu cele libere. De un expresionism ponderat în culorile aşezate cu grijă şi de un abstractionism care lasă la vedere ştiinţa alăturărilor şi combinaţiilor tonale, Camelia Ion realizează analogii între planurile create, simultaneităţi coloristice şi derogări de la reguli care îi personalizează viziunea. Conglomeratele abisale cu ritmuri rezultate din restructurarea materiei picturale într-un discurs plastic care trece de la o cromatică accentuată la una ponderată, extrem de delicată, lasă lumina şi nuanţele deschise bine articulate între ele să redea unitatea compoziţiei. Pictoriţa se află în centrul universului descriptiv pe care îl speculează la modul reducţionist uneori, descompunând vizibilul în imagini invizibile şi tensiunile plastice în liniştea evocată prin aplatizarea formelor.

Deformarea lumii conform unei expresii particulare a frumosului, fac tablourile Cameliei Ion să realizeze o joncţiune cu simbolul şi cu materia, cu un anumit concept al lucrării, de multe ori regăsit în ansamblul orizontului său vizual. Expresivitatea  limbajului plastic devine o constantă, o autoritate primordială din care îşi trag seva invocaţiile coloristice, posesoare ale unei ambiguităţi a mesajului care  pune privitorul în ipostaza celui care întreabă şi descoperă noi universuri existenţiale.  Atunci când elementele figurative pătrund în pictura sa şi relaţia luminii cu mediul plastic are o ordine şi o măsură care denunţă unitatea compoziţiei, figurativul şi nonfigurativul se întrepătrund având o mare forţă expresivă, iar fantazarea masselor de culoare şi a sugestiilor formale le trasferă în zona diversităţii şi a căutărilor corespondenţelor perene. Elementele unidirecţionale prin care artista trece de la realitatea fizică la cea plastică evocă o succesiune de reevaluări ale structurii compoziţionale şi ale suprapunerilor peste un plan al său ordonator, exponent al subconştientului şi imaginarului.

Ştefan Şerban între modernism şi expresionism

Acumulările din timpul studiilor superioare au structurat pictura lui Şerban Ştefan pe două coordinate diferite. Una, priveşte lumea figurativă care se relevă în naturi statice, peisaje şi portrete, cealaltă este relaţionată cu trăirile subconştiente ale artistului care evocă alinierea sa profund expresionistă la experimentele în domeniul culorii, aducând în faţa privitorului sentimentele personale în raport cu lumea în care trăieşte.
Naturile statice cu flori au o picturalitate specifică, au deasemeni soliditatea şi echilibrul formelor căutate în mediul înconjurător. Inspiraţia pe care i-o conferă vegetaţia este evocată în peisajele unde detectăm un raport direct cu sentimentul melancoliei, adică o implicare afectivă peste care pictorul aşează prin sugestiile tonale acea stare de aşteptare percetibilă în compoziţiile care au uneori o structurare clasică.
În organicitatea lor este implicată şi fascinaţia pe care pictorul o are faţă de culoarea ce cunoaşte o elaborarea plastică desfăşurată în descendenţa experimentelor artei noastre privind   pictura figurativă, dar şi raporturile dintre tonurile luministice şi o anumită grandoare survenită din elaborarea structurii compoziţionale. În portrete, cercetarea atentă a fizionomiei, surprinderea caracterelor modelului îl fac pe pictor un personaj preocupat de particularităţile chipului uman şi de sentimentele care se pot citi pe acesta.   
Ştefan Şerban respectă identitatea subiectului pe care îl abordează transformându-l la nivelul mijloacelor de expresie conform unor norme. Reperele sale sunt recognoscibile, permanentele căutări între tendinţele avangardiste de la mijlocul anilor 60 şi încercarea de ancorare în specificitatea picturii noastre sunt detectabile în fiecare tablou.
Culorile folosite sunt puternice, aşezarea lor fiind temperată în discursul compoziţional caracterizat de  concreteţea abordărilor care pendulează între modernism şi expresionism, artistul mergând în direcţia intensităţii emoţionale lizibile în pânzele în care culorile sunt suculente şi abundă de nuanţe saturate. Este perceptibil zbuciumul artistului născut şi din elaborarea tonurilor preţioase, dar şi din alinierea sa la limbajul experimental ţinut sub control de preceptele stabilite de demersul istoriei artei.